Variațiuni pe o temă din Hamlet

 

william-shakespeare-portrait-of-william-shakespeare-1564-1616-chromolithography-after-hombres-y-mujeres-celebres-1877-barcelona-spain-118154739-57d712c63df78c583373bb00
sursa foto

 

Este, într-un fel, ironic să serbăm Ziua Cărții de ziua (presupuse) nașterii unui autor de la care nu s-a păstrat niciun manuscris, ci doar șase semnături care, nici ele, nu seamănă una cu alta.

Un autor care deși a îmbogățit patrimoniul literar mondial ca nimeni altul, la moartea lui nu avea nicio carte de lăsat prin testament.

Un autor care deși nu avea prea multă școală a lăsat o operă în care se regăsesc toate cunoștințele epocii sale.

În fine, un autor despre care nu știm mare lucru, dar el părea să știe totul despre noi.

 

 

Variațiuni pe o temă de Hamlet

 

A fi sau a nu fi, aceasta era întrebarea

Pe vremea când neființa exista cu adevărat

Iar alegerea avea sens

Să dormi, să mori părea același lucru

Dar nu era, ci mai înspământător

Era să treci prin vama neștiută.

Acum doar ființa este și  pare eternă

Căci neființa însăși a murit

Ucisă de credința că totul este azi

Și că ziua de mâine e tot un fel de azi, dar mai încet.

A fi sau doar a fi, aceasta e acum întrebarea

Iar numele de faptă l-am pierdut.

 

Cristi Nedelcu

Reclame

”Înainte era mai bine”

 – varianta pentru librării –

 

 

librarie

Una dintre funcțiile pentru care folosesc eu facebookul este aceea de a arăta prietenilor din lista mea imagini care îmi atrag atenția, într-un fel sau altul. Așa s-a născut, de exemplu, seria ”Povestiri de pe zidurile Craiovei” (care sper să aibă cumva o continuare, dar încă mă gândesc la asta).

Imaginea cu librăria din comuna Galiciuica mi-a atras atenția pentru că, de obicei, o face orice artefact dinainte de 89, rămășiță a unei istorii pe care noi, ca popor, nu ne-am asumat-o și nici nu părem dispuși să o facem.

Am postat fotografia ca un semn de aducere aminte a unei epoci în care propaganda și culturalizarea de masă se confundau într-o formă al cărei fond nu era niciodată de găsit.

Spre deosebire de alte imagini similiare, aceasta a avut ceva mai mare impact, fiind distribuită și de oameni care nu se află în lista mea. Deși de obicei nu fac asta, acum am urmărit puțin distribuirile și am descoperit că receptarea generală fusese în registru nostalgic. Ceva în genul ”Ce bine era pe vremuri”

Cineva care a distribuit postarea scria cam așa

 

Ce ziceau acum o sută și ceva de ani Poporaniștii că vor răspândi învățătura de carte la sate? Uite că ei au devenit istorie cu proiectul lor cu tot , fiindcă acum sunt la mare , foarte mare preț popiniștii care, ,mai mult ca sigur vor inaugura aici o Casă de cultura LGBT anume pentru emanciparea tineretului sătesc în lumina nobilelor idealuri ale corectitudinii politice”.

 

Ce legătură este între lăsarea în paragină a unui spațiu care odinioară a fost librărie și LGBT sau corectitudinea politică, numai mintea îmbârligată, precum și frustrările celui care a scris comentariul ne-ar putea lămuri.

Altcineva face o

 

Paradigma comparativa,,,”

…..pe timpul lui ceasca , toata lumea citea romane , ziare , eseuri sau chiar si poezie…

…..se mergea la scoala obligatoriu …

ASTAZI…

……nimeni nu mai citeste nimic

….scoala este la „optiuni ,, personale…

===Dar se traieste bine,, sunt de toate si toata lumea este libera sa se plimbe…

…………MORALA……

Cittul dauneaza grav societati !”

 

În general, tonul celor care au receptat și distribuit fotografia este acesta. Înainte de 1989, era mai bine, din punctul ăsta de vedere – oamenii citeau mai mult. Este adevărat, și tirajele cărților stau mărturie. Dar cei fac această comparație pot merge mai departe. În anii 50, mulți dintre cei care au făcut pușcărie politică au mărturisit că au învățat pe de rost sute de versuri, iar asta i-a salvat. Ieșiți din închisoare, nu au mai avut același apetit pentru versuri. Dar nu s-au gândit să spună ”acolo era mai bine, pentru că am învățat mai multe versuri decât în libertate”. Este vorba doar despre compensare. Situația seamănă cu ceea ce se întâmplă cu un om când acesta își pierde unul dintre simțuri – celelalte se acutizează pentru a prelua rolul celui pierdut. Așa și cu societatea. Când pierde din libertățile de bază, încearcă să compenseze în alte direcții. De aceea, de multe ori, perioadele cele mai grele din punct de vedere istoric, sunt prolifice pentru creatori.

Da, se citea mai mult înainte de 1989, dar multe dintre cărțile esențiale ale culturii universale nu ne erau permise, iar cărțile care se publicau aveau de înfruntat marea problemă a (auto)cenzurii. Câte dintre cărțile de atunci au trecut proba timpului și mai spun ceva cititorului de azi? Mult prea puține.

Mă întorc la imaginea librăriei părăsite dintr-o comună din județul Dolj. Nu doar în Galiciuica s-ai închis librării. Și în București s-a întâmplat asta, și în Timișoara, și în Craiova. Explicațiile sunt multe – comerțul de carte se mută în online, editurile se plâng că își recuperează greu banii de la librării, scriitorii se plâng și ei că librăriile au tarife foarte mari pentru a le expune cărțile, iar editurile nu fac suficiente activități de promovare.

Ar fi multe de spus despre piața de carte din România și despre librăriile de la noi, care, pentru a supraviețui, trebuie să capete și un rol social, adică să își depășească simpla condiție de magazin.

Cât despre cei care se plâng că înainte de 89 se citea mai mult, când au cumpărat ultima dată o carte? Studiile arată că un român cheltuie, în medie, 3 euro pe an pentru a cumpăra cărți. Cele mai multe cărți vândute sunt cele pentru copii. Cu cât înaintează în vârstă, cu atât interesul pentru lectură scade. Cumva aceste statistici se pot corela cu media de vârstă a spectatorilor TV, fapt vizibil și din reclamele care sunt targetate pe un anume segment de vârstă. Cu alte cuvinte, ironia face ca persoanele care sunt nostalgice după vremurile dinainte de 89, să participe în mod direct la partea negativă a statisticilor despre care vorbeam mai devreme.

Că doar e mai simplu să te plângi că nu mai citește nimeni, decât să cumperi o carte și să o citești.

Cristi Nedelcu

Posteritatea unui jurnalist fără jurnal

 

 

Într-o discreție care i-a caracterizat  mare parte din viață, astăzi s-au împlinit 99 de ani de la nașterea lui I.D.Sârbu. Ar fi multe de spus despre el, pentru că este unul dintre puținii scriitori din România a cărui biografie este cel puțin la nivelul operei. Ca și în cazul lui Steinhardt, și în cazul lui I.D.Sârbu, opera și biografia se împletesc într-un tot unitar care ne oferă puține momente de autenticitate într-o literatură plină de talente, dar atât de lipsită de caractere.

Născut și crescut printre mineri, om eminamente de stânga trecut prin închisorile comuniste, cu domiciliu forțat la Craiova, refugiat în alcool alături de turnătorii care îl însoțeau în toate excesele bahice, scriitor care a lăsat poate cea mai importantă operă de sertar din literatura română, dar care a și inspirat o altă mare carte (”Cel mai iubit dintre pământeni”), mort cu câteva luni înainte de Revoluție, I.D. Sârbu este dovada a cât de departe poate ajunge soarta atunci când vrea să fie ironică.

I-D-sirbu

De la stabilirea lui forțată până la moarte, I.D.Sârbu a fost supravegheat permanent de Securitate, ofițer de caz fiind un securist care apoi și-a descoperit veleități literare.

În decembrie 1989, când în Craiova se ieșea pe străzi, actorii de la Naționalul Craiovean au ieșit cu un afiș al spectacolului Arca Bunei Speranțe a cărui premieră avusese loc în septembrie, cu puțin timp înainte de moartea lui . Afișul, realizat de Viorel Penișoară Stegaru reprezenta o mână care arăta celebrul semn al victoriei, între degetele căreia era țesută o pânză de păianjen.

Au rămas scrierile lui care în anii 90 au provocat o emoție puternică, dar care acum sunt din ce în ce mai puțin citite, și amintirea unei vieți trăite la maxim de intensitate etică.

 

Cristi Nedelcu

 

 

Iată ce scria I.D. Sârbu în iarna a patra a jurnalului său (1986-1987)

”Nu înțeleg aceste ciclice valuri de crimă şi absurditate ce se abat asupra societăților umane: cruzimile din circul roman, inchiziția, războaiele religioase, lagărele de exterminare, ale lui Hitler şi Stalin: mai nou, revoluția culturală chineză, genocidul cambodgian, masacrele din Liban, atentatele teroriste de pretutindeni.  Constat – nu fără oarecare ruşine cărturărească – cum că majoritatea acestor stupide crime în masă îşi au sursa princeps în câțiva „gânditori” şi politologi de sorginte quasi filozofică. Poporul, în momentele sale de nebunie (sau înnebunire), arde, ucide, dărâmă; dar nu poporul „organizează”, ştiințific sau teologic aceste holocausturi pentru care, numai după zece douăzeci de ani, nu găsim nici o scuză sau explicație. (Dar pe care le repetăm totuşi, dovedind mereu şi mereu că din Istorie, în afară de istorici, nimeni nu vrea şi nu poate să învețe nimic.)  Se pare (trebuie să admitem) că în fiecare om există un călău care doarme, în fiecare partid (care se vrea unic şi scris cu majusculă) există – coexistând alături de lozinca de pace, dreptate şi progres – un întreg arsenal de cnuturi şi pistoale eroice şi că în orice formă de societate (primitivă sau evoluată) există un quantum de crime şi monstruozități ce trebuie trăite, consumate şi plătite.”

800 de likeuri pe Amazon (kindle)

51i4cGwqVSL

 

”Însemnări despre Shakespeare” (”Essays on Shakespeare”) este prima mea carte și, așa cum am citit că se întâmplă, este și cartea de care îmi aduc aminte cu cea mai mare plăcere. Nu doar pentru că a fost avut cel mai puternic impact dintre toate volumele scrise de mine până acum, ci și pentru că mi-a prilejuit întâlnirea cu un scriitor fabulos. Am avut șansa să văd toate edițiile Festivalului Shakespeare de la Craiova începând cu 1994. Scrisesem în ”Mozaicul” mai multe cronici despre spectacolele văzute pe  scena Naționalului din Craiova și la un moment dat am simțit nevoia să citesc textele lui Shakespeare încercând să îl înțeleg dincolo de filtrul impus de regizori.

Îndată ce am început să scriu, subiectul a devenit extrem de pasionant. Intrasem într-o lume mult mai captivantă decât m-aș fi așteptat. Prin urmare, deși abia începusem cartea, i-am propus domnului Emil Boroghină – care atunci se afla în febra pregătirii celei de-a V-a ediții a Festivalului să prindă volumul în programul Festivalului. Pentru cine nu știe, Festivalul Shakespeare este cel mai de ținută eveniment teatral din țară. Sigur, nu are amploarea Festivalului de la Sibiu, dar aduce în Bănie toate marile nume ale teatrului mondial, nu doar regizori și actori, ci și critici și teatrologi. Iar Emil Boroghină nu este doar cel care a avut ideea acestui eveniment ci și cel care îl organizează. Deși mă cunoștea mai curând din postura de jurnalist, decât din cea de scriitor, Emil Boroghină a acceptat imediat și scrierea cărții a căpătat o greutate și mai mare.

Pot să spun că l-am descoperit pe Shakespeare cu adevărat în momentul în care am început să scriu despre el. Este drept că fusese impactul spectacolelor văzute în cadrul Festivalului de la Craiova (începând cu ”Titus Andronicus”, de la care a pornit de fapt ideea acestui Festival, cu Ștefan Iordache într-un rol memorabil). Numai că acolo atenția era îndreptată asupra regizorilor, actorilor, etc, și mai puțin asupra textului. Abia când am început să scriu despre Shakespeare l-am recitit cu atenție. Cred că ultima dată citisem în liceu ”Romeo și Julieta” și atunci fusesem izbit de faptul că piesa era scrisă în registre diferite – vers alb, proză, vers rimat, etc. Fapt pe care nu îl remarci neapărat când vezi un spectacol. Dar când citești textul, asta te frapează. Aveam imaginea unui Shakespeare clasic (să nu spun prăfuit) și am avut surpriza să descopăr un autor extrem de versatil care reușea să atingă toate sensibilitățile. Această capacitatea  a lui de a se adresa, în același timp, unor categorii diverse a fost și principalul motiv al teoriilor de mai târziu care au făcut din Shakespeare o fantoșă în spatele căruia s-ar fi ascuns de la Regina Elisabeta, Christopher Marlowe ori Francis Bacon.

Shakespeare a fost pentru epoca elisabetană, ceea ce acum sunt Woody Allen și  Quentin Tarantino la un loc. Idei sofisticate, glume uneori vulgare, alteori subtile, mult sânge, violență, și suspans. Dacă facem un inventar scurt al ororilor care se petrec în Titus Andronicus o să observăm că trama poate fi așezată cu succes pe același palier cu Kill Bill.

Am scris cartea contracronometru și, pe măsură ce o scriam, se mai întâmplau două lucruri – textul era tradus de Alina Țenescu – una dintre vocile tinere ale mediului academic craiovean (a fost prima carte bilingvă lansată în cadrul Festivalului), iar Lucian Irimescu, unul dintre cei mai cunoscuți artiști plastici craioveni, realiza ilustrația. Totul contracronometru, încât și acum mă mir că volumul a fost gata la timp. Cartea a apărut la editura AIUS cu puțin timp înainte de începerea festivalului.

Mai rămăsese de pus la punct lansarea. Evenimentul era prins în programul Festivalului, dar nu era nimic stabilit – cine va fi invitat, cine va vorbi, etc. Am încercat să vorbesc cu Emil Boroghină, dar acesta avea mult prea multe lucruri de rezolvat. Prin urmare, trebuia să mă descurc singur. Și atunci, Nicu Poghirc (actualul director al Teatrului din Pitești, pe atunci actor al Naționalului Craiovean) mi-a spus ”De ce nu îl întrebi pe John Elsom?” Pe John Elsom? Ideea mi s-a părut fantasmagorică. Era președintele de onoare al Asociației Internaționale de Teatru, una dintre vocile cele mai avizate în domeniu. Mi se părea de domeniul fantasticului să încerc asta. Și totuși, ce aveam de pierdut? În cel mai rău caz un refuz. John Elsom nu a refuzat, dar nici nu a acceptat imediat. Mi-a cerut cartea să o citească (era în seara uneia dintre reprezentanții) iar a doua zi mi-a spus ”Am citit cartea ta, voi vorbi la lansare”. Era mai mult decât îmi dorisem – cartea mea de debut urma să fie prezentată, în fața celor mai importanți shakespearologi ai lumii, de președintele Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru. Dacă s-ar repeta povestea, acum aș fi îngrozit. Atunci eram doar mândru. Discursul lui John Elsom de la lansare a fost poate cel mai echilibrat de care am avut parte în ceea ce numesc cariera mea literară. S-a ferit să facă risipă de laude nejustificate, dar a punctat două idei pe care nu le mai întâlnise în alte cărți pe aceeași temă. (în lume apar în fiecare an câteva sute de cărți despre Shakespeare, dintre care John Elsom citește câteva zeci) Prima se referea la ”Romeo și Julieta” (nimeni înaintea mea se pare că nu a pus problema motivului pentru care cele două familii, Montague și Capulet, se dușmănesc, și nici dacă acest lucru are influență asupra desfășurării piesei), iar a doua la ”Richard al III-lea”, cea mai cunoscută piesă istorică a lui Shakespeare în afara Angliei (pentru un critic din Anglia asta era chiar o surpiză).

Am mai avut surpriza ca, la câteva zile după lansare, Adriana Teodorescu (directoarea de acum a Teatrului ”Colibri”) să mă întrebe dacă mai am câteva exemplare din carte, pentru că la biblioteca UNATC cartea fusese cerută.

Apoi, de-a lungul timpului, am mai descoperit fragmente din carte preluate pe diferite siteuri, uneori sursa fiind citată, alteori nu. Periodic, mă gândeam să o reeditez, cu atât mai mult cu cât lumea lui Shakespeare continua să mă fascineze. Nu a fost să fie, iar preocuparea față de acea perioadă a dus la scrierea altei cărți –  ”Lumea întreagă e o scenă, lumea întreagă e un show ” în care încercam să definesc o societate în funcție de paradigma culturală care o structurează.

În cele din urmă am decis să încerc și eu o aventură pe Amazon, cu atât mai mult, cu cât aveam traducerea în engleză a cărții, grație Alinei Țenescu. Prin urmare, am lansat cartea pe Amazon și acum sunt curios să văd ce destin va avea.

Cristi Nedelcu

PS

Știu că titlul nu are mare legătură cu textul, dar nu am putut să ratez referirea la una dintre cărțile de Jules Verne care mi-a plăcut mult în copilărie ”800 de leghe pe Amazon”

Copilul meu nu citește – ce mă fac?

Explorers cartoon kid

Copiii de azi nu mai citesc. Cărţi. Este o constatare cvasigenerală care străbate internetul de la un capăt la altul. Părinţi care nu au mai pus mâna pe o carte din adolescenţă se întreabă îngrijoraţi de ce copiii lor nu se dau în vânt după lectură. Iar sfaturile despre cum să îi faci pe copii să citească sunt la mare modă. Prin urmare, mă conformez şi eu şi ofer mai jos câteva sfaturi din experienţa proprie de cititor, părinte şi observator al vieţii copiilor şi cărţilor.

Un copil care creşte într-o casă fără bibliotecă aproape sigur nu va citi. Pare o axiomă, ba chiar o tautologie, dar gândiţi-vă câte cazuri aţi întâlnit de prieteni care şi-au modernizat apartamentele şi au pus cărţile în saci pe motiv că „strâng praf”. Ei reîncep să cumpere cărţi când copilul lor a crescut, dar este deja târziu. Copilul nu a crescut într-un mediu în care cartea este ceva familiar, în care părinţii citesc şi discută despre ce citesc, prin urmare cartea este un obiect străin care le este impus. Lectura este un obicei care trebuie să provoace plăcere. Prin urmare a pedepsi un copil, obligându-l să citească ceva este cea mai proastă metodă de a îl apropia de citit.

Apoi cartea nu este importantă în sine, ci contează povestea ei. Mulţi părinţi consideră că orice carte ar citi copilul este bine. Şi aşa ajung în topul vânzărilor cărţilor pentru copii volume ca „Jurnalul unui puşti”, „Generala, cei mai naşpa ani din viaţa mea”, sau „Violeta”. Şi atunci, ce cărţi le citim/recomandăm copiilor? O regulă care nu poate da greş este ca respectiva carte să vă placă vouă. Aţi încercat să citiţi „Singur pe lume”?. Ei bine, nici copiilor voştri nu are cum să le placă o poveste de pe la 1850, care nu mai răspunde în nici un fel sensibilităţii lor. Sunt totuşi născuţi în epoca facebook-ului şi cu greu pot rezona la un stil de acum 150 de ani.

Nu înseamnă că vechile cărţi pentru copii nu mai sunt atractive. Dar sunt destul de puţine, cele care au trecut testul timpului. În definitiv, marile basme ale copilăriei ei le ştiu, în proporţie covârşitoare în varianta Disney care este mult schimbată faţă de original (luaţi doar exemplul poveştii „Mica Sirenă”). Prin urmare, chiar dacă taţii îşi aduc aminte cu nostalgie de lecturile lor din Jules Verne, aproape sigur vor înregistra un eşec dacă le vor recomanda fiilor să citească aventurile profesorului Aronax, în „20.000 de leghe sub mări”, sau ale trăsnitului geograf Paganel, cel care a învăţat portugheză crezând că este spaniola în „Copiii Căpitanului Grant”. În schimb veţi avea surpriza să constataţi că „Marry Poppins” şi-a păstrat neştirbită capacitatea de a fermeca, la fel ca şi „Peter Pann”

Cărţile cele mai potrivite pentru copiii de azi sunt cele scrise de autorii de azi. Ca scriitură au nevoie de fraze scurte, percutante, de acţiune desfăşurată în ritm rapid, de întorsături de situaţie, de lumi fabuloase, de personaje spectaculoase. Ei trăiesc într-o lume foarte colorată, agresivă, în care simţurile le sunt bombardate de numeroşi stimuli, iar pentru a putea recepta povestea dintr-o carte, ea trebuie să fie pe măsura aşteptării lor.

Pentru a nu părea că teoretizez voi da câteva exemple de cărţi, şi/sau autori, care pe la 10 11 12 ani (depinde de obiceiurile de lectură ale copiilor) nu au cum să nu placă. În primul rând Terry Pratchett, ale cărui volume sunt savuroase şi de care vă veţi bucura şi voi ca părinţi la fel de mult cum o fac copiii voştri. Poate chiar mai mult, pentru că, de exemplu, copiii nu pot să prindă substratul cu războiul din Irak transformat în spectacol TV din „Doar tu poţi salva omenirea”. În schimb lor o să le placă la nebunie personajul Tremurici, gamerul genial care sparge orice joc, indiferent cât de sofisticat este. În plus, scrisul lui Pratchett are subtilitățile lui care îi vor descoperi copilului fațete noi ale expresivității. Sigur, îi puteți explica ce înseamnă ironie, dar mai bine o va înțelege când va citi despre un personaj ”care era vizibil de la o poștă grație uniformei sale de camuflaj”.

Seria Harry Potter este puţin probabil să nu prindă, fie numai şi pentru că ecourile succesului înregistrat de ecranizări nu s-a stins nici după atâţia ani. Iar dacă „Hobbitul” le-a plăcut, merită să încerce şi „Cronicile din Spiderwick” sau „Cronicile din Narnia”.

În momentul în care încep să fie atraşi de cărţile „gotice” (unul din semne este că au urmărit serialul „Bona mea un vampir”) le pot fi sugerate cărţile din seria „Vraciul” sau „Materiile întunecate”.

Merită remarcat încă un fapt. Autorii din ziua de azi (sau mai curând editurile) exploatează la maxim personajele/situaţiile/poveştile pe care le-au construit. Prin urmare cărţile într-un singur volum sunt aproape dispărute. În cel mai fericit caz aveam de-a face cu o trilogie, dar sunt serii de cărţi care ajung şi la 7 sau 10. Prin urmare, când copilul a prins gustul uneia din poveşti aşteptaţi-vă la o serie lungă de achiziţii „tematice”. Nu are rost să strâmbaţi din nas când vă va cere al 7 lea volum din a 3-a serie.

Bucuraţi-vă că a prins gustul lecturii şi regăsiţi-l şi voi alături de el!