Îți place în Europa? Atunci hai la vot!

59674085_2907215755970105_7341381624753291264_n

 

Probabil că ești asaltat de numeroase mesaje pro-vot și simți cumva că ești sătul de așa ceva. De vedete, influenceri sau oameni poltici  care te îndeamnă să te prezinți la alegeri, deși nu ești foarte convins că asta te ajută în vreun fel.

Așa că, dacă vrei să iei o decizie în legătură cu asta, și nu ești încă hotărât, sfatul meu este să te întrebi dacă îți place în Europa. Încearcă să îți aduci aminte cum era înainte de 2007, când nu eram în Uniunea Europeană. Eu îmi aduc aminte că, atunci când am vrut să merg în Franța, am avut nevoie ca cineva de acolo să îmi trimită o chemare, vizată de Prefectura din zona unde locuia. Apoi m-am dus la ambasadă, unde am petrecut o zi la coadă aștepând să obțin o viză. Și este doar un exemplu.

Acum ni se pare normal să fim indignați că în unele comune nu există apă, canalizare sau asfalt, pentru că normal ar fi ca și la țară să fie aceleași condiții ca la oraș. Această idee de normalitate nu ne aparține, ci ne-a fost impusă de Uniunea Europeană în momentul în care am început negocierile pentru aderare.

Despre fondurile europene s-a scris atât de mult, încât au început să fie confundate cu esența Uniunii Europene. Ele sunt doar un instrument care ar trebui să reducă diferențele dintre  noi și ei. Că la noi mare parte din acești bani au fost furați, este problema noastră.

Nu mai spun despre miile de studenți care au studiat în Europa prin bursele Erasmus, care și ele ni se par acum lucruri banale.

Ei, acum gândește-te cum ar fi arătat România fără toate astea. Și cum ar arăta dacă noi am fi mers în ritmul pe care UE îl aștepta de la noi – dacă am fi construit autostrăzile pe care le puteam construi, dacă banii furați ar fi fost investiți. Și, după ce te gândești bine la asta te decizi dacă merită să te duci la vot sau nu.

Pentru că alegerile de duminică sunt, într-adevăr, despre dacă vrem să mai fim în Europa sau nu. Pentru PSD lucrurile sunt clare – partidul nu mai este acceptat în nicio familie europeană respectabilă și, singurul loc unde își mai găsesc adăpost este grupul acela ciudat al populiștilor (Salvini, Victor Orban, etc) care vin în Parlamentul European pentru a submina UE.

Cât despre referendum și aici lucrurile sunt simple. Dincolo de toate discuțiile juridice, aici avem să arătăm dacă vrem să limpezim lucrurile în justiție, sau vrem să revenim la vremurile când Năstase și Stănoiu discutau sentinețele la sediul PSD.

Așadar, revin la întrebarea din titlu? Îți place în Europa? Dacă da, atunci hai să arăți asta!

Cristi Nedelcu

 

 

Reclame

Variațiuni pe o temă din Hamlet

 

william-shakespeare-portrait-of-william-shakespeare-1564-1616-chromolithography-after-hombres-y-mujeres-celebres-1877-barcelona-spain-118154739-57d712c63df78c583373bb00
sursa foto

 

Este, într-un fel, ironic să serbăm Ziua Cărții de ziua (presupuse) nașterii unui autor de la care nu s-a păstrat niciun manuscris, ci doar șase semnături care, nici ele, nu seamănă una cu alta.

Un autor care deși a îmbogățit patrimoniul literar mondial ca nimeni altul, la moartea lui nu avea nicio carte de lăsat prin testament.

Un autor care deși nu avea prea multă școală a lăsat o operă în care se regăsesc toate cunoștințele epocii sale.

În fine, un autor despre care nu știm mare lucru, dar el părea să știe totul despre noi.

 

 

Variațiuni pe o temă de Hamlet

 

A fi sau a nu fi, aceasta era întrebarea

Pe vremea când neființa exista cu adevărat

Iar alegerea avea sens

Să dormi, să mori părea același lucru

Dar nu era, ci mai înspământător

Era să treci prin vama neștiută.

Acum doar ființa este și  pare eternă

Căci neființa însăși a murit

Ucisă de credința că totul este azi

Și că ziua de mâine e tot un fel de azi, dar mai încet.

A fi sau doar a fi, aceasta e acum întrebarea

Iar numele de faptă l-am pierdut.

 

Cristi Nedelcu

Muzica, într-adevăr, unește

Concertul Placido Domingo Jr. & Friends a fost unul dintre momentele artistice craiovene importante ale primăverii. Sala Polivalentă s-a umplut, ceea ce este o performanță ce trebuie notată, pentru că există, încă, multe voci care spun că a susține un concert axat în special pe muzică de operă și clasică în Craiova este o întreprindere riscantă.  Nu a fost așa, iar publicul a umplut Sala în așteptarea unui spectacol care să ofere o seară frumoasă. Și așteptările le-au fost răsplătite.


57366693_10156715825444442_5887815325709238272_o
Orchestra Filarmonicii Oltenia, condusă de Marius Hristescu, foto – Daniel Botea

Astfel de evenimente au marea calitate de a scoate muzica simfonică și de operă din aria specialiștilor și de a o duce către marele public, care nu calcă foarte des într-o Filarmonică.

Fața de ceea ce anunțaseră organizatorii inițial, au lipsit tenorul Alin Stoica și muzicianul Vali Boghean. Astfel concertul a fost susținut de Placido Domingo Jr. , Irina Polivanova și Laura Bretan, și de orchestra Filarmonicii Oltenia, condusă de Marius Hristescu în calitate de dirijor.

Cei trei, alături de orchestră,  au oferit o seară magică tuturor celor prezenți în sală, și cum printre spectatori au fost și mulți adolescenți și copii, este foarte posibil ca un astfel de concert să fi fost primul pas al lor către muzica de operă sau cea simfonică și, în curând, ei să devină spectatori de Filarmonică.

Numele de atracție al serii a fost Placido Domingo Jr., dar numărul care a electrizat sala a fost al Laurei Bretan. Nu doar vocea limpede și puternică, dar întreaga ei prezență, zâmbetul, bucuria ce i se citea în ochi, totul a contribuit la un moment cu adevărat magic. Desigur, tehnica ei vocală nu este la înălțimea celei etalata de Irina Polivanova, dar Laura are, fără îndoială, carismă scenică și este capabilă să electrizeze mulțimea. Dovadă că ea a fost prima care a ridicat spectatorii în picioare și care a smuls ovații la scenă deschisă.

 

57421997_10156715825454442_2509312472066818048_o
Laura Bretan, aplaudată la scenă deschisă, foto – Daniel Botea

Irina Polivanova s-a făcut remarcată, în special, prin tehnică vocală și acuratețea sunetului, iar experiența ei pe scenele europene s-a făcut remarcată.

Principalul risc pe care Placido Domingo jr. trebuie să îl înfrunte de fiecare dată când apare pe scenă, este comparația cu celebrul său tată. De aceea, muzica interpretată de el a fost doar tangențial din zona operei, și asta mai ales când a cântat în duet cu Irina Polivanova. În rest el a interpretat piese din cu totul alte zone muzicale – tangou, cha cha, etc. Și astfel, concertul lui te duce mai curând cu gândul la Julio Iglesias decât la Placido Domingo.

Plácido-Domingo-Jr.
Placido Domingo jr în duet cuIrina Polivanova, foto – Adrian Sora 

De remarcat faptul că întregul mecanism tehnic a funcționat foarte bine, astfel încât spectatorii chiar au putut să se bucure  pe deplin de concert.

 

Cristi Nedelcu

PS.

Trei detalii să zicem tehnice.

În primul rând scena a fost amplasată de-a lungul laturii mari a terenului (nu de-a lungul celei mici, așa cum s-a întâmplat la Richard Clayderman), ceea ce a îmbunătățit vizibil acustica.
În al doilea rând, lumea și-ar fi dorit un bis, poate chiar unul în care să cânte toți trei.  Probabil că nu fusese pregătit, așa că spectatorii au plecat cu un ușor regret.

În al treilea rând poate ar trebui renunțat la a se vinde popcorn la astfel de concerte. Nu de alta, dar asta diminuează sensibil efortul de a reduce din atmosfera de Sală Polivalentă și de a o apropia de cea de Filarmonică.

 

 

Hoața de povești

Zidurile Craiovei au multe povești. Ele merită descoperite, pentru că unele sunt efemere. Durează câteva luni, apoi dispar ca luate de vânt. Unele dintre ele trăiesc aici, în rândurile scrise de mine. Altele au dispărut. Bulgakov spunea că o poveste odată scrisă nu dispare niciodată. Poate așa se întâmplă și aceste povești. Rămân undeva, în memoria inconștientă a orașului și îl definesc.

Vă invit să descoperiți încă un episod din această serie.

 

Pătrunse în clădirea insalubră cu o strângere de inimă pe care o resimțise și atunci când intrase în casa aceea părăsită din vârful dealului, de unde nici acum nu știa de ce furase cutia cu scrisori și poze vechi, în ciuda unui gând răzleț care îi venise – și dacă or purta un blestem? Dar curiozitatea fusese mai mare, înșfăcase cutia și fugise la fel ca o hoață. Asta se și simțea – o hoață de povești, iar cutia pe care o furase acum ascundea, într-adevăr o poveste fabuloasă care îi purtase pașii până în clădirea asta uitată de toți deși se află în inima orașului, chiar peste drum de Universitate.

Era destul de ciudat că această casă fusese uitată așa de ușor de toți locuitorii orașului, pentru că aproape fiecare dintre ei intrase acolo cel puțin odată când era mic, când aici funcționa un teatru de păpuși, care apoi își găsise un alt sediu, mai spațios. Casa fusese revendicată, dar moștenitorii nu se înțeleseseră niciodată și ea rămânea o ruină care trona în centrul orașului, în timp ce în jurul ei, celelalte clădiri, mai norocoase erau renovate și transformate în hoteluri sau cluburi. Uneori se mai adăposteau aici boschetarii, dar nu foarte des, pentru că era prea centrală și riscau să cadă în plasa raziilor poliției locale.

Ajunsese în această casă, după ce citise câteva scrisori pe care le găsise într-o casetă undeva într-o casă părăsită. Privind în urmă se gândea că le găsise  într-un moment anume al vieții ei. Și, acum, privind în urmă întreaga poveste se întreba dacă nu cumva lucrurile aveau o legătură. Dacă nu cumva scrisoarea aceea nu era efectul a ceea ce ea căuta în viața ei, ci chiar elementul declanșator,un element care nu apărea la începutul întâmplărilor, pentru că viața nu este așa cum credem noi, o succesiune simplă de cauze și efecte, ci uneori cauza adâncă, profundă a unor fapte o aflăm mai târziu, după ce lucrurile s-au întâmplat pe jumătate, sau cu totul.

Era perioada în care era fascinată de Valerie Tasso. Îi citise cărțile aproape din întâmplare, într-o vreme în care viața ei se centra în jurul lui Michel Foucault. Ajunsese la el, după un episod de depresie care o dusese în pragul nebuniei. Depășise momentul afundându-se mai mult în el, căutând explicații. Săpase în nebunie, căutându-i originea, istoria, modurile de manifestare. Și descoperise că de la originile umanității, nebunia însoțise evoluția ei, că o fascinase mereu, și, doar acum, în epoca modernă, în care totul era normat, aliniat și reglementat, nebunia devenise anormală, un lucru care trebuia stârpit, iar nebunii, din oamenii atinși de mâna divină, deveniseră niște paria ai societății care trebuiau torturați, închiși, exterminați. Cel care îi relevase toate acestea fusese Foucault. Cartea lui ”Istoria nebuniei” fusese cea mai bună terapie. O citise cu sufletul la gură, ghicindu-i, printre rândurile erudite, propriile experiențe depresive, și simțind cum rezonează cu ale ei. Iar nebunia care o pândise până atunci nu i se mai păruse o amenințare, ci un mod de a se înțelege cu divinitatea și de a își căuta sensul într-o viața care este, prin definiție, lipsită de sens. Iar temerile ei dispăruseră. Și de la nebuni, ajunsese la prostituate, pentru că și sexualitatea era un alt subiect tabu al societății moderne. Tot Foucault demonstra asta, iar ei îi rezona cu paradoxul ei favorit din Oscar Wilde ”Totul pe lumea asta este despre sex, mai puțin sexul. Sexul este despre putere”. De fapt, prostituatele avuseseră mereu, de-a lungul istoriei același statut ca și al nebunilor. Excluși din rândul oamenilor obișnuiți, dar atrâgându-i. Fascinație și repulsie în același timp. Dovada cea mai clară că umanitatea rătăcește între doi poli opuși, o bipolaritate care dă măsura actualei ei stări de nevroză.

Și așa începuse ceea ce avea să se transforme în obsesia ei pentru prostituate. Uneori i se întâmpla să meargă pe centura orașului și să le pândească pe fetele acelea care își vindeau trupul fără reținere și să se întrebe ce se ascundea sub masca lor blazată. Oare ce gândeau? Ce simțeau? Nu reușea niciodată să înțeleagă asta și după câteva încercări nereușite de a lega o conversație cu una dintre ele, revenise la cărți. Tot aici trebuia să afle ceea ce o măcina pe ea. Și așa ajunsese la Valerie Tasso. O femeie care avusese curajul să treacă dincolo de prejudecăți și să devină prostituată. Dar experiențele ei, fără îndoială foarte dure, uneori la limita suportabilității, erau totuși literaturizate. Simțea că scriind tot ce a trăit, povestind toate experiențele ei, le falsifica, pentru că scrisul înseamnă transformarea realității. Trăia un sentiment straniu, de ambivalență. Cartea reprezenta descrierea experienței care o fascina, dar, în același timp, era și mijlocul prin care această experiență era falsificată.

Ar fi rătăcit mult și bine în acest labirint, dacă nu ar fi fost excursia din ziua aceea. Loredana o provocase. Nu mai ieșiseră demult împreună să facă poze. Obișnuiau uneori să evadeze împreună, să își lase famiile pentru o zi și să hoinărească năuce, pe unde apucau. Uneori făceau poze, alteori doar rătăceau prin satele din jurul orașului. În ziua aceea, ajunseseră într-un sat asuns între două dealuri nu departe de oraș. Majoritatea caselor de chirpici erau părăsite și începuseră să cadă. Altele fuseseră reconstruite, dar nici ele nu păreau prea animate. Oamenii plecaseră să își caute norocul unde văzuseră cu ochii și cei care se mai simțeau legați cât de cât de locul unde se născuseră își refăcuseră casele, în speranța că, odată și odată va fi mai bine și se vor întoarce.

Rătăceau pe ulițele satului și, în afară de câteva gâște care se scăldau în nămolul din uliță, nu întâlniseră pe nimeni. Atunci Loredana observase casa aceea, cocoțată în vârful unui deal, ci gardul căzut la pământ, cu acoperișul spart, dar având o frumusețe aparte, o frumusețe care în curând avea să dispară. Au pătruns în casa unde se găseau surprinzător de multe lucruri – un pat, un dulap, câteva resturi de scaune. La fereastră flutura un rest de perdea din care se mai ghicea o dantelă. Iar undeva, sub masă se afla caseta. A ezitat destul de mult până să o ia. Loredana fugise din casă și o lăsase singură, ca și cum ar fi trebuit să fie doar decizia ei. Simțea cumva că, în funcție de ceea ce va face, viața ei se va schimba radical.

A luat caseta și a fugit. Loredana a privit-o, dar nu a întrebat-o nimic. Nu au mai vorbit nimic când timp a condus la întoarcere. Odată cu caseta luaseră și o tăcere care le separa una de alta. Deja fiecare își avea propria realitate, iar a ei se învîrtea destul de mult în jurul casetei pe care o simțea caldă în brațe. Când Loredana a lăsată-o acasă, soțul ei nu se întorsese. Se înțeleseseră să ia el copiii de la școală, așa că avea să ajungă mai pe seară.

A pătruns în casă, și s-a așezat la masa din living. A pus caseta pe masă și a privit-o lung. Avea să găsească în ea ceva? Într-un târziu și-a făcut curaj și a deschis-o.

Cuprindea câteva scrisori zdrențuite, și două fotografii îngălbenite de timp. Dintr-una zâmbea șters o fată spălăcită îmbrăcată într-o uniformă care părea a fi de școală. Chipul nu i se zărea prea bine, doar zâmbetul stingher și alura țeapănă, aproape crispată te făcea să ghicești o fire introvertită. Toate acestea le-a deslușit după ce părăsise casa aproape în fugă, abia după ce ajunsese acasă la ea și putuse să evalueze prada. Cea de-a doua fotografie era una de grup, în care probabil era și ea, dar abia dacă i se ghicea silueta.

A întins ușor scrisorile pe masă. Mâinile îi tremurau ușor. A început să citească și, ușor ușor a intrat în povestea asta, care acum o dusese în clădirea părăsită din centrul orașului.

”Dragul meu. Nu știu dacă scrisoarea asta va mai fi urmată de altele, sau dacă ți-o voi trimite vreodată”. Așa începea scrisoarea și se vede că încă de la început ea a știut că nu îi va trimite rândurile pe care le scria. Ca oricine care pune pe hârtie ceva ce nu va trimite, și ea urma să fie sinceră în ceea ce avea să scrie. Și atunci, după prima frază, și-a dat seama că scrisorile acelea erau mult mai adevărate decât toate paginile scrise de Valerie Tasso, cu toate analizele ei, cu toate trăirile mult literaturizate, care răpeau din autenticitate. Avea în față o poveste simplă, dar pe care ziarele ar numi-o cutremurătoare. Era, probabil banală pentru acele vremuri, așa cum și acum sunt povești pe care unii le-ar numi cutremurătoare, dar ele sunt pentru alții banale. Era povestea unei fete care descoperise dragostea la vârsta la care o descoperi de obicei. Și care, așa cum se întâmplă de cele mai multe ori, se sfârșise trist pentru ea. Rămasă însărcinată, ea fusese nevoită să părăsească satul natal și casa din vârful dealului.

El își văzuse de drumul lui mai departe, își făcuse școlile pe care le visase și despre care îi povestise atâtea în serile pe care le petreceau împreună. Ajunsese un avocat de succes și nu o mai văzuse niciodată. Poate chiar o uitase, așa cum uiți o greșeală din tinerețe, sau nici măcar o greșeală, o întâmplare.

Iar fata ajunsese în oraș, singură și înspăimântată. Și, chiar dacă pare un clișeu, ajunsese la bordel. Dar viața, și atunci, și acum, este insensibilă la clișee. Și tot ca într-un clieșu, ea nu îl uitase. Și își găsise un loc la cel mai faimos bordel al orașului, pe care unul dintre cei mai bogați oameni ai orașului îl deschisese chiar vizavi de Palatul de Justiție. Îl costase mult acest afront la adresa ipocriziei urbei, dar și atunci ca și acum, banii cumpărau orice. Oamenii se făceau că nu știu ce este în clădirea aceea semeață cu acoperiș boltit, cu frontoane bogate și ancadramente fastuoase. Iar clienții plăteau nu atât fetele și clipele de plăcere ci sentimentul că sfidează un oraș întreg mergând într-un loc care nu ar fi trebuit să fie chiar în buricul orașului.

Ajunsese acolo după multe suferințe pe care le puteai doar bănui din câteva rânduri pe care le strecurase într-una dintre scrisori. Apoi acolo își găsise fericirea. Și, în timp, ce prin patul ei treceau mulți dintre bărbații orașului, ea se gândea la el. Îi povestea cum  pândea în fiecare dimineață treptele Palatului de Justiție, doar pentru a îl vedea câteva clipe urcând grăbit de fiecare dată cu un teanc de hârtii în brațe. ”Clipele acelea sunt momentele mele de fericire. Să te văd, să știu că ești bine, că, probabil ești fericit, și că, la fericirea asta,am constribuit și eu cât de puțin”.

După datele scrisorilor trăise acolo doi ani. Fuseseră anii ei cei mai fericiți, după cum mărturisea. Ciudate moduri de a înțelege fericirea pot să existe, se gândise ea atunci. Și așa îi venise ideea să caute clădirea aceea, între zidurile căreia se desfășurase povestea pe care ea o descoperise într-un mod atît de straniu.

Iar când a ajuns în după amiaza aceea de primăvară și s-a strecurat în clădire a fost o clipă dezamăgită. Se aștepta să mai găsească ceva acolo, un detaliu cât de mic pe care să îl poate lega de destinul acelei fete. Dar nimic. Totul era părăginit și murdar, dar fără urmă din povestea acelor timpuri.

Soba era singurul lucru care se păstrase de atunci. Și pereții, evident. Dar aceștia fuseseră vrăuiți de atât de multe ori, încât nu mai păstrau nimic din aerul vremurilor pe care ea o căuta.

Fata murise acolo, între zidurile acelea, iar puținele lucruri îi fuseseră trimise acasă, acolo de unde fusese izgonită. Cel puțin așa ar fi trebuit să se întâmple, pentru că altfel nu avea logică de ce se găseau scrisorile în casa aceea pe care ea o evoca în unele pagini ca un fel de paradis pierdut. Că a murit acolo, nu încape nicio îndoială. În ultima scrisoare, era un pasaj destul de străveziu. ”Cred că timpul meu a ajuns la final. Este mai bine să fie așa. Dar o să îmi fie dor de zilele când priveam lung pe geamul camerei mele, așteptând să te zăresc, măcar câteva clipe urcând preocupat scările Palatului de Justiție. Clipele acelea când te vedeam, de cele mai multe ori doar din profil, erau cele care îmi dădeau putere să trec prin toată mocirla de zi cu zi”.

Citise toate acele scrisori, în speranța că va afla mai multe despre ”mocirla de zi cu zi”, dar nu aflase mare lucru. Fata evita să dea prea multe detalii despre munca ei sordidă. Într-un fel era și normal să fie așa, din moment ce destinatarul, fie el și prezumtiv, era marea ei iubire. Care da, o părăsise, o făcuse să ajungă la bordel, pentru a fi mai aproape de el. Dar nu-i putea scrie cu toate amănuntele pe care ea le-ar fi dorit. A privit pe geamul pe care privise și ea acum mai bine de o sută de ani încercând să simtă ce simțise și ea. Dar știa că e doar o iluzie și că deși înțelesese destinul fetei, nu putea să înțeleagă nimic din cea ce ea simțea. Intrarea profundă în poveste îi era interzisă. Cumva știuse asta de la început, chiar dacă refuzase să accepte.

S-a plimbat mult prin încăperile casei. Parcă încerca să mai regăsească acolo, în resturile aruncate pe jos, în varul ce acoperea pereții, în sobele ce încă mai rezistau  sau în dușumeaua plină de găuri. Nu avea cum să găsească nimic, pentru că toate astea aparțineau unei alte epoci, care și ea devenise de mult istorie.

Ceea ce căuta ea, era mult mai vechi, și nu se păstrase niciunde. Vremurile acelea pieriseră, peste ele veniseră altele, în care casele frumoase din centrul orașului fuseseră confiscate și în ele mutați oameni veniți din satele sărace ale zonei. Timp de aproapre o jumătate de secol, casele îi găzduiseră, iar ei veniseră cu poveștile lor care șterseseră vechile istorisiri ale celor care construiseră casele. Acești chiriași eterni, al căror provizorat părea că se eternizase, fuseseră izgoniți după ce istoria se schimbase din nou. Acum casa era pustie, și ei i se părea că este un vechi papirus pe care locuitorii și-au scris povestea.

Cutia cu scrisori pe care o ținea în brațe era singurul lucru care ai aparținea acelei lumi, pe care toți o uitaseră. Și atunci, ușor, se lăsă pe vine și împinse cutia cu scrisori sub patul șubred de pe care mai atârna un rest de pătură. Simțea că trebuie lase toate aceste foi în locul unde fuseseră scrise. Acolo le era locul, și doar ele mai purtau ceva din vechea poveste. Așa, casa își împlinea menirea de a păstra urme ale tuturor celor care trecuseră pe acolo.

Coborî scara șerpuitoare cu balustrada de fier forjat. Pe un perete cineva scrisese ”Adevărul nu mulți și-l pot permite”.

26961939_192577364820214_8024398991865606900_o

Zâmbi. Nici măcar cel care așternuse cugetarea asta nu-și putea permite adevărul că peretele era un palimpsest, pe care se scriseseră și se șterseseră multe alte povești. Iar cuvintele lui aveau să se șteargă nu peste mult timp, când  timpul și indiferența oamenilor avea să transforme totul în ruină.

Chiar și poveștile.

Cristi Nedelcu

Turcia – nu doar locuri, ci și oameni

 

Există mai multe feluri de a descoperi o țară. Cel mai la îndemână, pe care pe care îl practicăm cu toții în vacanță îl reprezintă locurile. Arhitectura, istoria, poveștile,  toate acestea sunt moduri de a lua cu noi o parte din țara pe care o vizităm. Mai târziu le vom tot povesti, modificându-le, uneori imperceptibil, alteori mai mult, în funcție de cum am simțit noi atunci și astfel construindu-ne amintirile acelei vacanțe.

Dar mai există un mijloc de a descoperi țara pe care o vizităm – privind oamenii. Chipurile lor îți pot spune mai multe despre ceea ce vizitezi, decît dacă ai citi tot felul de lucruri comune într-un ghid turistic. Ca urmare, în recenta vacanță din Turcia am făcut o adevărată colecție de portrete ale oamenilor de pe stradă.

Turiști, vânzători, locuitori ai orașelor prin care am trecut, oameni de toate vârstele și condițiile sociale. Chipurile lor spun multe despre o țară născută din conflictul Orient-Occident pe care nici acum nu l-a rezolvat la nivel de mentalitate. O țară orientală, cu obiceiuri și tradiții adânc înrădăcinate în această parte de lume, dar care speră mereu spre vest. Toate acestea se pot citi pe chipurile oamenilor surpinși în cele mai diverse ipostaze și momente ale zilei.

Cristi Nedelcu

 

 

 

 

069.jpg

 

497.jpg

060.jpg

210

392.jpg441.jpg

059.jpg

 

277.jpg

 

363.jpg

 

 

286.jpg

372.jpg

 

070.jpg

438.jpg

 

 

Impresii din călătoria în Turcia

După cum spuneam, dincolo de jurnalul de călătorie, postez și câteva dintre impresiile care mi-au rămas din vacanța în Turcia, înainte ca acestea să se sedimenteze prea mult.

 

Cățelul care păzește pisici

20190327_143041

În marile orașe din Turcia s-a găsit o rezolvare cel puțin interesantă a problemei pisicilor fără stăpân (nu mă întrebați de ce pisicile fără stăpân sunt acolo o problemă și nu câinii, că nu știu). Sunt construite mici adăposturi pentru feline, chiar în mijlocul orașelor. De fapt sunt cuști în care pisicile găsesc mereu mâncare și adăpost și, prin urmare, vin singure aici. Un astfel de adăpost am văzut în Antalya, la câțiva pași de portul turistic. Spre deosebire de alte asemenea adăposturi, acesta avea și un paznic – un cățel dresat care era mereu vigilent ca pisicile să nu plece din acest mini-părculeț. Vorba ceea – râdemm glumim, dar nu părăsim incinta. Dacă vreuna dintre pisici se aventura dincolo de teritoriu (ceea ce se întâmpla destul de rar, pentru că felinele s-au obișnuit cu locul acela unde găsesc de toate și nu le deranjează nimeni), cățelul se lua după ea și o aduce înapoi.

20190327_143100

 

Politică și turism

 

 

Când pleci o săptămână în vacanță într-o altă țară, numai de politică nu-ți arde, mai ales că vii din România, unde politica te axifiază. Prin urmare, ai și tu chef ca măcar o săptămână să uiți de așa ceva. Doar că în Turcia e mai greu. Din punctul ăsta de vedere, țara seamănă teribil cu a noastră – politica a pătruns atât de adânc în societate, încât de greu să nu simți asta. Și nu mă refer la faptul că era campanie electorală pentru alegerile locale. Afișele care anunțau acest lucru nu erau (prea) deranjante. Puteai să nu observi că peste tot era chipul lui Erdogan și gata. De altfel, cu toate afișele care împânzeau străzile, partidul lui Erdogan a pierdut marile orașe. Dar politica invadează altfel spațiul oamenilor. Iată câteva exemple

20190322_155718

Inflația

Cursul liră turcească/euro este într-o continuă devalorizare. O spun toți comercianții cu care interacționezi. Ca urmare toți turiștii preferă să cumpere în euro, chiar dacă la mărunțișuri, în special suveniruri mici, ieși în pierdere. Cursul era aproximativ 6 lire/euro, dar uneori comericanții făceau paritatea de 5 lire/euro (în funcție și de cum negoiciai, de cât cumpărai, etc)

Berea

Turcia este o țară laică musulmană. Asta înseamnă că regulile islamice se aplică, dar cu moderație. De exemplu cele privind alcoolul. Reglementările aparțin municipalităților. De aceea, sunt orașe, cum ar fi Konya, unde nu găsești deloc la vânzare alcool. Nici la magazine, nici la restaurante. Poate doar în hotelurile de lux. Sunt alte orașe (cele turistice, de pe coastele Mediteranei sau Mării Egee), cum este cazul Antalyei, unde berea se mai găsește la vânzare, dar este scumpă (4 euro berea la bar, 2,50 euro la magazin). Ce legătură are asta cu politica? Păi partidul lui Erdogan promovează din plin valorile islamice, inclusiv prohibiția alcoolului. Municipalitățile conduse de oamenii din partidul lui au cele mai restrictive măsuri anti-alcool. Nu întâmplător, după anunțarea rezultatului alegerilor locale, acțiunile principalilor producători de bere din Turcia au crescut semnificativ.

 

Diamante și iahturi de lux

În urmă cu aproape 4 ani, Turcia a fost afectată de un cutremur în urma căruia multe case din zona Mării Egee s-au prăbușit. Atunci, guvernul a impus o așa numită ”taxă de lux” pe majoritatea produselor. Banii încasați din taxă se constituie într-un fel de fond de solidaritate. Singurele produse care sunt scutite de această taxă sunt diamantele și benzina pentru iahturile de lux. De ce? Pentru că familia Erdonag are afaceri în acest sector. Atât de simplu. Glumind, oamenii spun că ar fi bine ca familia Erdogan să facă afaceri cu săpun sau detergent, pentru că astfel poate se ieftinesc aceste produse.

Hoteluri pline, hoteluri goale

Turismul în Turcia a început să se dezvolte în anii 80, când gvernul a acordat o serie întreagă de facilități companiilor care veneau să investească aici. Cu timpul s-au dezvoltat mari resorturi de lux care practică, în perioada estivală, sistemul ulta-all-inclusive. În extrasezon, este practicat sistemul de circuite în care turiștii pot vizita obiectivele importante din țară. După cum mărturiseau oamenii din 2015 acest gen de turism a scăzut drastic. Măsurile luate de Erdogan care au proiectat asupra Turciei imaginea unei țări nesigure și instabile au lovit direct în turism. Dacă în alți ani, în sezonul de circuite toate marile resorturi din Antalya erau pline, acum doar 3 dintre ele erau deschise.

 

Ar mai fi de povestit despre cum a fost modificat sistemul de învățământ, pentru a spirjini învățământul religios care era în declin (de altfel religia este pe primul loc în Turcia în ceea ce privește procentul din PIB care îi este alocat), despre sistemul de sănătate (printre cele mai bune din Europa), despre cărțile care sunt foarte ieftine (4-5 euro) și despre chiriile foarte scumpe (400 de euro), dar și despre discrepanțele mari dintre Turcia de la malul mărilor și cea continentală.

Pentru că vizitând ambele zone, ai impresia că sunt două țări. Una occidentală, cosmopolită și dornică de progres și alta încremenită într-un timp care pare că se scurge aproape imperceptibil.

 

Cristi Nedelcu

Placido Domingo jr. cântă la Craiova

placido domingo

Craiovenii vor avea posbilitatea pe 20 aprilie să participe la un spectacol remarcabil, care va aduce va aduce pe scena Sălii Polivalente voci de excepție. Este vorba despre spectacolul ”Placido Domingo Jr. & friends”, unde, alături de fiul celebrului tenor, vor mai cânta Laura Bretan, Irina Polivanova,  Alin Stoica, și  Valentin Boghean.

Fiul lui Placido Domindo s-a născut în 1965 în Mexco City. Mama sa Marta Domingo este una dintre cele mai cunoscute soprane mexicane, cu o impresionantă carieră în Mexic, Europa și Israel.

Crescând într-o asemenea familie, era evident că tânărul Placido nu avea cum să aleagă altă carieră decât cea muzicală. El a început prin a scrie muzică, iar printre artiștii cu care a colaborat s-au numărat Michael Bolton, Sarah Brightman și Diana Ross. De la a scrie muzică la a cânta nu a fost decât un pas, iar Placido Domingo Jr. l-a făcut, susținând numeroase spectacole. În 2009 a participat la realizarea albumului Amore Infinito ca producător executiv și compozitor. De asemenea a cântat în duet alături de tatăl său. De altfel,cei doi au cântat împreună în multe spectacole și emisiuni TV.

În 2017 el și-a lansat primul său album, Latidos, care cuprinde 11 piese cunoscute din diferite stiluri – pop, jazz, tango, bolero, cha-cha-cha sau bachata.

Născută în Chicago într-o familie de români, Laura Bretan a devenit celebră în 2016, la 13 ani, când s-a făcut remarcată în showul America’s Got Talent cu o interpretare remarcabilă a ariei Nessun Dorma. În finala americană ea s-a clasat pe locul 6, dar avea să câștige Românii au talent în 2017

A particpat la numeroase concerte, și a colaborat cu mari artiști –  Il Volo, Andre Rieu, Ethan Bortnick sau Matteo Bocelli.

În ediția de anul acesta a Eurovisionului din România, ea s-a clasat pe locul doi cu piesa ”Dear Father”, după ce a câștigat premiul publicului.

Soprana Irina Polivanova, este una dintre cele mai bine cotate soprane din Ucrania. Născută în Liov, ea a absolvit Conservatorul de Muzică din Moscova în 2014, unde a și debutat, jucând în spectacole ca “Iolanta” și “Evgeni Onegin” de Ceaikovski, ‘La Boheme” de Puccini.

 

Au urmat colaborări cu numeroase instituții din întreaga lume. În 2015 a cântat la Craiova în spectacolul ”Don Giovanni” de Mozart .

Alin Stoica este tenor al Operei din București și laureat al premiului “Luciano Pavarotti”,  În 2017 la Concursul Internaţional pentru Tinerii Artişti Lirici din cadrul Sarzana Opera Festival.

Vali Boghean este unul dintre cei mai complecși muzicieni din Moldova. Cânta la peste 10 instrumente și a cântat, de-a lungul timpului în mai multe formații abordând stiluri diferite – jazz-pop-etno. Muzica interpretată de el este o sinteză originală a mai multor stiluri ce aparțin unor arii culturale diferite.

 

Artiștii vor fi acompaniați de Orchestra Filarmonicii „Oltenia” din Craiova condusă de dirijorul Marius Hristescu.

În România, spectacolul va avea loc  la Bucureşti pe 17 aprilie şi la Craiova pe 20 aprilie 2019, ora 20:00 La Sala Polivalentă.

Biletele costă 100 de lei (zona VIP) sau 50 de lei (în tribună) şi pot fi cumpărate online, de pe http://www.eventim.ro, sau de la agenţia de bilete a Filarmonicii „Oltenia” Craiova, din Calea Unirii, nr.16, de luni până vineri, între orele 10:00 şi 18:00.

Un spectacol care promite, și care nu trebuie ratat.

 

Cristi Nedelcu