Părinți și copii

Aproape toate cronicile filmului ”Bacalaureat” semnat de Cristian Mungiu sunt centrate în jurul problemei morale pe care o ridică – până unde poate merge compromisul atunci când  vrei să îți salvezi copilul. Și, mai exact, ce înseamnă să îți salvezi copilul?

3327f36a598fb46d5f9077e78cd2403b_XL

 

Dintre toate peliculele lui Mungiu, aceasta este cea care a provocat cele mai multe dispute, pentru că subiectul este unul general valabil. Nu este un film despre corupția din România, ci unul despre părinți și copii în contextul unei societăți în care corupția este o problemă. Filmul ridică însă și alte probleme morale, chiar dacă nu pe toate le exploatează până la capăt așa cum face cu cea legată de corupție. Pentru că, în încercarea de a se realiza prin copil și de a o face pe fata lor să trăiască ceea ce ei cred că au ratat la vremea lor, părinții nu doar că își calcă în picioare valorile pe care le clamează, dar își distrug propria relație.

Există în ”Bacalaureat” un fel de consens general, care este extins și la comentariile despre film – acela că atunci când sunt copiii la mijloc, putem să ne relaxăm criteriile morale în numele unui bine superior al acestora. Chiar și procurorii par oameni de înțeles și acceptă o înțelegere care pune fata la adăpost de o eventuală anchetă penală. Desigur, subiectul rezonează foarte bine cu spațiul nostru unde corupția înseamnă întâi de toate ”a te decurca” și unde copiii sunt valoarea supremă.

Și totuși, din acest spațiu, vine un alt exemplu de data aceasta unul real, al modului în care un părinte înțelege relația dintre morală și copilul lui. Este vorba despre Nicolae Stedinhardt, cel care a dat cel mai puternic jurnal din literatura română. Pe scurt, povestea este următoarea. După arestarea lotului Noica-Pillat, Steinhardt este chemat la Securitate pentru a depune mărturie împotriva prietenilor lui. În caz contrar, urmează să le împărtășască soarta. Anchetatorii îl dau răgaz câteva zile, timp în care să se sfătuiască și cu tatăl lui care ar urma să rămână singur în eventualitatea arestării fiului. Anchetatorii mizează clar pe o logică similară cu cea pe care o întâlnim în ”Bacalaureat” – ce părinte nu face orice pentru a își salva copilul? Numai că, tatăl lui Steinhardt înțelege în mod diferit termenul ”a salva” și își trimite fiul la închisoare. ”Vei avea zile cumplite, dar noaptea vei putea pune liniștit capul pe pernă, în timp ce în caz contrar vei avea zile liniștite, dar nopțile îți vor fi cumplite” îi spune el ca argument.

steinha

Nicolae Steinhardt

Și, sub presiunea propriei conștiințe și a tatălui său, Steinhardt alege drumul acesta, este condamnat la 12 ani de închisoare (nu îi face pe toți) și trece printr-o experiență care îl va schimba radical și va marca profund spiritualitatea românească. Privit din această perspectivă, expresia ”a îți salva copilul” capătă cu totul altă semnificație.

Revenind la filmul lui Mungiu, trebuie să spunem că relația părinți – copii nu este văzută doar prin prisma cuplului și a fiicei lor. Mai există o relație, secundară e drept, dar care dă o altă tonalitate filmului. Este vorba despre relația dintre Tică și mama lui (bunica fetei). Nevoit să îi ascundă boala de care suferă și despre care bănuim că este foarte gravă (în film multe dintre situații sunt doar sugerate), agasat de cerințele ei pe care le consideră neimportante, Tică se află într-o dublă postură părinte-copil și trăiește cele două relații cam în același mod – încercând să fie cel care are un control absolut asupra a ceea ce se întâmplă fiecăruia din viața lui.

 

”Bacalaurat” este în cea mai mare parte un film onest – nu indică soluții, ci doar ridică întrebări, obligând spectatorul să se privească în oglindă înainte de a îi judeca pe alții. Și să se întrebe dacă societatea pe care toți o blamăm nu este și rezultatul acțiunilor noastre, a felului nostru de a înțelege relația cu cotidianul. Dincolo de problematica pe care o ridică, filmul oferă și alte straturi de lectură, dintre care cel mai puternic este cel al unei realități care agresează permanent personajul principal al filmului. De altfel natura răului pe care protagoniștii sunt nevoiți să îl înfrunte nu este niciodată explicat, sau devoalat. Răul pare a pluti, pare a face parte din întreaga structură a realității care înconjoară personajele. ”Nu este nimeni de vină” spune la un moment dat unul dintre protagoniști ca răspuns la încercarea tatălui de a identifica un culpabil, altul decât autorul agresiunii.  Pentru că de-a lungul filmului rămâne nerezolvată problema responsabilității și a vinei. Faptul că autorul nu este identificat indică ceea ce sugerează și scenele în care protagonistul este urmărit de nu se știe cine – răul este peste tot. Finalul este ușor forțat, pentru că oferă un happy end care nu se potrivește prea mult cu tonul general al filmului.

Dincolo de asta, pelicula este un exemplu puternic de film care se înscrie în tematica și tonul a ceea ce criticii au numit estetica Noului Val al cinematografiei românești, dar care rezonează cu sensibilitatea spectatorului. Pentru că unul dintre reproșurile pe care Noul Val al cinematografiei românești l-a primit în mod constant este acela că nu prezintă interes pentru spectatorii români care își doresc altceva de la un film, nu să le aducă în față problemele pe care oricum le întâlnesc în viața de zi cu zi. Dar când aceste probleme fac să rezoneze ceva în el, atunci lucrurile se schimbă.

Aceste este meritul principal al filmului lui Cristian Mungiu, acela că aruncă o punte între cinematograful românesc și public.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s