Viking graffiti

 

sopia-3

Inscripțiile pe ziduri, sau graffiti cum le mai numim,  nu au o reputație foarte bună. De cele mai multe ori sunt privite ca acte de vandalism și marchează o zonă nu prea sigură dintr-un oraș, sau un comportament barbar al unor turiști care scriu pe tot felul de ziduri ”Ionel și Mărioara = love”, sau altele asemănătoare.

Ca în multe alte situații, un  comportament total nepotrivit capătă altă valoare dacă are o vechime considerabilă. Din act barbar, devine istorie. Este și cazul unor graffiti ce se găsesc în Catedrala Sfânta Sofia și care pun sub semnul întrebării unele date pe care istoricii credeau că le știu.

Despre ce este vorba?

De regulă istoricii sunt de acord că vikingii ajung la Constantinopol  în secolul al X-lea, momentul de apogeu al Imperiului Bizantin.

Campaniile din est ale vikingilor, grație cărora aceștia ajung pe actualul teritoriu al Țărilor Baltice, și apoi al Rusiei au loc la mijlocul secolului al IX-lea. În 860  Novgorodul devine principalul centru al varegilor  (așa cum mai erau numiți vikingii), pentru ca în 882 să fie cucerit Kievul care va deveni capitala unui nou regat. Și așa, varegii ajung în contact cu Imperiul Bizantin, pe care îl ataca de mai multe ori. Ca urmare a reputației de buni luptători pe care varegii îl au, Impăratul Vasile al II-lea (cel supranumit Bulgaroctonul – Ucigătorul de Bulgari) fondează în 988 Garda de Varegi, care își va căpăta un renume grație loialității și determinării cu care i-au apărat pe membrii familiilor imperiale bizantine. După unele informații, existau varegi în serviciul Împăratului de la Constantinopol încă din 874.

Acestea sunt datele știute și, după cum spuneam, acceptate de către istorici. Și acum vine un graffiti care dă peste cap toată această cronologie.

Istoricii și arheologii care făceau cercetări în interiorul Hagiei (Catedralei) Sofia dezvăluie că pe una dintre plăcile de marmură aflate la subsol, ceea ce până atunci se crezuse că sunt crăpături, erau de fapt inscripții runice, sau mai curând graffiti. Pentru că pe bucata de marmură cineva scrisese ”Haldvan a fost aici”. Cum citim pe mulți pereți de peșteră, sau de biserică, sau chiar pe copaci – ”Ionel 1978”, sau ”Vasile și Marioara”. Doar că aici Haldvan fie a fost singur, fie nu a considerat necesar să o amintească și pe Marioara lui. Și nu este singurul graffiti-artist viking care a lăsat o urmă a trecerii sale prin Catedrala Sofia. Mai există înscris numele unui Ari, sau Arni.

Să fi fost câțiva turiști nordici, rătăciți prin Constantinopol cu aproape o sută de ani înainte ca întregul grup să descindă în capitala imperială, sau pur și simplu cronologia despre care vorbeam este total greșită?

Greu de dat un răspuns, dar un lucru e sigur – un act de vandalism (îl numim așa chiar dacă vandalii fuseseră învinși de bizantini cu câteva sute de ani mai devreme) peste care trece suficient de mulți ani capătă altă valoare istorică.

Cine știe ce concluzii vor trage arheologii viitorului când vor găsit pe pereții unei biserici ”Ionel + Mărioara = love”?

Cristi Nedelcu

 

Reclame

I.D.Sârbu și Mihai Șora – etica trăită

Centenarul I.D.Sârbu organizat acum câteva zile le-a prilejuit puținilor craioveni care au participat șansa de a îl redescoperi pe Gary (cum era numit de prieteni), una dintre marile conștiințe ale României în întunecata jumătate de secol a regimului comunist. I.D.Sârbu a avut un destin desprins din romane (de altfel a și inspirat cel mai curajos roman publicat înainte de 89 despre închisorile comunise) și este un exemplu despre cum poate istoria să pătrundă în cele mai aparent inofensive cotloane ale vieții unui intelectual.

foto-de-Mihai-Barbu-cu-IDS-langa-IUMO
foto – Mihai Barbu

Tot cu ocazia acestui centenar, craiovenii au mai avut posibilitatea unei întâlniri cu puternice semnificații – aceea cu Mihai Șora, o altă voce a conștiinței noastre dinainte și de după 89.

Șora la cei 103 ani, vorbind la centenarul lui I.D.Sârbu – o imagine care înseamnă pentru Craiova mai mult decât toate festivismele tembele ale autorităților, cu serbări galante și concursuri de daci și romani.

65656280_466821514068826_1410811523110010880_n

Ce îi apropie pe cei doi, dincolo de erudiție, inteligență și pasiunea pentru filosofie? Etica trăită. I.D. Sârbu povestește la un moment dat că, după apariția Trilogiei lui Blaga (singurul sistem filosofic închegat din cultura română), discipolii care își doreau desprinderea de maestru i-au reproșat că sistemului îi lipsea o etică. Atunci, Blaga nu a răspuns nimic, dar, după ce a fost scos de la catedră, când istoria venise peste ei, iar filosofia era strivită de tăvălugul ideologiei, într-una dintre plimbările lor prelungi, Blaga le-a răspuns cu ironie amară ”Și acum, fiecare dintre noi își va scrie propria etică.”

Iar I.D.Sârbu și-a scris-o pe a lui. Plătind cu o carieră care se anunța strălucită (începuse înainte de război un doctorat despre funcția epistemologică a metaforei, care l-ar fi putut duce în direcții pe care alți intelectuali mai norocoși, trăind în libertate, le-au putut explora) refuzul de a își trăda maestrul, și apoi plătind chiar cu libertatea această atitudine.

seria-autori-romani-uitati-I.D.-Sarbu-discipol-Blaga-slider
sursa foto 

La Craiova, I.D.Sârbu s-a simțit toată viața un exilat, aidoma lui Ovidiu pe malul Pontului Euxin. Dar, așa cum Ovidiu a continuat să scrie printre barbari, și chiar în limba lor, și Gary și-a luat în serios rolul de secretar literar al Teatrului din Craiova și a lăsat în urmă nu doar piese de teatru, ci și amintirea aunor conferințe strălucite și o muncă de arhivar care a salvat multe amintiri ale teatrului craiovean.

Dar, adevărata lui dimensiune avea să fie descoperită abia după 1989, când, post-mortem, I.D.Sârbu le-a mai dat o lecție contemporanilor săi. A fost printre puținii care s-a dovedit a avea o operă de sertar. O operă ce curprinde cel puțin două cărți de referință (”Jurnalul unui jurnalist fără jurnal” și ”Adio, Europa”) care acum îl situează în primii scriitori din ultima jumătate de secol XX a literaturii române.

Destinul a fost crud cu I.D.Sârbu până la final, iar Gary a părăsit această lume în septembrie 89 cu doar câteva luni înainte de Revoluție. Ca și în cazul literaturii, și acum Gary și-a luat revanșa, și, la Craiova, în acele zile de Decembrie 89, actorii de la Teatrul Național purtând drept manifest afișul spectacolului lui Sârbu ”Arca bunei speranțe”.

64997130_2322211257825740_1401817462160228352_n

În același timp, Mihai Șora își scria și el propria etică. Refuzul de a face orice compromis în legătură cu textele sale a făcut ca, după debutul său strălucit la Gallimard, care anunța un filosof cu o voce puternică și distinctă, odată întors în țară, să nu mai poată publica nimic vreme de aprope 20 de ani. La fel ca și Gary, Șora și-a găsit refugiul în ceea ce acum am numi ”management cultural” și a conceput cel mai important produs editorial dinainte de 1989 – ”Biblioteca pentru toți”.

65600851_2272919986110938_1758371357717954560_n

foto – Albert Dobrin

I.D.Sârbu și Mihail Șora au făcut parte dintr-o generație cum poate cultura românească nu va mai întîlni prea curând. Unii au plecat la timp din țară și au devenit celebri peste hotare. Alții au sfârșit în temniță sau în uitare. Ei și-au împlinit destinul trăindu-și, așa cum le spusese Blaga ”propria etică” și au demonstrat că filosofia nu este o vorbă în vânt, ci, în momente de cumpănă, poate fi un bun îndreptar de a face alegeri în viață, atunci când istoria are tendința de a te călca în bocanci.

Vorbind despre I.D.Sârbu, Șora a făcut o remarcă ce explică apropierea lui Gary față de sistemul filosofic al lui Blaga, față de modul de a face filosofie al lui Noica. ”Există mai multă angajare efectivă în Blaga, decât spectacol. Blaga este profund atașat lucrurilor pe care le gândește, nu speculează și nu se joacă cu ideile. Lui Noica i se întâmplă să se joace cu ideile”.

Așadar, dincolo de afinitatea personală față de Blaga (pe care Sârbu îl recunoștea ca al doilea model al vieții sale după tatăl său), există un atașament mai profund față de modul în care acesta a înțeles că ideile îți îndrumă destinul.

 

Mihai Șora spunea despre I.D. Sârbu că era, în esență, un om bun. Este poate cea mai potrivită caracterizare pe care cineva i-a făcut-o. Un om care a rămas bun, chiar și atunci când vremurile au fost mult prea rele cu el.

Cristi Nedelcu

Nature in Hand , sau cum să descoperi lucruri fabuloase la doi pași de tine

Trăim într-o lume în care problema nu este să găsești informația, ci să știi cum să o afli pe cea relevantă. Bombardați de stimuli de tot felul, de multe ori găsim greu lucrurile care contează. Iar când vine vorba despre vacanțe sau călătorii acest lucru este cu atât mai evident. Știm multe despre destinații exotice și prea puține despre locuri ce merită vizitate și care se află la câțiva pași de noi. Pentru a depăși această problemă, a fost creată aplicația Nature in Hand. Ea este disponibilă atât în Google Play cât și în App Store și a fost realizată în cadrul proiectului Colaborare pentru o utilizare durabilă a patrimoniului natural şi a resurselor în regiunea transfrontalieră , derulat de Agenţia de Dezvoltare Regională şi Centrul de Afaceri 2000 din Bulgaria, în parteneriat cu Asociaţia Română de Transfer Tehnologic şi Inovare (ARoTT) România și Agenţia de Dezvoltare Regională şi Centrul de Afaceri – Vidin (ARDBC Vidin).

Cât este de utilă o astfel de aplicație, ne-a convins infoturul organizat recent în care am putut descoperi locuri ce merită vizitate din Bulgaria și care se află la o aruncătură de băț de noi. Pentru astăzi am ales doar trei dintre locurile vizitate, pe care merită să le vedeți.

Stâncile de la Belogradchik

DSC_0616

Unul dintre locurile pe care îl poți descoperi prin această aplicație se află situat la 117 km de Craiova (cu 50 de km mai aproape ca Herculane, de exemplu) și este, fără nicio exagerare, una dintre cele mai spectaculoase regiuni din întreaga Europă. Mă refer la Belogradchik, o regiune carstică, unde eroziunea și solul au permis naturii să dea frâu liber fanteziei. Stânci cu cele mai neașteptate forme se înalță din mijlocul pădurii desenând siluete grațioase sau bizare pe cer.

DSC_0628

 

În locul unde cele mai mari dintre ele s-au strâns într-o adevărată șezătoare, a apărut, așa cum era de așteptat și o cetate. Ea are o poveste ce se întinde din timpul stăpânirii romane și până la căderea Imperiului Otoman. O cetate care a servit de-a lungul timpului drept punct fortificat în războaiele vremii, și care acum este atracție pentru turiști și pentru producătorii de film.

DSC_0611

 

Ceva similar mai întâlnești în sudul Franței, în regiunea Montpellier, în locul numit Cirque de Mourèze. Dar formațiunea carstică din nord-vestul Bulgariei este chiar mai interesantă decât cea din sudul Franței, grație nunațelor arămii ale stâncilor care fac din apusurile de la Belogradchik o experiență greu de egalat.

DSC_0618

Parcul din Vârșeț

All-focus

Vârșeț este una dintre stațiunile balneare cu tradiție din Bulgaria. Situat într-o regiune muntoasă și beneficiind de o apă bogată în aluminiu, fier, bariu, litiu și fosfat de mangan, Vârșeț a fost, în perioada interbelică, stațiunea preferată a aristocrației bulgare. Ea a fost construită în anii 20 la inițiativa lui Damian Ivanov și a soției lui Wilhelmina (fiica lui Ludwig Visokometski, consilierul arhiducelui Franz Ferdinand al Austriei. Ca urmare, amenajarea stațiunii Vârșeț s-a făcut după planurile celei din Baden, iar Wilhelmina a supravegheat personal amenajarea parcului tot după modelul celui austriac.

All-focus

Parcul se remarcă printr-o serie de alei, pe fiecare dintre ele fiind plantate specii diferite de arbori. Există astfel aleea teilor, a platanilor, care îți permit să petreci clipe de relaxare plimbându-te.

All-focus

În mijlocul parcului se află pavilionul balenear și cazinoul. Dacă Băile au supraviețuit și au fost reabilitate, în schimb cazinoul se află în ruină.

All-focus

 

Construit în anii 20, cazinoul atrăgea arsitocrații bulgari din perioada interbelică. Printre aceștia se număra și Chiril fratele țarului Boris III, care devenise un fel de vedetă locală, grație numeroaselor sale aventuri galante. În septembrie 1944 comuniștii l-au executat ca dușman al poporului, iar în noaptea aceea, cineva a arborat o pânză neagră pe cazinou.

All-focus

 

Acum clădirea este o ruină pe care cineva a scris ”Ici va danser a nouveau” ca o speranță că vpr reveni vremurile când femei frumoase în rochii somptuoase dansau cu bărbați eleganți care aveau în noapte să piardă averi la ruletă.

All-focus

 

Peștera Ledenika

Nordul Bulgariei are câteva peșteri care trebuie neapărat vizitate. Una dintre ele este Ledenika, ceea ce în traducere înseamnă peșterea de gheață. Numele îi vine de la prima sală care comunică destul de mult cu exteriorul. Ca urmare, iarna, temperatura scade destul de mult și aici se formează stalactite și stalagmite de gheață. Traseul apoi este unul spectaculos și acoperă 350 de metri de galerii, iar întreg turul  peșterii durează o oră.

DSC_0689

 

Dincolo de peștera în sine, cu formațiuni dintre cele mai intersante, cu părți ascendente și părți unde trebuie să cobori cu mare atenție, dincolo de mini-lacul unde toți  turiștii aruncă bani, pentru că obiceiul acesta nu trebuie să dispară, Ledenika este unică prin jocul spectaculos d elumini pe care administratorii peșterii l-au pregătit.

 

All-focus

 

Pe o perdea de apă, sunt proiectate mai întâi figuri inspirate de stalactitele și stalagmitele din peșteră (Baba Iaga, Uriașul, etc), apoi totul se transformă într-un joc de lumini parcă desprins din concertele lui Jean Michel Jarre. Experiența este unică și merită să o încercați.

 

Acestea au fost doar trei dintre destinațiile pe care Nature in Hand vi le propune. Ele sunt, însă mult mai multe, pentru că atât România, cât și Bulgaria au, de-a lungul Dunării o mulțime de locuri fabuloase care merită a fi descoperite.

Cristi Nedelcu

Îți place în Europa? Atunci hai la vot!

59674085_2907215755970105_7341381624753291264_n

 

Probabil că ești asaltat de numeroase mesaje pro-vot și simți cumva că ești sătul de așa ceva. De vedete, influenceri sau oameni poltici  care te îndeamnă să te prezinți la alegeri, deși nu ești foarte convins că asta te ajută în vreun fel.

Așa că, dacă vrei să iei o decizie în legătură cu asta, și nu ești încă hotărât, sfatul meu este să te întrebi dacă îți place în Europa. Încearcă să îți aduci aminte cum era înainte de 2007, când nu eram în Uniunea Europeană. Eu îmi aduc aminte că, atunci când am vrut să merg în Franța, am avut nevoie ca cineva de acolo să îmi trimită o chemare, vizată de Prefectura din zona unde locuia. Apoi m-am dus la ambasadă, unde am petrecut o zi la coadă aștepând să obțin o viză. Și este doar un exemplu.

Acum ni se pare normal să fim indignați că în unele comune nu există apă, canalizare sau asfalt, pentru că normal ar fi ca și la țară să fie aceleași condiții ca la oraș. Această idee de normalitate nu ne aparține, ci ne-a fost impusă de Uniunea Europeană în momentul în care am început negocierile pentru aderare.

Despre fondurile europene s-a scris atât de mult, încât au început să fie confundate cu esența Uniunii Europene. Ele sunt doar un instrument care ar trebui să reducă diferențele dintre  noi și ei. Că la noi mare parte din acești bani au fost furați, este problema noastră.

Nu mai spun despre miile de studenți care au studiat în Europa prin bursele Erasmus, care și ele ni se par acum lucruri banale.

Ei, acum gândește-te cum ar fi arătat România fără toate astea. Și cum ar arăta dacă noi am fi mers în ritmul pe care UE îl aștepta de la noi – dacă am fi construit autostrăzile pe care le puteam construi, dacă banii furați ar fi fost investiți. Și, după ce te gândești bine la asta te decizi dacă merită să te duci la vot sau nu.

Pentru că alegerile de duminică sunt, într-adevăr, despre dacă vrem să mai fim în Europa sau nu. Pentru PSD lucrurile sunt clare – partidul nu mai este acceptat în nicio familie europeană respectabilă și, singurul loc unde își mai găsesc adăpost este grupul acela ciudat al populiștilor (Salvini, Victor Orban, etc) care vin în Parlamentul European pentru a submina UE.

Cât despre referendum și aici lucrurile sunt simple. Dincolo de toate discuțiile juridice, aici avem să arătăm dacă vrem să limpezim lucrurile în justiție, sau vrem să revenim la vremurile când Năstase și Stănoiu discutau sentinețele la sediul PSD.

Așadar, revin la întrebarea din titlu? Îți place în Europa? Dacă da, atunci hai să arăți asta!

Cristi Nedelcu

 

 

Variațiuni pe o temă din Hamlet

 

william-shakespeare-portrait-of-william-shakespeare-1564-1616-chromolithography-after-hombres-y-mujeres-celebres-1877-barcelona-spain-118154739-57d712c63df78c583373bb00
sursa foto

 

Este, într-un fel, ironic să serbăm Ziua Cărții de ziua (presupuse) nașterii unui autor de la care nu s-a păstrat niciun manuscris, ci doar șase semnături care, nici ele, nu seamănă una cu alta.

Un autor care deși a îmbogățit patrimoniul literar mondial ca nimeni altul, la moartea lui nu avea nicio carte de lăsat prin testament.

Un autor care deși nu avea prea multă școală a lăsat o operă în care se regăsesc toate cunoștințele epocii sale.

În fine, un autor despre care nu știm mare lucru, dar el părea să știe totul despre noi.

 

 

Variațiuni pe o temă de Hamlet

 

A fi sau a nu fi, aceasta era întrebarea

Pe vremea când neființa exista cu adevărat

Iar alegerea avea sens

Să dormi, să mori părea același lucru

Dar nu era, ci mai înspământător

Era să treci prin vama neștiută.

Acum doar ființa este și  pare eternă

Căci neființa însăși a murit

Ucisă de credința că totul este azi

Și că ziua de mâine e tot un fel de azi, dar mai încet.

A fi sau doar a fi, aceasta e acum întrebarea

Iar numele de faptă l-am pierdut.

 

Cristi Nedelcu

Muzica, într-adevăr, unește

Concertul Placido Domingo Jr. & Friends a fost unul dintre momentele artistice craiovene importante ale primăverii. Sala Polivalentă s-a umplut, ceea ce este o performanță ce trebuie notată, pentru că există, încă, multe voci care spun că a susține un concert axat în special pe muzică de operă și clasică în Craiova este o întreprindere riscantă.  Nu a fost așa, iar publicul a umplut Sala în așteptarea unui spectacol care să ofere o seară frumoasă. Și așteptările le-au fost răsplătite.


57366693_10156715825444442_5887815325709238272_o
Orchestra Filarmonicii Oltenia, condusă de Marius Hristescu, foto – Daniel Botea

Astfel de evenimente au marea calitate de a scoate muzica simfonică și de operă din aria specialiștilor și de a o duce către marele public, care nu calcă foarte des într-o Filarmonică.

Fața de ceea ce anunțaseră organizatorii inițial, au lipsit tenorul Alin Stoica și muzicianul Vali Boghean. Astfel concertul a fost susținut de Placido Domingo Jr. , Irina Polivanova și Laura Bretan, și de orchestra Filarmonicii Oltenia, condusă de Marius Hristescu în calitate de dirijor.

Cei trei, alături de orchestră,  au oferit o seară magică tuturor celor prezenți în sală, și cum printre spectatori au fost și mulți adolescenți și copii, este foarte posibil ca un astfel de concert să fi fost primul pas al lor către muzica de operă sau cea simfonică și, în curând, ei să devină spectatori de Filarmonică.

Numele de atracție al serii a fost Placido Domingo Jr., dar numărul care a electrizat sala a fost al Laurei Bretan. Nu doar vocea limpede și puternică, dar întreaga ei prezență, zâmbetul, bucuria ce i se citea în ochi, totul a contribuit la un moment cu adevărat magic. Desigur, tehnica ei vocală nu este la înălțimea celei etalata de Irina Polivanova, dar Laura are, fără îndoială, carismă scenică și este capabilă să electrizeze mulțimea. Dovadă că ea a fost prima care a ridicat spectatorii în picioare și care a smuls ovații la scenă deschisă.

 

57421997_10156715825454442_2509312472066818048_o
Laura Bretan, aplaudată la scenă deschisă, foto – Daniel Botea

Irina Polivanova s-a făcut remarcată, în special, prin tehnică vocală și acuratețea sunetului, iar experiența ei pe scenele europene s-a făcut remarcată.

Principalul risc pe care Placido Domingo jr. trebuie să îl înfrunte de fiecare dată când apare pe scenă, este comparația cu celebrul său tată. De aceea, muzica interpretată de el a fost doar tangențial din zona operei, și asta mai ales când a cântat în duet cu Irina Polivanova. În rest el a interpretat piese din cu totul alte zone muzicale – tangou, cha cha, etc. Și astfel, concertul lui te duce mai curând cu gândul la Julio Iglesias decât la Placido Domingo.

Plácido-Domingo-Jr.
Placido Domingo jr în duet cuIrina Polivanova, foto – Adrian Sora 

De remarcat faptul că întregul mecanism tehnic a funcționat foarte bine, astfel încât spectatorii chiar au putut să se bucure  pe deplin de concert.

 

Cristi Nedelcu

PS.

Trei detalii să zicem tehnice.

În primul rând scena a fost amplasată de-a lungul laturii mari a terenului (nu de-a lungul celei mici, așa cum s-a întâmplat la Richard Clayderman), ceea ce a îmbunătățit vizibil acustica.
În al doilea rând, lumea și-ar fi dorit un bis, poate chiar unul în care să cânte toți trei.  Probabil că nu fusese pregătit, așa că spectatorii au plecat cu un ușor regret.

În al treilea rând poate ar trebui renunțat la a se vinde popcorn la astfel de concerte. Nu de alta, dar asta diminuează sensibil efortul de a reduce din atmosfera de Sală Polivalentă și de a o apropia de cea de Filarmonică.

 

 

Hoața de povești

Zidurile Craiovei au multe povești. Ele merită descoperite, pentru că unele sunt efemere. Durează câteva luni, apoi dispar ca luate de vânt. Unele dintre ele trăiesc aici, în rândurile scrise de mine. Altele au dispărut. Bulgakov spunea că o poveste odată scrisă nu dispare niciodată. Poate așa se întâmplă și aceste povești. Rămân undeva, în memoria inconștientă a orașului și îl definesc.

Vă invit să descoperiți încă un episod din această serie.

 

Pătrunse în clădirea insalubră cu o strângere de inimă pe care o resimțise și atunci când intrase în casa aceea părăsită din vârful dealului, de unde nici acum nu știa de ce furase cutia cu scrisori și poze vechi, în ciuda unui gând răzleț care îi venise – și dacă or purta un blestem? Dar curiozitatea fusese mai mare, înșfăcase cutia și fugise la fel ca o hoață. Asta se și simțea – o hoață de povești, iar cutia pe care o furase acum ascundea, într-adevăr o poveste fabuloasă care îi purtase pașii până în clădirea asta uitată de toți deși se află în inima orașului, chiar peste drum de Universitate.

Era destul de ciudat că această casă fusese uitată așa de ușor de toți locuitorii orașului, pentru că aproape fiecare dintre ei intrase acolo cel puțin odată când era mic, când aici funcționa un teatru de păpuși, care apoi își găsise un alt sediu, mai spațios. Casa fusese revendicată, dar moștenitorii nu se înțeleseseră niciodată și ea rămânea o ruină care trona în centrul orașului, în timp ce în jurul ei, celelalte clădiri, mai norocoase erau renovate și transformate în hoteluri sau cluburi. Uneori se mai adăposteau aici boschetarii, dar nu foarte des, pentru că era prea centrală și riscau să cadă în plasa raziilor poliției locale.

Ajunsese în această casă, după ce citise câteva scrisori pe care le găsise într-o casetă undeva într-o casă părăsită. Privind în urmă se gândea că le găsise  într-un moment anume al vieții ei. Și, acum, privind în urmă întreaga poveste se întreba dacă nu cumva lucrurile aveau o legătură. Dacă nu cumva scrisoarea aceea nu era efectul a ceea ce ea căuta în viața ei, ci chiar elementul declanșator,un element care nu apărea la începutul întâmplărilor, pentru că viața nu este așa cum credem noi, o succesiune simplă de cauze și efecte, ci uneori cauza adâncă, profundă a unor fapte o aflăm mai târziu, după ce lucrurile s-au întâmplat pe jumătate, sau cu totul.

Era perioada în care era fascinată de Valerie Tasso. Îi citise cărțile aproape din întâmplare, într-o vreme în care viața ei se centra în jurul lui Michel Foucault. Ajunsese la el, după un episod de depresie care o dusese în pragul nebuniei. Depășise momentul afundându-se mai mult în el, căutând explicații. Săpase în nebunie, căutându-i originea, istoria, modurile de manifestare. Și descoperise că de la originile umanității, nebunia însoțise evoluția ei, că o fascinase mereu, și, doar acum, în epoca modernă, în care totul era normat, aliniat și reglementat, nebunia devenise anormală, un lucru care trebuia stârpit, iar nebunii, din oamenii atinși de mâna divină, deveniseră niște paria ai societății care trebuiau torturați, închiși, exterminați. Cel care îi relevase toate acestea fusese Foucault. Cartea lui ”Istoria nebuniei” fusese cea mai bună terapie. O citise cu sufletul la gură, ghicindu-i, printre rândurile erudite, propriile experiențe depresive, și simțind cum rezonează cu ale ei. Iar nebunia care o pândise până atunci nu i se mai păruse o amenințare, ci un mod de a se înțelege cu divinitatea și de a își căuta sensul într-o viața care este, prin definiție, lipsită de sens. Iar temerile ei dispăruseră. Și de la nebuni, ajunsese la prostituate, pentru că și sexualitatea era un alt subiect tabu al societății moderne. Tot Foucault demonstra asta, iar ei îi rezona cu paradoxul ei favorit din Oscar Wilde ”Totul pe lumea asta este despre sex, mai puțin sexul. Sexul este despre putere”. De fapt, prostituatele avuseseră mereu, de-a lungul istoriei același statut ca și al nebunilor. Excluși din rândul oamenilor obișnuiți, dar atrâgându-i. Fascinație și repulsie în același timp. Dovada cea mai clară că umanitatea rătăcește între doi poli opuși, o bipolaritate care dă măsura actualei ei stări de nevroză.

Și așa începuse ceea ce avea să se transforme în obsesia ei pentru prostituate. Uneori i se întâmpla să meargă pe centura orașului și să le pândească pe fetele acelea care își vindeau trupul fără reținere și să se întrebe ce se ascundea sub masca lor blazată. Oare ce gândeau? Ce simțeau? Nu reușea niciodată să înțeleagă asta și după câteva încercări nereușite de a lega o conversație cu una dintre ele, revenise la cărți. Tot aici trebuia să afle ceea ce o măcina pe ea. Și așa ajunsese la Valerie Tasso. O femeie care avusese curajul să treacă dincolo de prejudecăți și să devină prostituată. Dar experiențele ei, fără îndoială foarte dure, uneori la limita suportabilității, erau totuși literaturizate. Simțea că scriind tot ce a trăit, povestind toate experiențele ei, le falsifica, pentru că scrisul înseamnă transformarea realității. Trăia un sentiment straniu, de ambivalență. Cartea reprezenta descrierea experienței care o fascina, dar, în același timp, era și mijlocul prin care această experiență era falsificată.

Ar fi rătăcit mult și bine în acest labirint, dacă nu ar fi fost excursia din ziua aceea. Loredana o provocase. Nu mai ieșiseră demult împreună să facă poze. Obișnuiau uneori să evadeze împreună, să își lase famiile pentru o zi și să hoinărească năuce, pe unde apucau. Uneori făceau poze, alteori doar rătăceau prin satele din jurul orașului. În ziua aceea, ajunseseră într-un sat asuns între două dealuri nu departe de oraș. Majoritatea caselor de chirpici erau părăsite și începuseră să cadă. Altele fuseseră reconstruite, dar nici ele nu păreau prea animate. Oamenii plecaseră să își caute norocul unde văzuseră cu ochii și cei care se mai simțeau legați cât de cât de locul unde se născuseră își refăcuseră casele, în speranța că, odată și odată va fi mai bine și se vor întoarce.

Rătăceau pe ulițele satului și, în afară de câteva gâște care se scăldau în nămolul din uliță, nu întâlniseră pe nimeni. Atunci Loredana observase casa aceea, cocoțată în vârful unui deal, ci gardul căzut la pământ, cu acoperișul spart, dar având o frumusețe aparte, o frumusețe care în curând avea să dispară. Au pătruns în casa unde se găseau surprinzător de multe lucruri – un pat, un dulap, câteva resturi de scaune. La fereastră flutura un rest de perdea din care se mai ghicea o dantelă. Iar undeva, sub masă se afla caseta. A ezitat destul de mult până să o ia. Loredana fugise din casă și o lăsase singură, ca și cum ar fi trebuit să fie doar decizia ei. Simțea cumva că, în funcție de ceea ce va face, viața ei se va schimba radical.

A luat caseta și a fugit. Loredana a privit-o, dar nu a întrebat-o nimic. Nu au mai vorbit nimic când timp a condus la întoarcere. Odată cu caseta luaseră și o tăcere care le separa una de alta. Deja fiecare își avea propria realitate, iar a ei se învîrtea destul de mult în jurul casetei pe care o simțea caldă în brațe. Când Loredana a lăsată-o acasă, soțul ei nu se întorsese. Se înțeleseseră să ia el copiii de la școală, așa că avea să ajungă mai pe seară.

A pătruns în casă, și s-a așezat la masa din living. A pus caseta pe masă și a privit-o lung. Avea să găsească în ea ceva? Într-un târziu și-a făcut curaj și a deschis-o.

Cuprindea câteva scrisori zdrențuite, și două fotografii îngălbenite de timp. Dintr-una zâmbea șters o fată spălăcită îmbrăcată într-o uniformă care părea a fi de școală. Chipul nu i se zărea prea bine, doar zâmbetul stingher și alura țeapănă, aproape crispată te făcea să ghicești o fire introvertită. Toate acestea le-a deslușit după ce părăsise casa aproape în fugă, abia după ce ajunsese acasă la ea și putuse să evalueze prada. Cea de-a doua fotografie era una de grup, în care probabil era și ea, dar abia dacă i se ghicea silueta.

A întins ușor scrisorile pe masă. Mâinile îi tremurau ușor. A început să citească și, ușor ușor a intrat în povestea asta, care acum o dusese în clădirea părăsită din centrul orașului.

”Dragul meu. Nu știu dacă scrisoarea asta va mai fi urmată de altele, sau dacă ți-o voi trimite vreodată”. Așa începea scrisoarea și se vede că încă de la început ea a știut că nu îi va trimite rândurile pe care le scria. Ca oricine care pune pe hârtie ceva ce nu va trimite, și ea urma să fie sinceră în ceea ce avea să scrie. Și atunci, după prima frază, și-a dat seama că scrisorile acelea erau mult mai adevărate decât toate paginile scrise de Valerie Tasso, cu toate analizele ei, cu toate trăirile mult literaturizate, care răpeau din autenticitate. Avea în față o poveste simplă, dar pe care ziarele ar numi-o cutremurătoare. Era, probabil banală pentru acele vremuri, așa cum și acum sunt povești pe care unii le-ar numi cutremurătoare, dar ele sunt pentru alții banale. Era povestea unei fete care descoperise dragostea la vârsta la care o descoperi de obicei. Și care, așa cum se întâmplă de cele mai multe ori, se sfârșise trist pentru ea. Rămasă însărcinată, ea fusese nevoită să părăsească satul natal și casa din vârful dealului.

El își văzuse de drumul lui mai departe, își făcuse școlile pe care le visase și despre care îi povestise atâtea în serile pe care le petreceau împreună. Ajunsese un avocat de succes și nu o mai văzuse niciodată. Poate chiar o uitase, așa cum uiți o greșeală din tinerețe, sau nici măcar o greșeală, o întâmplare.

Iar fata ajunsese în oraș, singură și înspăimântată. Și, chiar dacă pare un clișeu, ajunsese la bordel. Dar viața, și atunci, și acum, este insensibilă la clișee. Și tot ca într-un clieșu, ea nu îl uitase. Și își găsise un loc la cel mai faimos bordel al orașului, pe care unul dintre cei mai bogați oameni ai orașului îl deschisese chiar vizavi de Palatul de Justiție. Îl costase mult acest afront la adresa ipocriziei urbei, dar și atunci ca și acum, banii cumpărau orice. Oamenii se făceau că nu știu ce este în clădirea aceea semeață cu acoperiș boltit, cu frontoane bogate și ancadramente fastuoase. Iar clienții plăteau nu atât fetele și clipele de plăcere ci sentimentul că sfidează un oraș întreg mergând într-un loc care nu ar fi trebuit să fie chiar în buricul orașului.

Ajunsese acolo după multe suferințe pe care le puteai doar bănui din câteva rânduri pe care le strecurase într-una dintre scrisori. Apoi acolo își găsise fericirea. Și, în timp, ce prin patul ei treceau mulți dintre bărbații orașului, ea se gândea la el. Îi povestea cum  pândea în fiecare dimineață treptele Palatului de Justiție, doar pentru a îl vedea câteva clipe urcând grăbit de fiecare dată cu un teanc de hârtii în brațe. ”Clipele acelea sunt momentele mele de fericire. Să te văd, să știu că ești bine, că, probabil ești fericit, și că, la fericirea asta,am constribuit și eu cât de puțin”.

După datele scrisorilor trăise acolo doi ani. Fuseseră anii ei cei mai fericiți, după cum mărturisea. Ciudate moduri de a înțelege fericirea pot să existe, se gândise ea atunci. Și așa îi venise ideea să caute clădirea aceea, între zidurile căreia se desfășurase povestea pe care ea o descoperise într-un mod atît de straniu.

Iar când a ajuns în după amiaza aceea de primăvară și s-a strecurat în clădire a fost o clipă dezamăgită. Se aștepta să mai găsească ceva acolo, un detaliu cât de mic pe care să îl poate lega de destinul acelei fete. Dar nimic. Totul era părăginit și murdar, dar fără urmă din povestea acelor timpuri.

Soba era singurul lucru care se păstrase de atunci. Și pereții, evident. Dar aceștia fuseseră vrăuiți de atât de multe ori, încât nu mai păstrau nimic din aerul vremurilor pe care ea o căuta.

Fata murise acolo, între zidurile acelea, iar puținele lucruri îi fuseseră trimise acasă, acolo de unde fusese izgonită. Cel puțin așa ar fi trebuit să se întâmple, pentru că altfel nu avea logică de ce se găseau scrisorile în casa aceea pe care ea o evoca în unele pagini ca un fel de paradis pierdut. Că a murit acolo, nu încape nicio îndoială. În ultima scrisoare, era un pasaj destul de străveziu. ”Cred că timpul meu a ajuns la final. Este mai bine să fie așa. Dar o să îmi fie dor de zilele când priveam lung pe geamul camerei mele, așteptând să te zăresc, măcar câteva clipe urcând preocupat scările Palatului de Justiție. Clipele acelea când te vedeam, de cele mai multe ori doar din profil, erau cele care îmi dădeau putere să trec prin toată mocirla de zi cu zi”.

Citise toate acele scrisori, în speranța că va afla mai multe despre ”mocirla de zi cu zi”, dar nu aflase mare lucru. Fata evita să dea prea multe detalii despre munca ei sordidă. Într-un fel era și normal să fie așa, din moment ce destinatarul, fie el și prezumtiv, era marea ei iubire. Care da, o părăsise, o făcuse să ajungă la bordel, pentru a fi mai aproape de el. Dar nu-i putea scrie cu toate amănuntele pe care ea le-ar fi dorit. A privit pe geamul pe care privise și ea acum mai bine de o sută de ani încercând să simtă ce simțise și ea. Dar știa că e doar o iluzie și că deși înțelesese destinul fetei, nu putea să înțeleagă nimic din cea ce ea simțea. Intrarea profundă în poveste îi era interzisă. Cumva știuse asta de la început, chiar dacă refuzase să accepte.

S-a plimbat mult prin încăperile casei. Parcă încerca să mai regăsească acolo, în resturile aruncate pe jos, în varul ce acoperea pereții, în sobele ce încă mai rezistau  sau în dușumeaua plină de găuri. Nu avea cum să găsească nimic, pentru că toate astea aparțineau unei alte epoci, care și ea devenise de mult istorie.

Ceea ce căuta ea, era mult mai vechi, și nu se păstrase niciunde. Vremurile acelea pieriseră, peste ele veniseră altele, în care casele frumoase din centrul orașului fuseseră confiscate și în ele mutați oameni veniți din satele sărace ale zonei. Timp de aproapre o jumătate de secol, casele îi găzduiseră, iar ei veniseră cu poveștile lor care șterseseră vechile istorisiri ale celor care construiseră casele. Acești chiriași eterni, al căror provizorat părea că se eternizase, fuseseră izgoniți după ce istoria se schimbase din nou. Acum casa era pustie, și ei i se părea că este un vechi papirus pe care locuitorii și-au scris povestea.

Cutia cu scrisori pe care o ținea în brațe era singurul lucru care ai aparținea acelei lumi, pe care toți o uitaseră. Și atunci, ușor, se lăsă pe vine și împinse cutia cu scrisori sub patul șubred de pe care mai atârna un rest de pătură. Simțea că trebuie lase toate aceste foi în locul unde fuseseră scrise. Acolo le era locul, și doar ele mai purtau ceva din vechea poveste. Așa, casa își împlinea menirea de a păstra urme ale tuturor celor care trecuseră pe acolo.

Coborî scara șerpuitoare cu balustrada de fier forjat. Pe un perete cineva scrisese ”Adevărul nu mulți și-l pot permite”.

26961939_192577364820214_8024398991865606900_o

Zâmbi. Nici măcar cel care așternuse cugetarea asta nu-și putea permite adevărul că peretele era un palimpsest, pe care se scriseseră și se șterseseră multe alte povești. Iar cuvintele lui aveau să se șteargă nu peste mult timp, când  timpul și indiferența oamenilor avea să transforme totul în ruină.

Chiar și poveștile.

Cristi Nedelcu