Plagiat vs Orginal

 

14509191_1692591651068130_1455632873_n
Escher – Drawing Hands

 

Trăim într-o lume falsă obsedată de autenticitate, după cum este cu atât mai obsedată de naturaleţe cu cât este mai artificială.

Adevărat, autentic, real, original, sunt termeni folosiţi  atât de frecvent, încât ascund o nevroză născută tocmai din lipsa lor reală. Iar dacă în viaţa de zi cu zi poate nu simţim acest lucru, decât în ostentaţia unora de a se prezenta aşa cum sunt, în ceea ce priveşte lumea ideilor lucrurile sunt cu mult mai flagrante. Trăim într-o lume în care accesul la informaţie a devenit extrem de uşor, iar cunoaşterea la care altă dată ajungeai greu şi cu efort, este la îndemână, încât preţuim tot mai puţin şi informaţia şi cunoaşterea. De fapt le amestecăm – informaţia cu înţelegerea şi cunoaşterea.

Într-o lume în care poţi să afli ceva aproape instantaneu, ideile sunt tot mai rare, creaţia tot mai săracă, iar copiile ajung să sufoce originalul. Umberto Eco avertiza cu puţin timp înainte de a muri „Rețelele de socializare dau drept de cuvânt unor legiuni de imbecili care înainte vorbeau numai la bar după un pahar de vin, fără a dăuna colectivității. Erau imediat puși sub tăcere, în timp ce acum au același drept la cuvânt ca și un premiat cu Nobel. Este invazia imbecililor”. Afirmaţia poate părea dură, dar dacă este să analizăm discursul care proliferează în spaţiul public de mai bine de un deceniu, nu putem să nu îi dăm dreptate.

În această atmosferă era aproape inevitabil ca lumea intelectuală de la noi să se lovească de o problemă cum este cea a plagiatului. Ea a intrat în atenţia opiniei publice odată cu dimensiunea politică pe care a căpătat-o după ce în acest carambol au intrat oameni tot mai influenţi. Dar, problema începuse să fie tot mai serioasă odată ce industria de lucrări de licenţă/masterat/doctorat devenea tot mai înfloritoare. Şi când folosesc termenul de industrie îl folosesc în sens propriu, pentru că includea (şi cred că mai include şi acum) siteuri specializate, anunţuri de mică publicitate, etc.  Atât timp cât povestea nu a putut fi folosită ca o armă politică, nimeni nu  a părut indignat de această practică, deşi ea afecta puternic lumea academică (da, studenţii fac parte din această lume, iar lucrările lor se supun aceloraşi reguli privind originalitatea).

Poate o să pară ciudat ceea ce spun, dar problema plagiatului nu este pusă în termeni corecţi. Poţi să respecţi în totalitate chiar şi actualele standarde în materie de redactare a unei teze, şi, cu toate acestea, lucrarea să fie un plagiat. Şi, invers, poţi redacta o lucrare care să fie suspectă de plagiat dar ea să fie, totuşi, originală.

O să încep cu a doua afirmaţie care pare ceva mai flagrantă şi mai greu de susţinut. „Shakespeare ştie să spună o poveste ca nimeni altul, cu o condiţie – să o fi spus cineva înaintea lui” Afirmaţia îi aparţine lui Bernard Shaw şi, dincolo de ironie, conţine un mare adevăr. Toate operele lui Shakespeare sunt, după normele de astăzi, plagiate.  Unele dintr-o sursă,  altele din mai multe, unele mai vizibil, altele mai puţin. S-au scris zeci de teze pe tema asta, şi numeroşi cercetători şi-au construit cariera pe aceste analize. De multe ori, Shakespeare nu şi-a ascuns aproape deloc sursa inspiraţiei. Iulius Caesar este practic versificarea textului lui Plutarh din „Vieţile paralele”. Cu toate acestea opera lui Shakespeare este una profund originală, pentru că Shakespeare a structurat un limbaj, a creat personaje vii, şi pentru multe alte motive similare,  într-un cuvânt pentru că a dat materialului pe care l-a preluat o formă unică şi de neegalat. Nu vreau să intru într-o exegeză care nu îşi are aici locul, dar vreau să spun că esenţa este  dacă autorul are într-adevăr ceva de spus sau nu. „E uşor a scrie versuri, când nimic nu ai a spune”.

Se poate spune că este un caz excepţional şi, probabil, aşa este. Fără îndoială mai găsim câteva, destul de puţine şi toate în domeniul creaţiei literare şi nu al studiilor de specialitate. Or, discuţia din spaţiul public este legată de plagiatul în acest domeniu, unde lucrări care se pretind originale sunt de fapt compilaţii are unor cărţi publicate anterior de alţi autori. Cred că şi aici se poate aplica aceeaşi măsură despre care vorbeam mai devreme – lucrarea să fie construită în jurul unei idei originale. Este prima condiţie, care ar fi uşor de verificat încă din momentul în care subiectul tezei este propus. „Eminescu şi romantismul european” are tot atâtea şanse să fie o teză originală cât are echipa naţională de fotbal a României să joace o finală de campionat mondial. Şi aşa ajungem la prima afirmaţie prin care lipsa unor elemente punctuale de plagiat nu asigură originalitatea tezei. Pentru că poţi frazele respective pot fi rescrise şi reinterpretate, dar asta nu înseamnă că  lucrarea devine doar prin atât una originală.

Desigur, apare întrebarea  ce este de făcut? Instrumentele tehnice sunt utile şi ele, comisiile de asemenea, dar principalul mijloc stă în mâinile societăţii, adică ale noastre. Şi el înseamnă să încercăm să punem lucrurile în adevărata lor valoare, să nu judecăm adevăruri după oameni, ci invers, să respectăm valoarea şi să sancţionăm impostura şi nu invers.

Iar după aceea, lucrurile se vor dovedi mai uşoare decât ne aşteptăm.

Cristi Nedelcu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s