Politică, sport și mulțimi

Ne place sau nu, sportul și politica au mereu tangență, pentru că sunt două forme ce reunesc, într-un fel sau altul, energii colective. Doar că prima, de regulă, le reunește pe cele pozitive, iar a doua pe cele negative. De aici,  o relație foarte tensionată a politicienilor cu fenomenul sportiv pe care, în același timp ar vrea și să îl confiște, dar și să îl elimine. Să îl confiște pentru a se folosi de solidaritatea socială pe care o creează, și asta într-o lume tot mai fragmentată, în care emoțiile comune pozitive sunt tot mai rare. Dar, în același timp și să îl elimine, pentru a nu le acoperi gloria. Politica e mereu plină de câte un Nero în devenire.

În 1978 când Virginia Ruzici câștiga titlul la Roland Garros, pe prima pagină în Sportul , articolul de fond era despre ”Marea Adunarea Populară din Capitală”. În 2018, când Simona Halep câștiga același titlu, la Antena 3, Liviu Dragnea declara despre mitingul PSD ce avusese loc în aceeași zi cu finala de la Paris :”A fost un succes. Un succes mai mare decât al Simonei Halep.” O frază cât un articol de primă pagină din urmă cu 40 de ani. Și o mentalitate aproape neschimbată. Aceea că succesul unui sportiv, cât o fi el de important, nu trebuie să umbrească un eveniment politic.

luni.jpg
sursă foto – tolo

 

liviu-dragnea-despre-mitingul-psd-asta-a-fost-mitingul-mic-va-fi-unul-si-mai-mare-in-alta-locatie-532419
sursa foto

 

În același timp, aproape concomitent, politicienii visează să atragă către ei valul de solidaritate socială și emoție pozitivă pe care sportul îl crează.

Când sunt inteligenți o fac cu tact, astfel încât oamenii să nu simtă asta ca o intruziune. Când sunt proști o fac astfel încât provoacă resentimente. S-a întâmplat la Craiova, în Sala Polivalentă, când primarul venit să le premieze pe handbalistele care câștigaseră în premieră un titlu European. S-a întâmplat și pe Național Arena când Gabriela Firea s-a trezit în fața unui stadion care o huiduia pentru că încercase să se urce pe succesul Simonei Halep. Reacția ei, de țoapă opărită, arată că politicienii înțeleg puțin din ce li se întâmplă.

firea-halep
sursa foto

În mod normal, Gabriela Firea ar fi trebuit să o lase pe Simona să își trăiască momentul ei de glorie alături de suporteri și, eventual, să o cheme în altă zi la Primărie, pentru a îi înmâna cheia orașului. În felul acesta, lucrurile erau clar delimitate. Altfel, primarul Bucureștilor a încălcat o cutumă. Iar rezultatele s-au văzut.

Cristi Nedelcu

Reclame

Cele trei Românii

După mitingul comunist din această seară, în care oameni captivi ai unui sistem care le fură viitorul de 20 de ani au fost târâți cu forța pentru a îi apăra pe cei care îi fură, s-a tot spus că există două Românii. Fals! Există trei Românii.

Prima este România captivă. România prinsă în ghearele hoților care o fură de aproape 30 de ani. Și care, acum, când au început să dea socoteală  pentru toate hoțiile lor, îi scot în stradă să îi apere tocmai pe cei pe care i-au buzunărit. O Românie săracă, dar solidară cu cei care au obligat-o să rămână așa săracă, în timp ce ei s-au îmbogățit.

miting-psd-poze-2_22355800
sursă foto

O Românie captivă a unui complex Stockholm, dependetă de abuzatorii ei și care își dorește să rămămână săracă, dar convinsă că toată vina pentru situația ei o poartă forțe obscure, dar puternice. O Românie tristă, urâtă, și fără nicio speranță.

646x404
sursă foto 

O Românie care face scut în fața lui Dragnea, Olguța, Firea, etc, apărându-le dreptul de a îi fura și umili pe români. O Românie pe care am văzut-o în seara asta în toată micimea ei. Pe care o știam, dar al cărei chip hidos înspăimântă mereu.

35049208_2003405219732627_1009418774572433408_n
sursă foto 

A doua Românie, este România care își dorește normalitatea. Care vrea să fie lăsată să muncească, să câștige bani, să meargă la bere și la Untold, să își poată duce copiii la tenis și balet, să se uite la meciul Simonei Halep și să se bucure din toată inima, sau să se supere când Naționala ratează (încă) o calificare.

lumini_piata_victoriei_protest_5_feb_17_04288600
sursă foto 

O Românie care a asigurat bruma de normalitate de până acum, și care ne-a făcut să sperăm că putem, la un moment dat, să nu mai fim rudele sărace ale UE. O Românie care a simțit cel mai brutal agresiunea pe care PSD-ul a declanșat-o asupra noastră de mai bine de un an. O Românie capabilă să se mobilizeze pentru o idee, pentru că își simte amenințat viitorul. O Românie care a reușit, în ultimul an, să apere o democrație tot mai șubredă.

image-2017-02-1-21574197-0-protest-piata-victoriei-2-586x319
sursă foto

 

Există, însă, și a treia Românie. Formată din cei indiferenți. Care ”se pișe pe el de vot”. Care spun ”toți sunt la fel, nu are rost să ne agităm”. Care în ziua votului au altă treabă sau dau din umeri și spun ”ce rost are?” Care înjură când stau la coadă la administrația financiară, dar nu cred că votul ar putea să rezolve asta. Care nu văd nicio legătură între cei care îi conduc și gropile din asfalt. Care cred că votul, parlamentul și democrația sunt un lux, sau lucruri inutile.

ma-pis-pe-el-de-vot
sursă foto

Dintre cele trei Românii, ultima are cei mai mulți locuitori. Iar vocea lor nu se aude niciodată la alegeri. Iar dacă democrația din România va fi distrusă, așa cum a fost în Turcia sau cum se întâmplă în Ungaria, locuitorii acestei Românii vor purta principala vină. Nu știu dacă atunci vor înțelege, dar chiar dacă o vor face, va fi prea târziu.

Cristi Nedelcu

Picnic la marginea viei

A doua zi de Rusalii mi-a prilejuit una dintre experiențele cele mai interesante legate de degustarea de vin – un picnic la marginea viei. În fiecare an, crama AVINCIS organizează un astfel de eveniment pentru toți colaboratorii săi. Și cum, printre colaboratori se numără și organizatorii evenimentului ”Brânzeturi cum se cuVIN”, am fost în echipa de bloggeri prezenți la party.

33945135_10155986776324442_603082763490295808_o.jpg

Există, în ceea ce privește degustarea unui vin, mai multe abordări. De la cea foarte profesionistă, specifică mai ales concursurilor, până la cea în care vinul este înscris într-o poveste mai amplă, care face din întâlnirea cu vinul o experiență culturală în adevăratul sens al cuvântului. O degustare la o cramă, chiar lângă podgorie, se înscrie în această ultimă categorie. Plimbarea de-a lungul viei, cu un pahar în care se află vinul obținut din acea vie îi dă acestuia altă savoare, cu atât mai mult cu cât, în timpul plimbării afli povestea acelui vin. Pentru că, da, orice vin presupune o poveste, pentru a rămâne în memoria de lungă durată a celui care l-a gustat.

Soții Stoica au știut să transforme o vizită la Crama AVINCIS într-o experiență care îți rămâne în amintire. Gazde perfecte, care au eleganța de a își primi oaspeții și de a îi face să se simtă speciali, soții Stoica au adus aici, în mijlocul dealurilor Drăgășanilor, atmosfera sofisticată a Bucureștilor perioadei interbelice.

Vinul degustat a făcut parte din gama Domnul de Rouă, rebrenduit acum. Dincolo de noua etichetă, în gamă a fost introdus, pe lângă vinul alb și roșu, și un roze.

20180528_110849

Dintre toate, mie cel mai mult mi-a plăcut cel roșu. Un cupaj bine echilibrat, care a dat un vin corpolent, ușor acidulat care lasă un post-gust puternic. De altfel, vinurile de la AVINCIS au această caracteristică de a fi acide, ca de altfel multe dintre vinurile de Drăgășani, ca urmare a solului de aici.

20180528_111720

Până să înceapă turul, degustarea de vin a fost însoțită de brânzeturile din gama Praid, care au dat o savoare în plus momentului.

20180528_105555.jpg

Turul domeniului a cuprins în primul rând prezentarea podgoriei și a modului cum sunt amplasate soiurile de struguri în funcție de zona de însorire. Cum soarele de dimineață are altă putere decât cel de seară, este foarte important pe ce pantă se cultivă un soi alb, sau unul roșu. Toate acestea și multe altele, povestite în timp ce vezi colinele molcome ale Drăgășanilor și guști alene dintr-o Crâmpoșie (unul dintre puținele soiuri autohtone care au scăpat atacului de filoxeră) transformă o după amiază de început de vară, într-un moment special.

Apoi turul domeniului a continuat cu partea de arhitectură, în care am putut vedea un superb conac în stilul neoromânesc (caracteristic întregii Oltenii de sub munte), renovat de unul dintre cei mai importanți arhitecți de la noi, Alexandru Beldiman.

În plus, dincolo de arhitectura propriu zisă, întregul spațiu din jurul conacului a fost gândit astfel încât să poți profita la maxim de plimbare și relaxare – pergole de trandafiri care se oglindesc în piscină, alei umbrite unde poți citi liniștit, o livadă în devenire, în care deja cireșele te îmbie, o minigrădină ornamentală cu lavandă, un punct de belvedere în care o cascadă în miniatură completează în mod fericit peisajul.

După tur a urmat masa, pregătită de asemenea cu rafinament. Preparatele au fost astfel gândite, încât să nu estompeze gustul vinului, ba dimpotrivă să îl pună în evidență.

Atmosfera a fost întreținută de formația Alex Porro & Band, care a scos un album cu muzica inspirată de vinul de la AVINCIS.

Cum Garden Party ul este organizat în a doua zi de Rusalii, de la eveniment nu puteau lipsi călușarii. Dansul lor ritualic (atât de controversat în rândul antropologilor, încât a dat naștere celor mai bizare intrepretări) chiar a avut efect – au adus un soare puternic deasupra întregii petreceri.

20180528_123147

Și așa, sub razele puternice ale unui soare care anunță un an bun pentru vin s-a încheiat acest picnic la marginea viei.

Cristi Nedelcu

 

Jurnal de festival (5)

Nopți cu umbre și lumini

 

Spectacolul pe care Teatrul Național din Craiova l-a prezentat în festival a fost o adevărată provocare. Intitulat ”Nopți ateniene” spectacolul este compus din cele două piese ale lui Shakespeare care se petrec în Atena Antică – “Timon din Atena” și “Visul unei nopți de vară”. Pe parcursul a trei ore și jumătate, spectatorii au putut pătrunde într-un spațiu magic, într-o lume a viselor în care coșmarul și feeria se succed trecând spectatorul prin stări contradictorii, chiar opuse.

Pariul pe care regizorul spectacolului îl propune este unul destul de riscant, chiar dacă își trage seva dintr-o străveche formulă din Grecia Antică, în care reprezentanțiile erau grupate trei tragedii și o comedie. Spiritul uman se pare că are nevoie de o astfel de trecere de la tragic la comic. De altfel provocarea pare să fie cuvântul de ordine pentru regizorul Charles Chemin. El a cunoscut trupa craioveană în timpul montării spectacolului cu ”Rinocerii”, fiind parte din echipa lui Robert Wilson. Chemin are o colaborare mai veche cu Wilson, dar a dezvoltat și proiecte mai puțin obișnuite, cum ar fi piesa 20 silences, bazată pe cercetările sale de la NASA, care au avut ca temă visele astronauților. Așadar, visul este pentru regizor o constantă a căutărilor sale teatrale și acest lucru își pune amprenta pe spectacolul de la Craiova.

Spectacolul începe cu partea întunecată – Timon din Atena. Povestea unui om care cunoaște mărirea și decăderea, care trăiește extremele unei vieți și, în fiecare se aruncă la fel –  cu voluptate și trăind sentimentele până la capăt.

29665116_10204353598115987_3124880069836935426_o
Nopți ateniene – Timon. Foto – Florin Chirea

Cea de-a doua parte este una a exuberabței, dar o exuberanță care se desfășoară sub pecetea nopții, a umbrelor și a magiei. Dacă Timon, este un spectacol mai curând static, Visul este unul dinamic. În primul rând spațiul este practic dinamitat. Se joacă pe scenă, în foaier, chiar într-un spațiul exterior teatrului, în sală, din nou pe scenă. Pe scenă, decorul rămâne în mare parte același de la finalul lui Timon. O lună imensă care pornește din primul pătrar și ajunge la final, lună plină, domină toată atmosfera. Pământul în care Timon a fost îngropat a rămas, dar s-a transformat în poiana în care oameni, zâne și spiriduși își influențează unul altuia destinul într-o adevărată sarabandă a iubirii și magiei. Pe ruinele lumii bolnave de ură s-a clădit o alta, a feeriei.

 

29354791_10204353593075861_4231977166061213990_o
Nopți ateniene. Visul unei nopți de vară. Foto – Florin Chirea

Energia și bucuria cu care se termină Visul unei nopți de vară, estompează emoțiile pe care le transmite prima parte. De fapt acest lucru este unul asumat de regizor în momentul în care alătură cele două spectacole.

Scenografia joacă un rol cheie în ambele părți ale spectacolului. În prima parte, Adrian Damian, gândește un spațiu care începe prin a fi luminos și larg și sfârșește prin a fi întunecos și apăsător. Un spațiu care se contractă la propriu și care îl îngroapă pe erou. Întunericul cu care se termină prima parte se va metamorfoza în noaptea miracolelor din a doua parte, în care nu spațiul este cel care se modifică, ci lumina. Luna imensă care crește pe tot parcursul spectacolului și care pare a fi principalul motor al nebuniei de pe scenă.

Din punct de vedere actoricesc, spectacolul este, de asemenea, dezechilibrat. Prima parte este susținută de prestația lui Cladiu Bleonț, care gestionează cu finețe trecerea personajului său de la o extremă la alta. De altfel, din întreg spectacolul Timon, rămâne întrebarea – cum poate un om să fie atât de bun și generos, pentru ca apoi să devină atât de mizantrop. Iar Bleonț reușește să facă această dilemă să persiste în memoria spectatorului. Cea de-a doua parte este mult mai echilibrată, în special pentru că aici accentul cade pe actori. Este pe de o parte cvartetul Iulia Colan (Hermia)/ Cătălin Miculeasa (Demetrius)/ Costinela Ungureanu (Hélène)/ Cătălin Vieru (Lysandre) ale căror suferințe din dragoste oscilează între sublim și ridicol, și stârnesc fie râsete, fie compasiune. Apoi este echipa de meșteșugari care se încăpățânează să fie și actori, din care se desprinde Raluca Păun, cu un umor extrem de tușat, aproape de grotesc, pe care de altfel îl și atinge, în momentul în care personajul este transformat în măgar. În fine sunt cuplurile Sorin Leoveanu (Oberon) – Iulia Lazăr (Titania) și Adrian Andone (Thésee)/ Monica Ardeleanu (Hippolyte) primul oferind stropul de magie, iar al doilea de echilibru. Tot acest amestec este bine dozat, într-un ritm de energie care crește progresiv, până la finalul care este unul aproape de show, în care publicul (de altfel implicat de câteva ori pe parcursul spectacolului, fie direct, fie în mod fals) devine punctul central.

29744884_10204353569315267_5671469157452918217_o
Nopți ateniene. Visul unei nopți de vară. Foto – Florin Chirea

Un spectacol fabulos, plin de energie, ușor inegal, care face ca partea a doua mai dinamică și mai efervescentă să pună în umbră prima parte. Dar așa sunt nopțile, cu umbre și lumini.

Cristi Nedelcu

Back to school. Blogging school

31416770_10155918217239442_7337559348672987136_o

Este bine să înveți mereu. Știu că pare un truism, dar nu este neapărat. Am întâlnit multe persoane adulte care se simt inconfortabil în postura de învățăcel și pentru care un curs, workshop sau orice presupune un efort de a afla lucruri noi și de a le asimila într-un proces de învățare este un disconfort. Pentru mine, dimpotrivă presupune energie și flexibilitate. Așa că, sunt adeptul ideii că este bine să profiți de orice moment pentru a te întoarce la școală.

Acesta a fost contextul în care am acceptat invitația de a participa la Digital Parents Talks, prima școală de blogging din România, sau mai exact primul incubator de profil. Deși este un fenomen care crește exponențial, bloggingul nu are, încă reguli scrise. Se studiază puțin în facultățile de profil, cu toate că cel puțin în România este un segment care influențează mai puternic opinia publică decât media clasică.

31408216_10155918217284442_8335253627031519232_n.jpg
Ana Nicolescu  – foto Daniel Botea

Digital Parents Talks este un este un proiect marca Parenting PR dezvoltat de Ana Nicolescu (Mămica Urbană),  și  Lavinia Pavel. Ele dezvoltă de ceva timp acest proiect prin care încearacă să construiască o adevărată comunitate de bloggeri.  Cea mai importantă întrebare a întregii discuții a fost cea de la început. ”De ce scriem ?” Chiar, de ce scriem pe blog? Răspunsuri au fost multe. Pentru vizibilitate, pentru a ne cunoaște mai bine, pentru a îți construi un brand, să influențez opinii, să contribui la u  subiect existent, pentru a educa, pentru a distribui informații, pentru a promova un produs. Dar, dincolo de toate astea, rămâne întrebarea la care nimeni nu a dat încă un răspuns. Care este resortul ascuns care stă în spatele deciziei de a scrie sau a nu scrie despre ceva. Iar aici răspunsul trebuie să fie unul individual. Pentru că scrisul, în special pe blog, este un act personal, aproape intim.

Poveștile Anei și ale Laviniei seamănă cu multe alte povești din textele motivaționale. Slujbă într-un mediu puternic concurențial (corporație, presă), maternitatea ca prag psihologic, decizia de a își lua viața pe cont propriu, greutăți, plan bine făcut, reușită, etc. Și mai au ceva în comun, un lucru despre care se vorbește puțin atunci când vine vorba despre cei care pornesc la drum pe cont propriu – la un moment dat apelează la practici pe care acum nu le-ar mai aplica. Și așa ajungem la un subiect extrem de delicat – deontologia în online. Toți îi simțim lipsa, dar nimeni nu e dispus să o aplice. Ana a recunoscut că, în momentul în care și-a lansat siteul (acum șase ani) l-a postat pe peretele tuturor prietenilor pe care îi avea atunci pe facebook. O metodă care poate dă roade, dar este extrem de intruzivă, și care acum este chiar indezirabilă.

Și pentru că tot suntem la capitolul deontologie în online, merită să zăbovim asupra materialelor scrise pe un blog în cadrul unor campanii publicitare. Din punctul meu de vedere acestea trebuie marcate explicit ca material publicitar, indiferent de formula găsită. Ana are o părere ușor diferită, dată și de faptul că, lucrând cu o agenție de publicitate, interacționează mereu cu brandurile care sunt în căutarea unor canale de promovare a produselor. Există firme (puține) care cer asta explicit, și altele (multe) care cer să nu se marcheze textul ca fiind unul publicitar. Explicația este simplă – studiile pe care cei de la marketing le-au citit arată că cititorul nu este dispus să citească un  text publicitar și îl evită. Prin urmare, de comun acord cu furzinorul de conținut (bloggerul) pun la cale un mic plan de păcălire al cititorului. I se va livra un text interesant, dar fără ca acesta să fie asumat ca unul publicitar. Este sau nu ok să faci asta? Atât timp cât nu există un cod deontologic, da, răspunde Ana. Nu, spun eu, și tocmai până ce această discuție nu va fi tranșată nu se poate stabili un cod deontologic în domeniu. De altfel, comportamentul consumatorului, de evitare a publicității, este determinat tocmai de agresivitatea și lipsa de imaginație a publicitarilor și companiilor în special în online.

Apoi Ana a vorbit despre cum ne construim un brand în online, și de ce este important să facem asta. În principiu probabil că oricine scrie se gândește că expunându-se în mediul online își crează o imagine care nu este poate tocmai cu cea a omului din viața de zi cu zi, pentru că în online se reflectă doar o parte din ceea ce ești tu. Dar, puțini sunt cei care au stat să analizeze impactul unei astfel de decizii și să își pună întrebările corecte. Întrebări care, după cum spune Ana ar fi următoarele

Cine sunt eu în mediul online?

Ce nevoie acopăr eu în piață?

Cum mă diferențiez de ceilalți bloggeri?

De ce m-ar crede pe mine cititorii?

Întrebări la care ar trebui să se gândescă nu doar bloggerii ci și jurnaliștii și chiar scriitorii. Dacă Ana a ridicat probleme și întrebări despre conținutul și modul de promovare, Lavinia a vorbit mult mai tehnic. De ce și cum trebuie să facem SEO. Pe scurt, SEO este modalitatea prin care un blog, sau un articol de pe blog este mai ușor de găsit de cineva care caută în marea de informații a internetului. Am apreciat sinceritatea Laviniei care a spus ceea ce puțini SEO-ișt vor recunoaște – nu există rețetă infailibilă și nimeni nu știe exact cum funcționează algoritmul Google prin care sunt indexate cele mai relevante texte despre un subiect/cuvânt. Dar, există câteva reguli minimale (pe care puțini bloggeri pe respectă). Nu am să le prezint aici, sunt destul de tehnice, dar trebuie să remarc că și în acest caz, excesul de eficacitate (un SEO în execes făcut doar pentru a îți împinge blogul mai în față) poate duce la probleme legate de deontologie (așa poate să apară clickbait-ul). Un singur lucru am să îl precizez, pentru că mi s-a părut interesant cum o problemă tehnică (SEO) poate influența conținutul. ”Scrieți textul și abia apoi stabiliți titlul, iar ideal ar fi ca unul dintre cuvintele cheie din titlu să se regăsească te cel puțin trei ori în text”. Pare restrictiv? Poate, dar și provocator.

31408237_10155918225929442_3643774284544868352_n
Lavinia Pavel – foto Daniel Botea

Tot din discursul Laviniei am mai reținut că, în momentul în care te decizi să îți monetizezi blogul (siteul), trebuie să fii atent nu doar la imaginea pe care vrei să o impui, ci și să ai o strategie tehnică destul de coerentă. În definitiv, dacă vrei să faci din asta o afacere, ideea unui plan de afaceri devine destul de atractivă.

Și așa am făcut trecerea sprea partea a doua a întâlnirii, care a fost o mică lecție de administrare a vieții – școala de bani. Eficientă și la fel de corporatistă. Cum să îți calculezi în fiecare etapă a vieții standardul pe care îl ai, cum să ții mereu sub control raportul venituri-chletuieli, cum să nu cazi în capcana presiunii sociale exercitate de statutul pe care îl ai, etc. Bine construit, bine argumentat, cei doi au vorbit cum trebuie pentru a fi convingători. Singurul lucru care mi s-a părut ușor deranjant era impresia pe care o lăsau că viața ți-o poți programa de la început până la sfârșit. Ceea ce este și foarte control freak și inconfortabil. În definitiv frumusețea vieții stă tocmai în suspansul pe care îl presupune. Dar asta este doar interpretarea mea. În rest, a fost o dimineață (de fapt jumătate de zi) câștigată.

Cristi Nedelcu

PS. Nu trebuie uitați sponsorii, pentru că astfel de evenimente nu pot avea loc fără ei. În cazul de față a fost vorba despre BCR și Lidl, care sunt alături de întregul proiect.

Jurnal de festival (4)

Shakespeare și Orientul, sau despre cum poți recepta pe cineva mai bine depărtându-te de el.

 

31326883_1707028016010737_7107014699748687872_n
George Banu în dialog cu Guy Freixas

Este greu să scrii despre o întâlnire cum a fost cea cu George Banu și Guy Freixas în care cei doi au vorbit despre una dinre regizoarele care l-au redefinit pe Shakespeare – Ariane Mnouchkine. Una dintre soluții, desigur, ar fi transcrierea discursurilor celor doi, dar s-ar pierde mare parte din farmec, pentru că a fost nu doar o conferință, ci un adevărat spectacol de idei (pentru că tot suntem în cadrul unui festival de teatru). Guy Freixas a vorbit în franceză, iar George Banu a tradus în română. Dar traducerea era completată cu propriile comentarii și intrepretări, încât totul se transforma într-un dialog sui-generis între cei doi. ”Ariane Mnouchkine spune că facem Shakespeare pentru a ne pregăti pentru texte contemporane” povestește Freixas, iar Banu după ce traduce, adaugă ”Nu avea nicio legătură, era o prostie, cum să faci Shakespeare pentru a te pregăti pentru texte contemporane, dar așa era spiritul timpului în Franța”. Și este doar un exemplu. Altă dată, când cei doi vorbesc despre muzica ce însoțește spectacolele lui Mnouchkine, un ritm sacadat care transmite spectatorului o anume tensiune, George Banu își amintește de un moment când, aflat la Avignon împreună cu Andrei Șerban, asistă la un ”trailer” al unui spectacol Mnouchkine, Andrei Șerban spune ”Ah, iar Mnouchkine cu tobele ei”. Și tot așa.

Întâlnirea cu cei doi a fost unul dintre momentele de grație la care poate asista un iubitor de teatru, pentru că, în felul acesta, am putut fi mai aproape de unul dintre fenomenele care au marcat teatrul european postbelic – Théâtre du Soleil. Fondat în anii 60 într-o veche cartușerie, teatrul își dorea să impună cu adevărat spiritul unui teatru comunitar, mergând în direcția lui Brecht sau Jean Vilar. În cadrul teatrului domnea un adevărat spirit egalitar – toți actorii aveau același salariu, Mnouchkine stătea la intrare și tăia bilete, etc. Chiar din punct de vedere al creației, spiritul era unul democratic (cât putem vorbi despre democrație într-un domeniu cum este arta). Mnouchkine nu distribuia rolurile către actori, nu impunea anumite personaje, totul era rezultatul unei munci de echipă, în care actorii se aplecau asupra textului și încercau să stabilească situații, stări, emoții. ” Timp de zece luni am lucrat în paralel pe 10 piese, apoi am rămas la 6  tragedii și comedii.” a povestit Guy Freixas. Ariane Mnouchkine îi îndemna să nu se lase intimidați de Shakespeare, și să se apropie de el ca niște copii de un teren de joacă. La început era plăcerea deghizării, a jocului pentru joc, iar asta îi va duce la plăcerea costumelor. Așa au apărut referințe orientale. Aici este rândul lui Banu să intervină pentru a încerca definirea modului în care Mnouchkine îl vede pe Shakespeare și cum se face această descoperire despre care vobea Guy Freixas. ”Ariane Mnouchkine spune că textele lui Shakespeare nu  sunt interesante dacă sunt văzute ca unele contemporane. Ele trebuie prezentate ca ceva creat în altă lume, dar asta nu înseamnă că face elogiul unei citiri istorice a lui Shakespeare. Shakespeare este intersant în măsura în care îl eliberăm de o interpretare folclorică și îi regăsim altă dimensiune. S-a vorbit despre orientalizarea lui Shakespeare de către Mnouchkine, dar jumătate dintre costume sunt elisabetane.” Prin urmare, putem spune că Mnouchkine era undeva la întretăierea concepției lui Jan Kott privind contemporaneitatea lui Shakespeare cu cea istoricistă. De fapt, așa cum spune Banu ”Mnouchkine are brevetul de a îl regăsi pe Shakespeare nu prin apropiere ci prin depărtare. ”  De altfel în tinerețe Ariane Mnouchkine fusese impresionată de spectacole orientale după care urmase o excursie personală în Orient, unde descoperise alte forme teatrale care i se vor părea mai aproape de spiritul teatrului decât ce se făcea la ora aceea în Occident.  Ariane Mnouchkine nu a imitat o anume formă orientală ( Kabuki, etc) ci s-a hrănit din spiritul oriental, făcând o sinteză între acesta și spiritul elisabetan al operelor shakespeareene.

Guy Freixas a vorbit despre un  alt element care a definit Théâtre du Soleil ”La actori totul începe cu machiajul.  Ariane Mnouchkine a transformat machiajul într-un preambul al spectacolului, pentru că îi invită pe spectatori să vadă acest proces de transformare a actorilor în personaj.” Practic, după ce intrau în sală, spectatorii asistau la momentul în care actorii deveneau personaje. În acest mod, convenția este încă odată subliniată, iar spiritul brechtian de distanțare al actorului de personaj este prezent și aici.

Revenind la textele shakespeareene, Ariane Mnouchkine va traduce chiar ea atunci când nu va fi mulțumită de soluțiile pe care trauducătorii le dăduseră. Unul dintre cele mai importante spectacole născute în laboratul de la Cartușerie este Richard al II –lea. Decorul, își amintesc Banu și  Freixas (care de altfel prezintă și câteva înregistrări și fotografii), este construit din draperii pictate care îi permiteau lui Ariane Mnouchkine să realizeze o fluiditate a scenelor caracteristică, de altfel, și lui Shakespeare. Draperiile, pentru realizarea cărora  au fost folosiți 3 km de mătase, cădeau și se schinbau cu rapiditate, contribuind la dinamismul spectacolului pe care îl impunea și muzica. ”Richard al II lea era  un spectacol de sinteză al lui Ariane Mnouchkine, deci rolul muzicii era foarte important.” susține George Banu.

 

Ca un exemplu al numeroaselor influențe pe care Ariane Mnouchkine le sintetizează în spectacolele ei, Banu citează scena morții lui Richard al II-lea, în care este recreată, vizual, Pieta lui Michelangelo. Dar, evident definitoriu pentru Ariane Mnouchkine rămâne Orientul. Un orient imaginar dar și un orient concret, grație măștilorcare însoțesc în permanență spectacolul. Richard al II lea a fost un fel de teatru cu măști, chiar pentru actorii nu erau mascați. Asta îi obliga să lucreze cu mare precizie a grsturilor, povestește Banu, în timp ce Guy Freixas își amintește ”Masca ne ducea către inspirație – trebuia să jucăm ca și cum în spatele măștii ar fi cineva.”

BvpbkIuIAAAZ97k
costume și măști din Richard al II lea – sursa foto

Un alt filon pe care Ariane Mnouchkine l-a explorat a fost cel indian. În Noaptea regilor, actorii au lucrat cu un maestru venit din India pentru a descoperi alte resorturi interioare care pot potența teatrul. În fine, spectacolul care a încheiat trilogia shakespeareeană a fost Henric IV care era o tragi comedie – dimensiunii riguroase din Richard al II lea i se alătura comicul din Falstaff. A fost ultimul spectacol din ciclul de 4 ani petrecut în lumea lui Shakespeare își amintește Freixas și pentru actori a fost important să se confrunte cu versalitatea lui Shakespeare care te face să treci prin toate stările.

Discuția dintre cei doi s-a oprit aici, dar George Banu a continuat cu o conferință despre Giorgio Strehler și două dintre ultimele lui spectacole – Furtuna și Regele Lear. Dar despre asta voi scrie altă dată, pentru că simt că subiectul merită tratat separat.

Oricum, prin intermediul lui George Banu și Guy Freixas am fost părtași la una dintre experiențele istorice ale teatrului european și care ne face să vedem cu alți ochi spectacolele care vin pe scena Festivalului Shakespeare de la Craiova.

 

Cristi Nedelcu

 

Jurnal de festival (3)

Un Othello à la Hitchcock

 

Dintre tragediile lui Shakespeare, Othello este mai puțin prizată de regizorii contemporani, față de ”Hamlet” sau ”Romeo și Julieta”, de exemplu. Prin urmare, prezența în festival a unui spectacol cu această piesă a reprezentat o premisă interesantă, pentru că aduce în fața publicului un text mai puțin jucat, deși face parte dintre piesele shakespeareene intrate în pop culture.

Spectacolul teatrului din Târgoviște este montat de Suren Shahverdyan, unul dintre cei mai apreciaţi regizori armeni din Europa. El a mai colaborat cu Teatrul Tony Bulandra, unde a regizat de asemenea spectacolele „Hitler in love” şi „Un tramvai numit dorinţă”.

În Othello, regizorul gândește un spectacol a cărui atmosfera este una hitchcockiană – penumbră sau lumini de un albastru dur care îți dau fiori, un fum puternic invadează scena la intervale de timp, decorul este unul întunecat (negrul și griul predomină încă de la început), localizarea acțiunii (Veneția) este sugerată prin țipete amenințătoare de pescăruși (aluzie la ”Păsările”; de fapt, la un moment dat, Othello este chiar atacat de pescăruși și se apără cu gesturi care amintesc de cele ale lui Tippi Hedren).

30806024_10204442511498766_7154390150763152679_o
foto – Florin Chirea

Scenografia este simplă, dar sugestivă. Câteva butoaie și câteva scaune care se vor transforma în tot ce este necesar pentru actori. Dar elementele principale în jurul cărora este construit vizual spectacolul sunt frânghiile. Două dintre ele mari, coborând de sus, și alte câteva care apar în momentele esențiale. Cea mai sugestivă scenă în care frânghiile sunt folosite este aceea în care Iago îl prinde pe Othello în mrejele minciunilor sale. În timp ce îi picură în urechi calomniile la adresa Desdemonei, Iago îl leagă la modul propriu pe Othello de mai multe scaune. Metafora teatrală este poate ușor simplistă, dar cu un impact vizual puternic.

teatru-targoviste-2
foto – Maria Ștefănescu

Costumele sunt și ele sobre, predominând negrul și griul. Chiar rochia Desdemonei este în tonuri întunecate la început. Cumva neașteptat, ea va fi înveşmântată în rochie albă pe măsură ce se apropie deznodământul tragic, iar trena lungă, albă pe care o va purta la un moment dat, joacă și rol de batistă. Albul nu mai este, astfel, neapărat un simbol al purității, ci al amenințării, deoarece spectatorii știu că această batistă îi va aduce pieirea.

 

31390367_10204442507098656_1297044236915974092_n
foto – Florin Chirea

Din punct de vedere actoricesc, spectacolul se sprijină pe Othello, deși, în economia textului Othello și Iago dețin roluri aproape egale ca întindere, iar intriga este condusă de cel din urmă. Dar forța cu care Liviu Cheloiu conduce personajul în trecerea de la fericirea serenă de la început, spre iadul din final, face ca în jurul lui să graviteze celelalte personaje. Scena de furie care se încheie cu criza de epilepsie este și cea mai puternică din spectacol.

foto-othello-2
sursa foto

 

Iago este  interpretat de Mircea Silaghi, care dozează cu finețe amestecul de furie, dispreț și frustrare ce îl duce la construirea unui plan cu un final funest. Andrada Fuscaş întruchipează o Desdemona – copil. Îndrăgostită până peste cap de Othello, incapabilă să vadă ceva rău în jurul ei, Desdemona risipește în jur doar zâmbete, iar comportamentul îi este cel al unei adolescente care nu a ieșit de tot din copilărie. De fapt, acesta pare a fi și atuul ei cu care l-a cucerit pe Othello, pentru că el pare dispus să adopte același comportament, de dragul ei.

Spectacolul are ritm, relațiile dintre personaje sunt bine construite, într-un cuvânt spectatorul stă cu sufletul la gură, deși deznodământul îi este cunoscut. Dar este una dintre magiile pieselor shakespeareene bine montate de a te ține în poveste, deși o cunoști foarte bine.

 

Cristi Nedelcu