Psihanaliză şi calculatoare

O bună parte a SF-ului, în special cel legat de calculatoare şi roboţi, stă sub semnul psihanalizei. De la piesa lui  Karel Čapek,  R.U.R., care consacră termenul de „robot”, până la romanele şi povestirile lui Isaac Asimov în care sunt expuse legile roboticii construite în jurul temerii că roboţii ar putea să se răzvrătească împotriva oamenilor, sau la romanul lui Artur C. Clarke 2001: O odisee spațială (ecranizat de Stanley Kubrik) în care computerul HAL extermină aproape toţi membrii echipajului, multe dintre operele SF denotă această spaimă oedipiană a omului de a fi distrus de propria creaţie.

De la literatura SF, nevroza aceasta a trecut în viaţa reală, şi multe dintre episoadele construirii realităţii virtuale aşa cum o ştim noi astăzi, cu  device-uri omniprezente, cu roboţi de existenţa cărora nici nu mai suntem conştienţi, cu informaţii stocate în cloud, sunt rodul acestui mod de a privi lumea, al omului care şi-a proiectat inconştientul în aceste creaţii. Nu este de mirare că se vorbeşte atât de mult că lumea virtuală, a reţelelor sociale şi a internetului alienează, din moment ce ea este în bună parte o proiecţie a laturii ascunse a minţii umane.

Toate acestea mi-au trecut prin minte în timp sau după ce am văzut filmul „Steve Jobs” în regia lui Danny Boyle. Anunţat ca o biografie a celui care a revoluţionat lumea computerelor, filmul este mai mult şi mai puţin de atât. Mai puţin pentru că prezintă doar câteva episoade din viaţa  lui Steve Jobs. Cea mai importantă absenţă din sfera profesioanlă este lansarea iPhone (care avea să devină cel mai vândut gadget din istorie), în timp ce din viaţa personală lipseşte soţia sa Laurene Powell, precum şi cei trei copii – Reed, Erin şi Eve. Mai mult, pentru că, dincolo de biografia propriu zisă, filmul se constituie într-o meditaţie în legătură cu felul în care oameni care sunt vizionari, se raportează la realitatea pe care o schimbă. Practic, filmul este doar o parte din ceea ce a făcut Steve Jobs, dar este mult din ceea ce a fost el.

SJB_Tsr1Sht5_RGB_0818_1-780x1235

Din punct de vedere al mijloacelor, filmul este unul minimal, cele câteva secvenţe ale mulţimii care asistă la lansările sale celebre nu fac decât să sublinieze importanţa scenelor de doi. Filmul este consituit dintr-o serie de înfruntări între Steve Jobs şi cei din jurul lui, de fapt o înfruntare pe care el o are cu sine de fiecare dată. O înfruntare care, în aceste condiţii, nu poate avea nici căștigător, nici învins. Toate aceste confruntări ne fac să descoperim persoanlitatea extrem de puternică a lui Steve Jobs, care îşi transferă traumele din copilărie în produsele pe care le impune apoi pe o piaţă pe care o forţează să accepte ceea ce el vrea. “Consumatorul nu ştie ce vrea” spune el trufaş, convins că realitatea este aceea pe care o decretează el, şi nu cea care îl înconjoară. Toate aceste scene se desfăşoară în culisele unor astfel de prezentări de unde şi efectul de teatralitate pe care filmul îl transmite, fără să piardă însă din dinamism.

Din viaţa personală a lui Steve Jobs, Danny Boyle alege doar relaţia cea mai dizarmonică, aceea cu Chrisann Brennan şi fiica lor Lisa. Iar această relaţie tumultoasă şi conflictuală este mereu în ton cu relaţia pe care el o construieşte şi pe plan profesional.  În ambele cazuri, traumele copilăriei (dubla adopţie, faptul că nu face cunoştiinţă cu tatăl biologic), lipsa totală de empatie sau crizele paranoide, toate având o importantă component psihanalitică, se răsfrâng asupra acțiunilor lui.

Danny Boyle optează pentru un final în care Steve Jobs construiește o punte spre relația cu fiica sa Lisa, care completează succesul pe planul afacerilor.

Filmul este construit cu mijloace extreme de reduse, dar scenariul are ritm și nerv. Înfruntările se succed, întrerupte de flash back uri, care țin spectatorul mereu în tensiune. La acestea se adaugă și două interpretări excelente, Michael Fassbender în rolul lui Steve Jobs și Kate Winslet în rolul responsabilei de marketing,  Joanna Hoffman. Fassbender este carismatic, sucit, iritant, de cele mai multe ori nesuferit, și, dincolo de toate astea, reușește să transmită, în scenele de prim plan, tristețea și hotărârea unui om pentru care cuvintele ”nu se poate” nu au sens. La rândul ei, Kate Winslet îl secondează, completându-l cu empatia și căldura care lui îi lipsesc.

Din toate acestea rezultă un film care te ține nemișcat pe scaun și care te face să te gândești cum ar fi arătat lumea computerelor dacă Steve Jobs ar fi fost fericit în copilărie.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s