În fața blocului cu cheia de gât

dsc_42681-e1404735702651
sursa foto

 

Am copilărit cu cheia de gât. Nu fac mare caz din asta, pur și simplu așa erau vremurile. Părinții plecau la serviciu, noi rămâneam acasă. Pe atunci, femeile aveau concediu postnatal de maxim 3 luni. După aceea, Dumnezeu cu mila. Fiecare se descurca cum putea. Conceptul de bonă nu exista. E drept, existau bunicii la țară și, până pe la 4-5 ani, creșteam acolo. După care la oraș, în fața blocului. Nu vreau să cad în păcatul de a compara copilăria mea cu cea a copiilor de azi. Erau alte timpuri, alte așteptări, altfel înțelegem lumea. Mă interesează altceva. Jocurile. Nu demult, discutând cu cineva am constatat că o mare parte din jocurile copilăriei mele au dispărut. Nu că nu se mai joacă acum (nu mă așteptam la asta) ci nu mai sunt cunoscute. Despre lapte gros, țurca, ”Țară, țară, vrem ostași” sau ”Flori, filme, fete sau băieți” se mai știe, dar mai erau destule. Unele am încept și eu să le uit. Așa că am decis să le descriu aici pe cele despre care îmi amintesc. Am să scriu despre jocuri pe care nu le-am întâlnit amintite în altă parte. Este mica mea contribuție la ceea ce ar trebui să fie o antropologie a copilăriei cu cheia de gât.

Șontâc

Număr nelimitat de jucători, dar numărul optim era 10, maxim 15. Șontâcul era o cutie veche de conservă (de mazăre de obicei pentru că era mai înaltă) care era așezată o piatră mică. Cel care ”se punea”, sau paznicul, se așeza deoparte. Ceilalți stăteau de-a lungul unei linii trasată la distanță de 7-10 m de locul unde se afla amplasat șontâcul. Apoi cu o piatră sau o rublă (vezi jocul de mai jos) încercau să doboare șontâcul. Dacă reușeau, se repezeau să își recupereze piatra (rubla) fără ca paznicul să îi atingă. Acesta trebuia să pună la loc șontâcul și apoi avea voie să îi atingă. Dacă jucătorul trecea granița liniei de unde aruncase, era salvat. Uneori se întâmpla ca niciun jucător să nu doboare șontâcul. Atunci, își luau inima în dinți și ridicau piatra de jos apoi o luau a fugă fără să mai aibă timpul pe care îl câștigau când paznicul trebuia să ridice șontâcul. Dacă unul era atins, devena paznic.

 

Cioca

Număr nelimitat de jucători. Fiecare jucător avea câte o ”rublă”. Acestea erau discuri metalice cu diametrul de 15-20 cm și grosime de 2-3 cm pe care le procuram… habar nu am de unde. Cred că din blocurile aflate în construcție, sau, mai curând, de la DCA (parcă așa se numea instituția care se ocupa cu recuperarea și refolosirea materialelor). Se trăgeau două linii pe asfalt la distanță de 7-10 m. Jucătorii se aliniau la una din linii și apoi, pe rând, aruncau cu rublele încercând să fie cât mai aproape de cealaltă linie. Câștiga cel a cărui rublă era cel mai aproape, sau chiar pe linie. Se juca pe timbre sau pe ”tije”. Acestea erau părțile de sus ale cutiilor de chibrite, pe care le colecționam și le transformam în valută forte pentru astfel de jocuri. Uneori jucam chiar pe chibrite.

Os pătrat

Două echipe de câte patru jucători. Este o variantă a mult mai cunoscutului ”Lapte gros”. Jucătorii echipei care ”se pune” stăteau în poziție ”capră” fund în fund, formând un fel de cruce umană. Cei din echipa adversă, pe rând, își luau avânt și când ajungeau în dreptul adversarilor se dădeau de-a rostologul peste ei, folosindu-i ca un fel de cal de gimnastică. Dacă se întâmpla să cazi nu aveai voie să atingi pământul cu mâinile, altfel erai descalificat și echipa ta ”se punea”. De asemenea pierdeai dacă nu făceai o rostogolire completă.

Țările

Doi jucători. Obiectul principal folosit era un cuțit, de preferat cu lama lată. Se desena pe pământ un cerc împărțit în două, fiecăruia dintre jucători revenindu-i un semicerc. Primul arunca cuțitul încercând să îl înfigă în teritoriul advers. Dacă reușea, trasa o linie după cum indica lama cuțitului până ce aceasta intersecta semicercul. Cel al cărui teritoriu fusese astfel împărțit decidea ce parte cedează. Dacă jucătorul rata, adică dacă nu se înfigea cuțitul sau îl  înfigea în afara cercului, venea rândul celuilalt, care avea șansa să își refacă teritoriul. Meciul se încheia când unul dintre teritorii devenea atât de mic, încât nu se mai putea sta pe el nici măcar pe vîrful unui picior. O altă modaliate de a câștiga era să înfigi cuțitul chiar pe graniță. Dacă îl înfigeai în teritoriul tău, pierdeai.

 

Toate acestea erau jocuri exclusiv ale băieților, așa cum ”elasticul” de exemplu era doar al fetelor. Desigur fotbalul,  împușcatea cu tubermane (un fel de paleo-paintball), sau pișcariciul erau cele mai răspândite, dar pentru că stăteam în fața blocului până târziu, când se înopta, aveam berechet timp la dispoziție să inventăm o mulțime de alte jocuri.

Voi ce jocuri vă mai amintiți din copilăria voastră?

Cristi Nedelcu

Anunțuri

Cum (nu) s-a dus dezvoltarea orașelor din Oltenia pe(ste) Apa Sâmbetei

”De ce este România altfel” și-a intitulat Lucian Boia una dintre lucrările sale care a provocat foarte multe dispute și polemici. Dacă țara noastră este ”altfel” față de țările din regiune, putem spune că în interiorul României, Oltenia este ”altfel” decât restul regiunilor. Și nu ne referim la diferențele firești dintre zonele unei țări, ci la unele importante, care uneori marchează evoluții economice și sociale.

Am vorbit altă dată despre substratul arhaic al zonei, care, poate paradoxal, a favorizat, în unele situații, explozii individuale de modernitate ce redescoperă și valorifică această bogăție de semne și semnificații.

Acum mă voi referi la un alt aspect, care ține, însă, de aceeași zonă mentalitară ce poate avea uneori efecte directe asupra unor aspecte extrem de concrete din viața noastră de zi cu zi. Este vorba despre dezvoltarea urbană a orașelor Olteniei, care urmează un tipar aparte.

După cum se știe principala condiție pentru apariția unei așezări este apa. Ea oferă elemente importante care facilitează viața – consum, irigație pentru agricultură, apărare, comerț, iar exemplele pot continua. Așa cum scria Adrian Majuru o așezare își definește forma și structura în funcție de apa pe al cărei curs s-a dezvoltat. Inclusiv rețeaua de străzi este definită astfel. ” Poziţia faţă de apă condiţionează dispunerea şi forma tramei stradale, care poate fi impărţită în: tramă longitudinală (străzile principale sunt orientate paralel apa), tramă în pieptene (tipica pentru oraşele fluviale cu port/oraşe port; datorită deschiderii la apă, acest tip de organizare furnizează accese multiple spre cheiul portului), tramă axială (tipică pentru oraşele situate pe intersecţia unui drum important cu apa; se disting printr-o stradă principală ce duce spre pod, perpendiculară pe apă, celelalte străzi formând un sistem ortogonal suprapus acestei direcţii majore) sau tramă peisagistică (specifică oraşelelor cu o topografie extrem de dificilă care a generat o formă unică, cu expresie plastică individuala în care apa e parte integrantă” (”Apa în relaţia cu aşezările umane – aspecte teoretice şi perspective personale”.

Tot Adrian Majuru trece în revistă potențialul pe care aceste cursuri de apă le au în ceea ce înseamnă dezvoltarea urbană – de la potențialul economic/industrial, la cel turistic și cel de agrement, până la potențialul peisagistic și afectiv.

Să vedem acum cum au valorificat orașele Olteniei aceste tipuri de potențial și cum și-au construit dezvoltarea urbană în raport cu râurile pe care s-au născut.

Craiova – Jiu

Relația dintre Craiova și Jiu este, dacă ar fi să folosim, un termen din relațiile interpersonale, una ”la distanță”. Râul curge la câțiva kilometri buni de intrarea în oraș și, pe malurile lui, nu s-a dezvoltat nimic. Nici zonă portuară, nici parcuri de agrement, nici zona turistică. Nimic. Orașul crește în celelalte direcții, ignorând râul care i-a dat viață.

 

pod podari large-b
Jiul la Podari. sursa foto – podari.ro

Craiova a crescut mult nu doar față de vatra istorică a orașului, care acum reprezintă centrul vechi, ci și față de cum arăta orașul acum 20 de ani, să spunem, imediat după Revoluție. La vremea aceea, platformele industriale mărgineau orașul. Acum, orașul s-a dezvoltat mult peste vechile granițe, intrând practic peste câteva dintre comunele limitrofe. Dintre toate ieșirile orașului (bariere cum erau numite odinioară) trei nu au respectat această regulă – cele care duc spre comunele Podari, Bucovăț și Breasta. Toate trei înseamnă treceri peste Jiu. În fiecare dintre aceste cazuri nici comunele, nici orașul nu s-au apropiat de râu, care rămâne cu o zonă destul de mare neamenajată, ceea ce este cel puțin surprinzător. Asta în condițiile în care unul dintre poduri, cel de la Breasta, a fost construit în 1896, perioadă în care orașul Craiova se moderniza. Practic, podul s-a născut odată cu Bănia modernă. Dar orașul nu a profitat de acest lucru.

dfhsdths0222
Podul de la Breasta în 1896. sursa foto – imagoromaniae.ro

Desigur, faptul că în apropierea acestor localități, cursul Jiului nu a fost regularizat este un motiv important pentru care dezvoltarea urbană nu s-a putut face pe aceste direcții, dar chiar lipsa aecstei amenajeri spune ceva despre cum a fost gândită expansiunea orașului.

În cazul Craiovei, fuga de cursul de apă pe care orașul s-a dezvoltat, este și mai evidentă dacă luăm în calcul două aspecte. În primul rând lipsa aproape totală a oricărei inițiative de folosire în scop turistic a cursului de apă, deși în alte părți au fost amenajate fie ștranduri, fie mini-porturi de agrement. Spun aproape, pentru că în zona Podari a existat o inițiativă a unui afacerist, Dinel Staicu, prin care era folosit un teren de pe malul Jiului pentru a se construi un fel de complex care să exploateze în scop turstic relicve ale comunismului. Dar acesta nu folosea Jiul decât ca decor și nu ca actor principal în întregul ansamblu. Al doilea aspect, mult mai elocvent îl reprezintă amplasarea depozitului de deșeuri a câțiva pași de acest curs de apă. Este un caz rar, dacă nu unic, de dezvoltare urbană, în care un oraș își amplasează groapa de gunoi aproape de cursul său de apă.

Slatina – Olt

Podul peste Olt de la intrarea în Slatina are o poveste extrem de interesantă. Mult timp râul a marcat granița dintre Oltenia și Muntenia iar trecerea peste el se făcea cu ajutorul podurilor plutitoare. (de altfel și Jiul se trecea la fel, dovadă toponimul comunei Podari de lângă Craiova). Abia în 1845 se contruiește primul pod stabil, de lemn și el, pentru ca în 1889 să se înceapă contrucția unui pod de fier, care reperezenta o perfomanță inginerească. După podul de la Cernavodă, era a doua construcție de acest fel din țară, și semnul că România intra definitiv în zona civilizației industriale.

 

923_001
sursa foto – vechiul-regat.blogspot.ro

Ar fi fost de așteptat ca Slatina să beneficieze de această construcție și să se dezvolte spre Olt. Nu a fost deloc așa, și orașul s-a dus spre dealul la poalele căruia curge râul. Slatina și-a edificat o platformă industrială importantă, care nu are nici măcar o singură componentă legată de râul care trece pe lângă ea. La fel ca și în cazul Craiovei, nici potențialul turistic sau cel de agrement nu a fost folosit. Există o plajă amenajată în apropierea unei limbi de pământ și un club nautic, dar este departe de potențialul pe care Oltul îl are.

Râmnicu Vâlcea – Olt

Este orașul care s-a ”lipit” cel mai mult de rău, dar fără să îi depășească granița. Trama stradală  este una longitudinală și, spre deosebire de Craiova și Slatina, unde orientarea străzilor nu are nicio legătură cu râul din apropiere, în Râmnicu Vâlcea este clar că ele s-au dezvoltat în principal de-a lungul Oltului. În rest, aceeași reticență de a construi poduri peste râu și de a îl îngloba în oraș.

575243ba04c2c67b9d456ce5a0aebfec
Râmnicu Vâlcea. sursă foto – pinterest

Severin – Dunăre

Severinul este cel mai important oraș port din Oltenia. Dacă analizăm după modelul propus de Adrian Majuru, orașul se află într-o fază pe care localitățile similare din Occident au parcurs-o în anii 60-70. Aceasta implică ”o separare spaţială accelerată şi marcantă între oraş şi apă şi arii de dezvoltare industrială în locaţii depărtate de nucleul urban’’. Numai că, în cazul acestora, după anii 80 se intră într-o altă fază, și anume aceea în care  malul de râu și apa capătă o altă valoare urbană, care asigură satisfacerea unor alte nevoi ale locuitorilor – spații de agrement, peisajul pe care malul apei îl oferă, chiar spații de dezvoltare imobiliară care să folosească apa și malul ei ca element de atracție, etc. Nimic din toate astea în Severin. Orașul este separat de Dunăre prin linia ferată care îi blochează astfel coborârea spre malul fluviului.

Fabrica-de-vagoane-Astrarail-Drobeta-Turnu-Severin-si-Caracal--6093922047_3_huge
sursa foto – fotografieaeriana.eu 

 

Pentru a încerca o explicție, trebuie să ne întoarcem la rolul simbolic al apei în civilizația tradițională românească. Fiind legată de viață, apa este prezentă în toate ritualurile importante, în special în cele de trecere. De la forța malefică pe care o capătă apa cu care este spălat mortul până la slobozirea apei, toate riturile care marchează cea mai importantă trecere a omului, sunt însoțite de acest element vital. În tradiția populară românească există o reflectare a Râului Styx, cel care separa cele două lumi – cea văzută și cea nevăzută, și anume Apa Sâmbetei. Conform lui Romulus Vulcănescu, Apa Sâmbetei dă tărcoale Pământului și coboară în spirală în fundul Iadului ca o apă nefastă, malefică. Peste acest substrat pre-creștin s-au suprapus elemente creștine, și chiar unele împrumutate de la evrei.  Chiar numele acestei ape ar veni, de la ei, deoarece în mitologia lor există un râu, Sanbation, care nu curgea sâmbăta, pentru că, în confomitate cu credința acestora, era zi lăsată de Dumnezeu pentru odihnă.

După cum am spus și cu altă ocazie, Oltenia este una dintre zonele în care gândirea de tip magic a continuat să rămână prezentă în mod constant, indiferent de evoluția economică. Modernitatea a pătruns la nivel superficial, în timp ce relațiile și structurile continuă să fie puternic influențate de acest gen de gândire. Într-o astfel de logică râul care trece pe lângă o localitate reflectă în plan material Apa Sâmbetei, iar trecerea ei este simțită ca încălcarea unui tabu. Localitatea trebuie să privească în altă parte decât în zona de peste râu, deoarece acesta este granița dintre cele două lumi, iar zona aceea nu este una prielnică. Este motivul pentru care orașele Olteniei ”fug” de apele pe malul cărora s-au născut.

Cumva putem spune că dezvoltarea lor s-a dus pe Apa Sâmbetei, pentru că nu au îndrăznit să o încalce.

Cristi Nedelcu

Apă vie, apă moartă

Sapă, frate, sapă, sapă,

până când vei da de apă.

Ctitor fii fântânilor, ce

gura, inima ne-adapă.

Lucian Blaga

unnamed
foto Cristian Bassa

Civilizația rurală românească a investit apa cu proprietăți magice, lucru cât se poate de firesc dacă avem în vedere faptul că existența unui curs de apă a fost definitorie pentru înființarea oricărei așezări. În Oltenia, care are o relație aparte cu substratul ei arhaic din care i se trag exploziile de modernitate (am mai scris despre asta), apa este cu atât mai prezentă în toate ritualurile care definesc comunitatea.

Cursurile de apă în jurul cărora se nasc aşezările aveau proprietăţi magice. Ele erau, într-un fel, imaginea din lumea reală a Apei Sâmbetei. În tradiţia populară românească, acest rău este echivalentul Styxului din mitologia greacă. El izvorăște de sub Pomul Vieții (aflat în Rai), curge colectând toate apele de pe Pământ, şi, după ce înconjoară pământul de 7 ori, intră în Sorbul Pământului și se varsă în Iad. Aşadar, apa curgătoare pe firul căreia se născuse aşezarea este reflectarea în lumea reală a hotarului dintre cele două lumi. Este, poate, şi motivul pentru care în Oltenia toate localităţile se dezvoltă cu spatele la apa curgătoare pe malul căreia au luat naştere. Şi nu e vorba doar despre commune. Oraşele importante ale Olteniei (Craiova, Slatina, etc) au întors spatele râurilor ca şi cum s-ar fi temut să treacă această graniță simbolică. În timp ce, de exemplu, în Ardeal, unde oraşele au fost mai curând ridicate urmând modelul vestic, râurile au fost înglobate în aşezare, care s-a dezvoltat pe ambele maluri.

Fântănile şi izvoarele au şi ele aceleaşi proprietăţi. Aproape fiecare mânăstire, în special cele din Oltenia de sub munte, are în apropiere un izvor tămăduitor. De asemenea, fântânile care se regăseau la răscruciurile satelor, sau pe câmp erau purtătoare ale unor semnificaţii magico-religioase. Fântâna înseamnă viaţă, iar multe obiceiuri sunt legate de ea. De lăsatul secului, în unele sate din Oltenia se păzesc şi acum fântânile, semn al importanței lor pentru comunitate. Caloianul este un alt ritual pre-creştin, prin care este invocată ploaia şi care are fântâna ca element central (aici se aruncă idolul a cărui moarte se speră că va aduce ploaia). Unul dintre mijloacele prin care cineva poate căpăta iertarea păcatelor este să construiască o fântână. Iar exemplele pot continua.

Am scris acest preambul pentru a încerca să dau dimensiunea proiectului “Fântânile Olteniei” pus la punct de către un antropolog, Cristina Irian, şi doi artişti fotografi, Dorian Delureanu şi Cristian Bassa. Expoziția asociată acestui proiect este găzduită în această perioadă la Muzeul Olteniei.

unnamed (3)
Florin Ridiche – directorul Muzeului Olteniei, Dorian Delureanu, Cristina Irian și Cristian Bassa la deschiderea expoziției (foto Lucian Anghel)

Proiectul desfășurat sub patronajul Muzeului Țăranului Român, presupune cartografierea fântânilor și izvoarelor din toată regiunea, fotografierea lor și întocmirea unei hărți electronice care să le conțină. În plus, sunt strânse mărturii, povești și tot ce însoțește fântână în cultura tradițională.

În timpul călătoriilor lor prin Oltenia, cei doi artişti fotografi au realizat imagini cu fântânile din Dolj şi Mehedinţi. (este primul pas al proiectului). Fotografiile au fost realizate color (Dorian Delureanu) şi alb negru (Cristian Bassa). Diferenţele de abordare nu se opresc aici. Cristian Bassa încearcă să redea aspectul documentar, insitând asupra ansamblului şi încadrării fântânilor în locul căreia îi aparţin, Dorian Delureanu are o abordare mai modernă, căutând uneori efecte de peisaj, sau detalii care oferă o perspectivă inedită asupra obiectului fotografiat. Din îmbinarea celor două abordări rezultă o imagine caleidoscopică asupra acestui fenomen.

După cum a povestit Cristina Irian ”Proiectul a luat naștere prin colaborarea și la inițiativa Muzeului Țăranului Român. Un rol principal l-a avut Bogdan Iancu și el din Oltenia la fel ca Dorian și Cristi. Anul trecut am făcut primele trasee în Dolj și Mehedinți și dorim ca anul acesta să continuăm proiectul în celelalte județe. Prin proiect ne propunem să cartografiem Oltenia cu apele ei până la izvoare. Oltenia este un spațiu care conține multe monumente de acest tip. Este foarte important ca aceste izvoare și fântâni să fie trecute pe o hartă electronică. Ea arată vechile drumuri comerciale ale Olteniei, locurile unde drumurile vechi se întretaie cu cele noi. Am vorbit cu un bătrân fântânar din satul Puțuri care mi-au spus că fântânile ca și oamenii au o viață a lor. O fântână dacă este bine întreținută poate să dureze și 100 de ani. Noi am întâlnit fântâni mai vechi de un secol, cum este fântâna lui Jean Mihail care anul acesta face 119 ani.”

Fântânile Olteniei mor. Ca urmare a nepăsării oamenilor, pentru care apa și-a pierdut semnificația magică, dar și ca urmare a unei jumătăți de secol de agricultură comunistă care a distrus pânzele freatice de suprafață.

De aceea proiectul celor trei este fabulous. Grație lui va fi salvat, măcar în memorie un tezaur bogat al vieții de odinioară de la noi

Povestea fântânilor din Oltenia are și un post scriptum interesant. După intrarea în Uniunea Europeană, România a fost obligată să asigure pentru mediul rural condiții similar celor din urban. În primul rând apă curentă și canalizare. Prin urmare în majoritatea comunelor a început sarabanda proiectelor de introducere a rețelelor de apă. Rezultatele sunt însă departe de cele scontate de oficialii europeni. Cel puțin în Dolj, o mare parte din apa regăsită în rețelele comunale nu este potabilă (detalii aici și aici). Rezultatele sunt de multe tragice, înregistrându-se cazuri de copii care au ajuns la spital (amănunte aici). Nimeni nu a declanșat o anchetă să vadă cum s-au făcut aceste lucrări, dar nu despre asta discutăm aici. Ci despre rezultatul faptului că modernismul a eliminat un tip de gândire magic cu altul modern, rationalist și logic. Surprizător, rezultatele nu sunt atât de reușite. Cel puţin nu la noi.

Cristi Nedelcu