Bacul și viralul

19642696_825252694300593_7024960253104785925_n

 

Eram la volan, veneam de la redacție când l-am văzut. Mi s-a părut foarte bună poanta și la semafor am oprit în spatele lui, am făcut poza și am postat-o pe facebook. Banal.  Asta facem zilnic. Mark Zuckerberg ne-a modificat într-atât comportamentul, încât ni se pare normal să împărtășim ceva care ne place/ne șochează/ne marchează celor din lista noastră de prieteni. Eu cel puțin o fac uneori. Nu foarte des, dar nici rar. Iar gluma era reușită. Băiatul scăpase de la BAC și voia cumva să se elibereze de tot stresul pe care nu neapărat examenul în sine îl pune pe un elev, cât tot circul mediatic care înconjoară acest examen și la care, trebuie să recunoaștem, presa și rețelele de socializare au o contribuție esențială. Și a decis să plimbe gluma asta prin oraș. Ca și cum ar fi pus o memă pe facebook.

Am făcut poza în jurul orei 18. Nu am o listă de prieteni prea numeroasă, dacă este să judecăm după standardele unora – sub 900. De obicei o fotografie pe care o postez are câteva zeci de likeuri și rar o distribuire sau două. Asta a strâns într-o oră cam 40 de distribuiri. Până seara se făcuseră 350. A doua zi de dimineață erau deja 700, apoi ritmul a crescut – 1.000, 2.000, etc. Creștere exponențială. În 24 de ore s-au făcut aproximativ 5.000 de distribuiri ale fotografiei și, cel puțin pe pagina mea, peste 500 de comentarii. Cele mai multe, în același ton ”Cum de ai luat bacul, când nu știi să scrii?”. ” Vai de mama ei de școala! Iei bacalaureatul și ai carențe la exprimare în limba română. Oare cum o fi trecut prin școală?”  ”… viitorul trist al ROMÂNIEI!!! …să ferească „Ă-L” de sus sa pici pe mana unui astfel de ….medic, judecător, politician. etc!!!” (diacriticele sunt adăugate de mine)

 

Câteva au remarcat că era o glumă, iar autorul a intervenit și a spus asta explicit. Fără prea mare succes. Oamenii erau prea dornici să (se) remarce o greșeală de altfel mult prea evidentă. De ce? Primul impuls este să spui că oamenii nu sunt în stare să recunoască o glumă, chiar atunci când aceasta le scoate ochii. Dar am face aceeași greșeală pe care au făcut-o ei, când s-au grăbit să îi strige tânărului că nu ar fi trebuit să promoveze bacul pentru că nu știe să scrie. Adevărul este mai nuanțat. Oamenii reacționează la lucrurile care le confirmă așteptările. Iar facebookul nu face decât să accentueze gradul de conformitate. Căutăm și distribuim știrile sau informațiile care ne întăresc convingerile. Or, în ceea ce privește examenul de bacalureat, convingerea noastră generală este că elevii de azi nu mai învață. Sunt multe elemente care au contribuit la această convingere. În primul rând obsesia națională din fiecare vară legată de procentul de promovabilitate. Aproape fiecare ministru al educației sau fiecare inspector școlar general fac din procentul de promovare la bacalaureat un titlu personal de glorie.  Apoi media. Știrile, în special cele de televiziune, vânează tinerii care râd și spun nonșalanți că nu au făcut nimic la examen, că oricum nu le folosește la nimic. Și să nu uităm perlele care făceau deliciul internetului (anul acesta trebuie să recunoaștem că subiectul a fost mai puțin exploatat, și au început chiar să se audă voci care spun că nu este nici de râs, nici fair să exploatăm aceste erori ale elevilor), dar și al presei.

Toate acestea ascund incapacitatea noastră de a discuta serios și de a găsi soluții pentru o problemă reală – școala nu răspunde în momentul de față nici nevoilor societății, și nici așteptărilor elevilor. Aceștia o resimt ca inutilă și opresivă, iar societatea simte că tinerii care părăsesc băncile școlii nu sunt deloc pregătiți pentru ce îi așteaptă mai departe. De fiecare data când se discută despre asta, toți sunt de accord că materia este stufoasă, depășită și programele ar trebui schimbate. Rezultatul este de fiecare data același – nimeni nu face nimic pentru a schimba ceva. Copiii sunt puși să memoreze scheme și rețete fixe care ucid orice creativitate. La matematică trebuie să rezolve integrale, matrici, ș.a.m.d., dar nu știu să înțeleagă cum se calculează dobânda la un împrumut bancar. La limba română trebuie să memoreze comentarii inutile al căror singur efect este că îi va îndepărta de plăcerea lecturii. Cred că cei mai mulți dintre noi încă mai au coșmaruri cu întrebarea ”Ce a vrut să spună poetul cu aceste versuri”? Iar exemplele pot continua  la nesfârșit.

Revenind la viralul de la care am pornit. Nu știu câți dintre cei care nu au înțeles gluma tânărului au fost la fel de indignați de faptul că actualul ministru al învățământului spune ”bacaloreat” și că vorbește despre ”procentul de promovabilitate” (în loc de procentul de promovare). Unii dintre ei poate chiar l-au votat.

Dar e mai simplu să te uiți superior la elevii care termină acum școala, decât critic la cei pe care i-ai desemnat să te conducă.

Cristi Nedelcu

Anunțuri

Plagiat vs Orginal

 

14509191_1692591651068130_1455632873_n
Escher – Drawing Hands

 

Trăim într-o lume falsă obsedată de autenticitate, după cum este cu atât mai obsedată de naturaleţe cu cât este mai artificială.

Adevărat, autentic, real, original, sunt termeni folosiţi  atât de frecvent, încât ascund o nevroză născută tocmai din lipsa lor reală. Iar dacă în viaţa de zi cu zi poate nu simţim acest lucru, decât în ostentaţia unora de a se prezenta aşa cum sunt, în ceea ce priveşte lumea ideilor lucrurile sunt cu mult mai flagrante. Trăim într-o lume în care accesul la informaţie a devenit extrem de uşor, iar cunoaşterea la care altă dată ajungeai greu şi cu efort, este la îndemână, încât preţuim tot mai puţin şi informaţia şi cunoaşterea. De fapt le amestecăm – informaţia cu înţelegerea şi cunoaşterea.

Într-o lume în care poţi să afli ceva aproape instantaneu, ideile sunt tot mai rare, creaţia tot mai săracă, iar copiile ajung să sufoce originalul. Umberto Eco avertiza cu puţin timp înainte de a muri „Rețelele de socializare dau drept de cuvânt unor legiuni de imbecili care înainte vorbeau numai la bar după un pahar de vin, fără a dăuna colectivității. Erau imediat puși sub tăcere, în timp ce acum au același drept la cuvânt ca și un premiat cu Nobel. Este invazia imbecililor”. Afirmaţia poate părea dură, dar dacă este să analizăm discursul care proliferează în spaţiul public de mai bine de un deceniu, nu putem să nu îi dăm dreptate.

În această atmosferă era aproape inevitabil ca lumea intelectuală de la noi să se lovească de o problemă cum este cea a plagiatului. Ea a intrat în atenţia opiniei publice odată cu dimensiunea politică pe care a căpătat-o după ce în acest carambol au intrat oameni tot mai influenţi. Dar, problema începuse să fie tot mai serioasă odată ce industria de lucrări de licenţă/masterat/doctorat devenea tot mai înfloritoare. Şi când folosesc termenul de industrie îl folosesc în sens propriu, pentru că includea (şi cred că mai include şi acum) siteuri specializate, anunţuri de mică publicitate, etc.  Atât timp cât povestea nu a putut fi folosită ca o armă politică, nimeni nu  a părut indignat de această practică, deşi ea afecta puternic lumea academică (da, studenţii fac parte din această lume, iar lucrările lor se supun aceloraşi reguli privind originalitatea).

Poate o să pară ciudat ceea ce spun, dar problema plagiatului nu este pusă în termeni corecţi. Poţi să respecţi în totalitate chiar şi actualele standarde în materie de redactare a unei teze, şi, cu toate acestea, lucrarea să fie un plagiat. Şi, invers, poţi redacta o lucrare care să fie suspectă de plagiat dar ea să fie, totuşi, originală.

O să încep cu a doua afirmaţie care pare ceva mai flagrantă şi mai greu de susţinut. „Shakespeare ştie să spună o poveste ca nimeni altul, cu o condiţie – să o fi spus cineva înaintea lui” Afirmaţia îi aparţine lui Bernard Shaw şi, dincolo de ironie, conţine un mare adevăr. Toate operele lui Shakespeare sunt, după normele de astăzi, plagiate.  Unele dintr-o sursă,  altele din mai multe, unele mai vizibil, altele mai puţin. S-au scris zeci de teze pe tema asta, şi numeroşi cercetători şi-au construit cariera pe aceste analize. De multe ori, Shakespeare nu şi-a ascuns aproape deloc sursa inspiraţiei. Iulius Caesar este practic versificarea textului lui Plutarh din „Vieţile paralele”. Cu toate acestea opera lui Shakespeare este una profund originală, pentru că Shakespeare a structurat un limbaj, a creat personaje vii, şi pentru multe alte motive similare,  într-un cuvânt pentru că a dat materialului pe care l-a preluat o formă unică şi de neegalat. Nu vreau să intru într-o exegeză care nu îşi are aici locul, dar vreau să spun că esenţa este  dacă autorul are într-adevăr ceva de spus sau nu. „E uşor a scrie versuri, când nimic nu ai a spune”.

Se poate spune că este un caz excepţional şi, probabil, aşa este. Fără îndoială mai găsim câteva, destul de puţine şi toate în domeniul creaţiei literare şi nu al studiilor de specialitate. Or, discuţia din spaţiul public este legată de plagiatul în acest domeniu, unde lucrări care se pretind originale sunt de fapt compilaţii are unor cărţi publicate anterior de alţi autori. Cred că şi aici se poate aplica aceeaşi măsură despre care vorbeam mai devreme – lucrarea să fie construită în jurul unei idei originale. Este prima condiţie, care ar fi uşor de verificat încă din momentul în care subiectul tezei este propus. „Eminescu şi romantismul european” are tot atâtea şanse să fie o teză originală cât are echipa naţională de fotbal a României să joace o finală de campionat mondial. Şi aşa ajungem la prima afirmaţie prin care lipsa unor elemente punctuale de plagiat nu asigură originalitatea tezei. Pentru că poţi frazele respective pot fi rescrise şi reinterpretate, dar asta nu înseamnă că  lucrarea devine doar prin atât una originală.

Desigur, apare întrebarea  ce este de făcut? Instrumentele tehnice sunt utile şi ele, comisiile de asemenea, dar principalul mijloc stă în mâinile societăţii, adică ale noastre. Şi el înseamnă să încercăm să punem lucrurile în adevărata lor valoare, să nu judecăm adevăruri după oameni, ci invers, să respectăm valoarea şi să sancţionăm impostura şi nu invers.

Iar după aceea, lucrurile se vor dovedi mai uşoare decât ne aşteptăm.

Cristi Nedelcu

Petaloso – greşeala creatoare

S-a întâmplat în Italia la o școală din localitatea Copparo, provincia Ferrara.(sursa poveştii aici ) La ora de limba italiană,la tema adjective, o învățătoare le-a dat elevilor ca temă să descrie o floare. Unul dintre elevi Matteo, în vârstă de 8 ani, a folosit termenul ”petaloso”. Cuvântul nu există în limba italiană, dar este format după o logică corectă – ”petalo” și sufixul adjectival ”oso”, folosit în sensul de ”purtător de ”. Similar este alcătuit cuvântul ”famoso” (”famo” – faimă, plus ”oso”).Citind ce a scris elevul, învățătoarea a notat pe lucarare ”o greșeală foarte frumoasă”. Mai mult, l-a încurajat pe elev să se adreseze Accademiei della Crusca (instituția ce reunește specialiștii în lingvistică și filologie din Italia) și să le propună ca noul cuvânt să fie acceptat oficial în vocabularul limbii italiene.

sursa foto - La Stampa
Matteo, învăţătoarea Margherita Aurora şi cuvântul inventat de copil.

Academia a răspuns că ”petaloso” este un cuvânt ”bine format”, care poate fi utilizat fără probleme în limba italiană dacă elevul va reuși să impună uzul acestui termen. Povestea a pătruns în spațiul public și pe rețelele de socializare a apărut deja #petaloso iar oamenii au început să promoveze cuvântul. ”Grazie a Matteo di 8 anni, e al suo mondo #petaloso in questi giorni si parla di lingua italiana” scrie, de exemplu, muzicianul Marco Ligabue pe pagina lui de facebook.

Acum încercați să transferați această poveste în spațiul școlii românești. Cam greu, nu? O eroare făcută de un elev, care să fie apreciată de învățător și care să provoace o dezbatere națională ce poate duce la îmbogățirea limbii. Niciodată. Disputele de la noi despre școală au altă teme, din care, invariabil, nu lipseşte cuvântul „scandal”. Desigur, putem găsi numeroși vinovați și ei sunt în ordine – sistemul (cel mai comod vinovat pentru că este impersonal), profesorii (și aici vinovați convenabili pentru că pot fi ușor identificați și culpabilizați), Ministerul sau guvernanții. Dar niciodată nu suntem noi, noi care promovăm, fie numai și pentru că permitem, prostul gust, incompetența și prostia.  Toată lumea știe ce trebuie făcut pentru ca învățământul românesc să fie reformat (cuvânt care a ajuns să trezească oroare), toată lumea știe ce ar trebui să învețe elevii la clasă, sau cum să predea profesorii. Dar nimeni nu este dispus să înceapă cu el, să se schimbe el, să vadă unde greșește el.

Suntem prea siguri de noi, prea încrâncenați, prea puțin dispuși să învățăm de la alții sau să încercăm să acceptăm că pot exista și greșeli mirabile. Așa că să îi ținem pumnii lui Matteo să reușescă să își impună petaloso și să știe că la opt ani a reușit să îmbogățească limba italiană.