Între intoleranţa straight şi naţionalismul gay

Fosta Iugoslavie este chintesenţa Balcanilor – cuprinde şi exprimă în esenţă ce este bine şi ce este rău dintr-o regiune atât de măcinată de conflicte, încât a ajuns să fie definită de această noţiune. Şi dacă este să numim două domenii unde spaţiul ex-iugoslav excelează acestea sunt muzica şi filmul. Desigur, strâns legate între ele, pentru că nu putem vorbi despre Goran Bregovici fără să ne referim la Emir Kusturica. Muzica primului este o sinteză a sonorităţilor diferitelor culturi din regiune, după cum filmele celui de-al doilea sunt o emblemă a ceea ce ne-am obişnuit să numim culoarea locală a Balcanilor, în care grotescul şi savurosul se împletesc într-o armonie şuie cu sclipiri de paiete şi reflexe de pietre preţioase de bâlci.

Filmul Parada, prezentat cu ocazia celei de-a şaptea ediţii a Divan Festival Film, este emblematic în acest sens, pentru că infirmă şi confirmă simultan caracteristicile filmului balcanic pe care le aminteam mai devreme.

Povestea este astfel imaginată încât să reunească toate stereotipurile etnice şi sexuale la un loc – un grup de vechi combatanţi în războaiele fostei Iugoslavii, pe jumătate criminali de război şi pe jumătate interlopi, sunt  puşi în situaţia de a proteja o paradă de gay.  Asta într-o Serbie în care homofobia este cu atât mai puternică, cu cât biserica ortodoxă este  mai prezentă în viaţa publică. (Şi, pentru a păstra contrastele acestei lumi, să spunem că pelicula produsă în 2011 a înregistrat un record absolut de box-office în toate statele foste iugoslave)

Începutul filmului trimite fără îndoială la Kusturica. Personajele sunt construite în tuşe groase, situaţiile vin în cascadă şi se amplifică, umorul este provocat de exagerare, lucrurile sunt mereu în exces. Scena de deschidere este memorabilă, şi pentru că are nevoie de traducere la toate nivelurile. Coloana sonoră ce amestecă melodii ale epocii comuniste, cântece naţionaliste şi muzica sârbească a anilor 80 (perioada de glorie a Iugoslaviei), tatuajele personajului care amintesc de războaiele care au însângerat zona în anii 90, toate acestea sunt descrise în traducere, pentru ca spectatorul să poată pătrunde într-o lume în care nostalgia naţionalistă şi comunistă se întâlnesc la tot pasul şi ajung să nu mai poată fi deosebite.

Regizorul pare a aplica o reţetă sigură, care a dat filme memorabile. Multe dintre scenele care fac savoarea filmului – un criminal de război feroce terorizat de faptul că trebuie să împartă patul cu un homosexual, un autoturism roz pictat pe rând în graffitti care exprimă fiecare tip de naţionalism – sunt clar construite pe un astfel de calapod.

Regizorul Srđan Dragojević nu doar că mizează pe stereotipuri, dar le duce la extrem demontându-le falsitatea. Unul dintre filmele preferate ale interlopilor Ben Hur este şi filmul cult al comunităţii gay, iar aceeaşi scenă, a întâlnirii protagoniştilor, este citită în cheie diferită de fiecare dintre grupuri . Când sunt puşi să înveţe tehnici de auto-apărare unul dintre personajele gay este aproape cuprins de panică în faţa partenerei de luptă strigând isterizat că îi este frică de lesbiene. Nu lipseşte nici clişeul tatălui pus în ipostaza de a accepta orientarea sexuală a fiului, nici referinţa obligatorie la lumea modei atunci când ne referim la comunitatea gay, în fine tot arsenalul unor stereotipuri care definesc modul nostru de a gândi această lume. Este meritul lui Srđan Dragojević că utilizează toate aceste clişee, plus pe cele referitoare la lumea iugoslavă şi la conflictele care au însângerat-o, pentru a aduce în faţa spectatorului întrebări care îl vor urmări şi mult după final.

Dincolo de jumătatea filmului, lucrurile se schimbă însă şi intervine principala diferenţă între Srđan Dragojević şi Kusturica. Personajele evoluează şi  schimbă tonul general al filmului. Comedia capătă accente de duioşie, apoi treptat, pe nesimţite, se transformă în dramă.

Personajul care exprimă cel mai bine această evoluţie şi care dă tonul general al filmului este Limun interpretat de Nikola Kojo. Dacă la începutul filmului el pare o caricatură a militarilor reduşi care au rămas captivi într-un război pe care nu l-au înţeles dar care le-a satisfăcut instinctul de prădător, treptat el devine un  personaj capabil să înţeleagă lucruri pe care altă dată nu le-ar fi înţeles, şi asta pentru că ştie că atunci când dragostea pentru cel de lângă tine este cea mai importantă, nimic altceva nu mai contează.

377256664_1280x720.jpg
Limon între iubita lui, Biserka, şi Radmilo, doctorul gay care îl va convinge să intre în întreaga poveste

Este lecţia cu care Srđan Dragojević încearcă să îi facă pe spectatori să se apropie cu alţi ochi de lumea homosexualilor, o lume nu atât de diferită pe cât ar vrea intoleranţii straight să creadă.

 

20121334_1_IMG_FIX_700x700
Radmilo şi Limon la parada de final

 

Şi dacă filmul începe în cheie de un comic grotesc, continuă cu umor îndulcit apoi spre final devine tragic, ultimele scene plus genericul aduc chiar o nuanţă de reportaj şi aduc aminte spectatorilor că, dincolo de inventivitatea unui cineast stă o realitate dură în care unii oameni suferă pentru că sunt altfel decât ceilalţi.

Cristi Nedelcu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s