Ce (nu) am înţeles din competiţia pentru Capitală Culturală Europeană…

În mod normal, cultura este una dintre noţiunile cele mai puţin compatibile cu ideea de competiţie. A vorbi despre cel mai mare scriitor, sau cel mai mare pictor, este un semn de sărăcie intelectuală, pentru că actul artistic este rezultatul unei tensiuni interioare a artistului, a unei relaţii de cele mai multe ori defectuoase, dar prin asta mirabile, cu divinitatea, cu lumea, sau chiar cu el. Desigur s-ar putea spune că eu vorbesc aici despre actul artistic, în timp ce cultura poate fi judecată în termeni instituţionali, ceea ce schimbă perspectiva. Desigur cultura unei comunităţi este mai mult decât suma actelor artistice pe care unii membri ai acestora le produc. Dar, nici în acest caz, ideea de competiţie nu rimează foarte bine, deoarece chiar şi cultura instituţională lucrează cu un material inefabil, greu de cuantificat şi de turnat în tiparele unui clasament.

Şi totuşi, trăim într-o lume care clasifică şi ierarhizează totul, de la sentimente, la  întrebări, aşadar nu avea cum să scape actul artistic de o astfel de operaţiune.

Ideea de a stabili o capitală culturală europeană şi mai ales desemnarea ei în urma unui concurs trebuie aşezată, prin urmare, în dimensiunea ei normală. Nu trebuie să i se dea o importanţă nici mai mare, dar nici mai mică decât o are.

În primul rând trebuie spus că un astfel de proiect a fost gândit ca unul dintre mijloacele de realizare a coeziunii europene la nivel identitar. Pentru că, dacă este să fim sinceri, construcţia europeană scârţâie din toate încheieturile în primul rând pentru că edificarea ei nu s-a făcut pornind de la un set identitar comun. Primii paşi europeni au fost economici, iar următorii au fost pe acelaşi drum. Abia târziu diriguitorii de la Bruxelles au înţeles că fără idei în care să se regăsească un număr cât mai mare de oameni de pe continent, întregul edificiu se poate prăbuşi. Criza refugiaţilor şi ieşirea Marii Britanii din UE au fost cele mai clare dovezi că principala ameninţare la adresa unităţii europene o reprezintă lipsa coerenţei identitare. Poate părea anecdotic, dar singurele momente când europenii se simt făcând parte din aceeaşi lume este atunci când intră în competiţie (Campionatele Europene la diferite sporturi, Eurovision).

În rest, nu reuşim să găsim constructe identitare la care să adere şi locuitorii din Vilnius, şi cei din Andora sau din Insulele Feroe. Din acest punct de vedere, poate că decizia celor de la Bruxelles de a stabili ce ţări să dea în fiecare an Capitalele Culturale Europene nu a fost cea mai fericită. O competiţie între oraşele aparţinând tuturor ţărilor europene ar fi fost, fără îndoială, mult mai greu de gestionat, dar şi mult mai interesantă.

Vorbind despre competiţia care tocmai s-a încheiat în România, cu victoria oraşului Timişoara, trebuie să remarcăm că a fost vorba foarte puţin despre cultură, şi foarte mult despre politică şi orgolii locale. Dintre toate oraşele care au intrat în competiţie, foarte puţine au înţeles exact ce înseamnă acest proiect. Eşecul Craiovei (ca şi al Iaşului de exemplu) a fost nu doar un efect al managementului dezastruos la nivelul echipei care a lucrat la proiect, ci, în primul rând, rezultatul unei viziuni care nu avea nimic de-a face cu ideea de Capitală Culturală Europeană. Nu poţi să aspiri la acest titlu, purtând un slogan care ani de-a rândul a stat pe prima pagină a unui ziar anti-european şi xenofob, sau construindu-ţi întregul proiect pe o autosuficienţă locală care înşiră doar meritele autohtone, fără a încerca să propună un dialog real cu restul continentului pe care doreşti, de altfel, să îl reprezinţi.

Una dintre trăsăturile constante ale Europei a fost că, din totdeauna şi-a pus problema propriei identităţi. Este, alături de, sau ca un corolar al acelei competitivităţi de care aminteam mai înainte, un semn distinctiv al identităţii europene – faptul că se pune mereu sub semnul întrebării. Această predispoziţie de a te interoga mereu asupra identităţii tale în raport cu alteritatea, asupra a ceea ce ne defineşte pe noi şi pe ceilalţi a lipsit cu desăvârşire din proiectul Craiovei. Noi ŞTIM cine suntem nu avem nicio îndoială, nici un semn de întrebare, nicio dilemă. Or, această siguranţă de sine, care frizează autosuficienţa, este în totală disonanţă cu un continent care este în căutări şi în frământări.

Nu ajutăm la definirea identităţii europene cu aere de atoateştiutori, sau cu ţâfne de vedetă provincială ale cărei merite nu sunt recunoscute din cauza unor conspiraţii oculte.

europa-2009_477485

Reacţiile din spaţiul public după ce Craiova nu a reuşit să prindă finala pentru titlul de Capitală Culturală Europeană a demonstrat că nu am învăţat nimic din acest eşec. Reacţiile de după victoria Timişoarei de asemenea. Până la urmă, poate nu dorim să învăţăm nici din eşecurile noastre, nici din victoriile altora.

Cristi Nedelcu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s