Niciodată

 

16298399_733344390158091_6618359274225447279_n
sursă foto

Niciodată, în istoria postdecembristă a României, un număr atât de mic de persoane nu a făcut, în timp atât de scurt, un rău atât de mare, unui număr atât de mare de persoane.

Câțiva oameni, incredibil de puțini, au reușit, cu decizii hoțești, luate la ceas de seară, și cu o atitudine agresivă și arogantă, să scoată în stradă mai mulți români decât au ieșit vreodată în ultimele două decenii.

S-a vorbit despre două Românii. Sunt două, da. Dar România din stradă nu este împotriva celeilalte Românii. România din stradă este împotriva unui grup de hoți. Dacă îi numărăm, aceștia sunt incredibil de puțini. Îi putem număra pe degetele de la o mână. Și atunci de ce s-a ajuns aici? Pentru     că acest grup a ajuns la putere prin minciună și șantaj. Se amintește mereu că actuala putere este aleasă democratic. Votul a fost liber și corect exprimat, dar, am uitat toată manipularea care l-a precedat? Toate acele fake news care circulau în spațiul public cu o lejeritate incredibilă și toate intoxicările nu aveau cum să rămână fără efect. Cine crede că poți ajunge la guvernare bazat pe minciună, și apoi să guvernezi corect se înșeală. Minciuna nu poate să dispară pur și simplu. Pentru că ea îl face pe cel care a folosit-o să se poziționeze într-un raport fals cu ceea ce se întâmplă în jurul lui. Și rămâne în acest raport mereu. Un raport care îl face să vadă conjurații acolo unde sunt proteste pașnice și interese ascunse acolo unde sunt cerințe legitime.

Sunt două Românii. Una care simte că îi este furată democrația și alta care crede că ceea ce se întâmplă acum nu e treaba ei. Nu sunt una împotriva alteia. Poate doar paralele.

Când grupul care a provocat această criză o să dispară, ne vom minuna cum s-a ajuns aici.

Și când ne vom întreba asta să nu uităm de rolul pe care minciuna l-a jucat. Între democrație și adevăr este o legătură foarte strânsă.

Cristi Nedelcu

Societatea deschisă fața în față cu limba de lemn

 

media-spoonfeeding-cartoon

Explozia de ură, minciună și manipulare care însoțește și încearcă să  demonizeze protestele din ultimul timp nu vine din neant. Ea este rezultatul unor ani întregi de construire a acestui  discurs, cu instrumente preluate din arsenalul comunist al limbii de lemn. ”Discursul de lemn este un discurs cu sens unic – el nu admite replică” scria Franoise Thom în volumul care avea să definească această realitate totalitară. Iar un astfel de discurs a proliferat în ultimii ani. La început timid, apoi, pe măsură ce instrumentele de propagare a lui deveneau tot mai la îndemână, iar mijloacele de sancționare dispăreau, tot mai agresiv, ajungând la această dimensiune. 90.000 de oameni ies în stradă, iar pe un post de televiziune cineva spune nonșalant ”Au fost 15.000 de pițipoance oengiste, mai puține ca la mall”. Oamenii se organizează pe rețelele de socializare, într-un efort admirabil, și se trezesc acuzați că ar fi ”vânduți”.

De fiecare dată, acuzațiile sunt rizibile și provoacă în cel mai bun caz amuzamentul unui om care gândește cu propria minte. Par atât de absurde, încât nu știi cum să le combați. Îți vine să crezi că bunul simț e suficient. Nu este. Pentru că ele vin dintr-un sistem care le-a dovedit funcționalitatea – cel comunist.  Nu credibilitatea unor astfel de afirmații contează, ci tonul și determinarea cu care sunt spuse. Repetată în acest mod, o minciună va sfârși prin a deveni adevăr pentru cel dispus să creadă acest lucru din start.

”Nu poți lupta și împotriva cuvintelor și împotriva sensurilor lor” descoperea Steinhardt în beciurile Securității.  Peste ani, mecanismul este redescoperit și folosit cu același succes. Primul cuvânt care a făcut carieră în acest mod a fost ”băsist”. Este tipul clasic de argument greșit din punct de vedere al logicii, care apelează la argumentum Ad Hominem. Cu alte cuvinte, ideile omului sunt anulate din start, și el în sine este supus unei judecăți fără să aibă posibilitatea să se apere. ”Ești băsist” înseamnă că nu ai niciun drept să vorbești, că opiniile tale nu contează și că, în general, tu nu contezi. O persoană supusă unei astfel de etichetări ar trebui să facă un efort argumentativ de genul ”nu sunt băsist, dar chiar dacă aș fi, asta nu înseamnă că nu trebuie să îmi ascultați argumentele”. Un demers sortit eșecului. Pentru că nu poți lupta, în același timp, și  împotriva cuvintelor și împotriva sensurilor lor.

Discursul comunist funcționa așa. Identifica un termen care era conotat cu toate atributele negative (”troskyst”, ”deviationist”, etc), apoi acel cuvânt era aruncat asupra adversarilor ca o bâtă. Efectul era devastator. Petru Dumitriu descrie în ”Ne întâlnim la judecata de apoi” câteva ședințe de partid care funcționau în modul descris mai sus. Așa a funcționat și la noi. Cine nu se supunea logicii și discursului promovat de aripa reactionar-stângistă (o alianță sui-generis care implică un partid – PSD –  și mai multe organisme de presă, care fie gravitează în jurul, fie îl conduc) era lovit direct cu această catalogare și redus la tăcere. Dialogul devenea imposibil. De altfel, nici nu era dorit. Propaganda nu are nevoie de dialog, sau mai bine spus îl mimează.

Odată depășit ”istoric” acest termen, a fost nevoie de un altul. Au fost testate mai multe, dar cel mai util s-a dovedit a fi cel de ”soroșist”. Adept al lui Soros. Avantajul acestui termen este acela că face apel la faptul că suntem înclinați să dăm crezare teoriilor conspiraționiste. Discursul acesta ”anti-sosoșist” a venit pe un teren deja pregătit. Ca în ”1984” al lui Orwell, oamenii erau deja condiționați de acele ”minute de ură”. Discursul ”anti-sosoșist” repetă câteva formule stereotipe, cu valoare de incantație.

Foarte puțini dintre cei care cad pradă acestui discurs știu cine este George Soros. Și mai puțini dintre ei știu cine a fost mentorul lui,  Karl Popper, și mai ales, ce vrea să spună acest concept atât de hulit de societate deschisă. Deși, toate aceste informații se află la un click distanță. Oamenii nu ar avea altceva de făcut decât să își dorească să iasă din această paradigmă a urii și a lipsei de cunoaștere. Căci, societatea deschisă despre care vorbea fondatorul raționalismului critic, tocmai asta postulează.

Principalele concepte pe care Popper  le-a susținut teoretic, iar Soros practic, și care definesc societatea deschisă sunt

Umanitarismul – compasiunea pentru semenii noștri

Individualismul – indivizii sunt mai importanți decât grupul sau statul din care fac parte. Drepturile individuale nu vor fi sacrificate în favoarea intereselor de stat sau de grup.

Egalitarismul – indivizii trebuie să fie egali în fața legii, iar legea trebuie să nu discrimineze indivizii după apartenența la un grup sau altul.

Protecționismul – funcția principală a statului ar trebui să fie protejarea indivizilor împotriva abuzurilor care ar putea veni din partea unor indivizi mai puternici sau mai bine înarmați decât alții.

Contractualismul – statul ar trebui să funcționeze ca o înțelegere între indivizi care își garantează reciproc drepturile.

Care dintre aceste concepte amenință un stat liberal, care își respectă cetățenii și pune bunăstarea lor pe primul loc? Niciunul. Și atunci? De ce această ură împotriva ”ong-iștilor lui Soroș”?

Conflictul de acum care împarte societatea românească în două este unul civilizational. A demonstrate-o foarte bine Barbu Mateescu. Dar este mai mult de atât. Este conflictul între două modalități de a privi relația dintre limbaj și adevăr. Primul, cel al stângii reacționare, privește limbajul ca un instrument care trebuie folosit pentru cauză chiar împotriva adevărului, sau, mai ales împotriva lui. Al doilea este modul de folosire al limbajului pentru a exprima realitatea așa cum reiese ea din percepția comună.

Oamenii ies în stradă și pentru că simt derapajele unui astfel de mod de a folosi limbajul.

După ce Trump a câștigat alegerile în SUA au crescut în mod exploziv vânzările romanului lui Orwell ”1984”. Cred că și editorii de la noi ar trebui să fie pe fază.

Cristi Nedelcu

Democraţia străzii

 

Închisorile au fost deschise

Dar din ele nimeni n-a ieşit

Unii chiar s-au spânzurat de vise

Alţii chiar s-au îngropat în zid

Mircea Dinescu – Cântec de lampa stinsă

Democraţia nu este despre cum majoritatea poate decide orice, fără a ţine cont de minoritate. Nu se reduce la cifre, şi la procente. Democraţia este despre cum cetăţenii decid cine şi în ce direcţie să conducă societatea. În mod sigur oamenii nu vor fi niciodată toţi de aceeaşi părere, iar direcţia generală este dată de majoritate. Asta, nu înseamnă, însă, că această majoritate poate legitima orice. Nu poate legitima încălcarea legii, sau a drepturilor pe care toţi am convenit că le respectăm. Asta ar trebui să se întâmple într-un stat de drept. Un primar, chiar ales el cu o majoritate zdrobitoare, nu poate spune unui profesor să nu pună absenţă unui copil care întârzie la şcoală, pentru că nu acesta este atribuţia lui. El are altele (multe altele) pe cap. Un ministru al justiţiei nu poate să îi spună unui judecător ce soluţie să dea într-un dosar chiar dacă (sau mai bine spus, mai ales dacă) îl judecă pe şeful lui de partid.

 

16174750_10210727596478755_5138611071898974447_n
sursă foto

Tot ce am spus mai devreme par truisme, pe care aproape îţi este jenă să le reaminteşti. Şi totuşi. Când zeci de mii de oameni ies în stradă pentru a apăra astfel de adevăruri evidente, este un semn că, din păcate, democraţia la noi nu este aşa de stabilă cum ne-am fi dorit, sau cum ne aşteptam. În anii 90, stalinistul convertit la democraţie Silviu Brucan ne dădea douăzeci de ani să învăţăm cum stau lucrurile în această nouă orânduire. La vremea  aceea ne-am înfuriat, apoi am făcut tot ce ne-a stat în putere în următoarele patru cincinale pentru a-i da dreptate. Mai este puţin şi vom numără treizeci de ani de la Revoluţie. Şi Puterea continuă să facă abuzuri de neînţeles chiar şi pentru cineva obişnuit cu „democraţia originală” de pe malurile Dâmboviţei. Ceea ce pare a nu fi înţeles actuala Putere (dar se pare că este o constantă a celor care acced la ea) este faptul că votul care i-a fost acordat nu este un cec în alb. „Ne-au votat oamenii” nu înseamnă „putem să facem ce vrem”.

16265597_10208088323387364_6030332170361804550_n
sursă foto

Istoria post-decembristă a fost marcată de multe momente în care oamenii au ieşit în stradă, începând cu acel miting anti-FSN din 28 ianuarie 1990, urmat de contra-manifestaţia care avea să anunţe mineriadele de mai târziu.

 

bucuresti-28-ianuarie-1990-e1453905300478
sursă foto

Şi, dacă ne uităm în urmă, putem spune că de fiecare dată când vocea străzii avea dreptate, Puterea reacţiona nervos şi disproporţionat. Ca atunci când cineva este prins cu mâţa în sac. În plus, bagajul de acuze la adresa protestatarilor este surprinzător de redus. De când minerii povesteau cum au găsit la sediul PNŢCD „droguri, arme, bani falşi şi maşini automate de scris”, nimic nu s-a mai inventat. Cei care ies în stradă să apere o idee sau un principiu devin, automat, „plătiţi” (de data aceasta „tariful” prezentat la una dintre televiziunile de casă PSD era 50 de lei de manifestant şi 30 de lei), neapărat de cineva din străinătate.

Discursul naţionalist-agresiv devine din nou la modă, sau mai bine spus revine în prim-plan, pentru că el nu a dispărut niciodată din peisajul politicii româneşti. Încurajat de un context în care spaimele xenofobe devin tot  mai prezente pe mapamond, acest tip de discurs a fost confiscat de o Putere care îl foloseşte fără scrupule pentru interesul ei, sau mai bine spus, pentru interesul unui grup restrâns care crede că prin vot a căpătat acces la orice resurse şi la permisiunea de a face orice.

Încet, încet, politica se întoarce la anii 90, când strada era una dintre principalele voci care menţineau linia democraţiei în România. S-au schimbat destul de multe din punct de vedere social şi tehnologic, dar taberele sunt cam aceleaşi – puterea cu capacitatea ei de manipulare şi represiune şi oamenii din stradă cu forţa dată de încrederea în principiile pe care le susţin.

Meciul se joacă!

Cristi Nedelcu

O zi perfectă

Ceasul sună prelung și enervant. Cu o seară înainte negociase îndelung tipul de sonerie, dar ceasul se arătase de neînduplecat – va fi unul foarte enervant, pentru că nu își mai permitea încă o întârziere la job. Avea deja 40 de puncte de penalizare, risca să nu mai poată intra în casă. Mormăi furios și întinse mâna să îl închidă. Ceasul se aștepta la asta și se feri. Țârâitul deveni și mai enervant, așa că, până la urmă, fu nevoit să se ridice din pat. Bombăni și se îndreptă spre baie. Apucă să se stropească puțin pe față, și robinetul se opri singur. Apometrul îl avertizase deja de două ori că este la limita de sus a consumului lunar. ”Excelent” îşi spuse, gândindu-se că mai avea o săptămână din lună. Luă cafetiera, dar aceasta refuză să pornească. Precis primise analizele medicale obligatorii care arătau că avea tensiunea prea mare. Se resemnă cu apa rece cu o felie de lămâie, fără nici un pic de îndulcitor.

Se mai învârti puțin prin living, trăgând cu ochiul la frigider. Aseară băuse o bere pe la zece, și, de obicei, frigiderul ținea minte și nu se mai deschidea timp de opt ore. Mai ales dacă primise și el analizele, sigur nu va avea parte de micul dejun. Până la urmă se hotărî să încerce. Se baza pe faptul că atunci când îşi alesese frigiderul, o făcuse din seria de frigidere oferite de altă firmă decât cea care produsese cafetiera. Prin urmare, cele două electrocasnice nu prea comunicau între ele.

Avu noroc, dar numai pe jumătate. Frigiderul se deschise, dar deblocă doar sertarul de legume. Tot era ceva. Mâncă o roșie și un măr care cine știe cum se rătăcise pe acolo, în timp ce se îmbrăca. Ceasul începu iar să țârâie enervant. Făcea exces de zel, era perioada de verificare a garanției, și dorea ca cei de la firmă să vadă cât este el de activ. Acum dacă era sincer, trebuia să recunoască faptul că era în întârziere. Avea 15 puncte penalizare pentru depășirea greutății, deci mașina nici gând să pornească, așa că trebuia să meargă pe jos, sau, în cel mai bun caz, cu trotuarul rulant, dacă i se va permite.

 

images
sursă desen

Ieși din bloc și se uită pe cer. Din fericire era senin. O porni spre birou, iar pe drum mai trimise către frigider un email cu necesarul de aprovizionare. Spera să i-l aprobe, totuși. Asta avea să afle seara. Apoi gândul îi fugi către treburile de la birou.

Ziua  perfectă  începuse.

PS Cum vor fi electrocasnicele viitorului? Habar nu am. (articol scris în cadrul campaniei „Cum ar trebui să fie electrocasnicele viitorului?”)

Cristi Nedelcu

 

Ce (nu) am înţeles din competiţia pentru Capitală Culturală Europeană…

În mod normal, cultura este una dintre noţiunile cele mai puţin compatibile cu ideea de competiţie. A vorbi despre cel mai mare scriitor, sau cel mai mare pictor, este un semn de sărăcie intelectuală, pentru că actul artistic este rezultatul unei tensiuni interioare a artistului, a unei relaţii de cele mai multe ori defectuoase, dar prin asta mirabile, cu divinitatea, cu lumea, sau chiar cu el. Desigur s-ar putea spune că eu vorbesc aici despre actul artistic, în timp ce cultura poate fi judecată în termeni instituţionali, ceea ce schimbă perspectiva. Desigur cultura unei comunităţi este mai mult decât suma actelor artistice pe care unii membri ai acestora le produc. Dar, nici în acest caz, ideea de competiţie nu rimează foarte bine, deoarece chiar şi cultura instituţională lucrează cu un material inefabil, greu de cuantificat şi de turnat în tiparele unui clasament.

Şi totuşi, trăim într-o lume care clasifică şi ierarhizează totul, de la sentimente, la  întrebări, aşadar nu avea cum să scape actul artistic de o astfel de operaţiune.

Ideea de a stabili o capitală culturală europeană şi mai ales desemnarea ei în urma unui concurs trebuie aşezată, prin urmare, în dimensiunea ei normală. Nu trebuie să i se dea o importanţă nici mai mare, dar nici mai mică decât o are.

În primul rând trebuie spus că un astfel de proiect a fost gândit ca unul dintre mijloacele de realizare a coeziunii europene la nivel identitar. Pentru că, dacă este să fim sinceri, construcţia europeană scârţâie din toate încheieturile în primul rând pentru că edificarea ei nu s-a făcut pornind de la un set identitar comun. Primii paşi europeni au fost economici, iar următorii au fost pe acelaşi drum. Abia târziu diriguitorii de la Bruxelles au înţeles că fără idei în care să se regăsească un număr cât mai mare de oameni de pe continent, întregul edificiu se poate prăbuşi. Criza refugiaţilor şi ieşirea Marii Britanii din UE au fost cele mai clare dovezi că principala ameninţare la adresa unităţii europene o reprezintă lipsa coerenţei identitare. Poate părea anecdotic, dar singurele momente când europenii se simt făcând parte din aceeaşi lume este atunci când intră în competiţie (Campionatele Europene la diferite sporturi, Eurovision).

În rest, nu reuşim să găsim constructe identitare la care să adere şi locuitorii din Vilnius, şi cei din Andora sau din Insulele Feroe. Din acest punct de vedere, poate că decizia celor de la Bruxelles de a stabili ce ţări să dea în fiecare an Capitalele Culturale Europene nu a fost cea mai fericită. O competiţie între oraşele aparţinând tuturor ţărilor europene ar fi fost, fără îndoială, mult mai greu de gestionat, dar şi mult mai interesantă.

Vorbind despre competiţia care tocmai s-a încheiat în România, cu victoria oraşului Timişoara, trebuie să remarcăm că a fost vorba foarte puţin despre cultură, şi foarte mult despre politică şi orgolii locale. Dintre toate oraşele care au intrat în competiţie, foarte puţine au înţeles exact ce înseamnă acest proiect. Eşecul Craiovei (ca şi al Iaşului de exemplu) a fost nu doar un efect al managementului dezastruos la nivelul echipei care a lucrat la proiect, ci, în primul rând, rezultatul unei viziuni care nu avea nimic de-a face cu ideea de Capitală Culturală Europeană. Nu poţi să aspiri la acest titlu, purtând un slogan care ani de-a rândul a stat pe prima pagină a unui ziar anti-european şi xenofob, sau construindu-ţi întregul proiect pe o autosuficienţă locală care înşiră doar meritele autohtone, fără a încerca să propună un dialog real cu restul continentului pe care doreşti, de altfel, să îl reprezinţi.

Una dintre trăsăturile constante ale Europei a fost că, din totdeauna şi-a pus problema propriei identităţi. Este, alături de, sau ca un corolar al acelei competitivităţi de care aminteam mai înainte, un semn distinctiv al identităţii europene – faptul că se pune mereu sub semnul întrebării. Această predispoziţie de a te interoga mereu asupra identităţii tale în raport cu alteritatea, asupra a ceea ce ne defineşte pe noi şi pe ceilalţi a lipsit cu desăvârşire din proiectul Craiovei. Noi ŞTIM cine suntem nu avem nicio îndoială, nici un semn de întrebare, nicio dilemă. Or, această siguranţă de sine, care frizează autosuficienţa, este în totală disonanţă cu un continent care este în căutări şi în frământări.

Nu ajutăm la definirea identităţii europene cu aere de atoateştiutori, sau cu ţâfne de vedetă provincială ale cărei merite nu sunt recunoscute din cauza unor conspiraţii oculte.

europa-2009_477485

Reacţiile din spaţiul public după ce Craiova nu a reuşit să prindă finala pentru titlul de Capitală Culturală Europeană a demonstrat că nu am învăţat nimic din acest eşec. Reacţiile de după victoria Timişoarei de asemenea. Până la urmă, poate nu dorim să învăţăm nici din eşecurile noastre, nici din victoriile altora.

Cristi Nedelcu

Începe şcoala

 

1969_2009

Începe şcoala.  Momentul în care de obicei se spun multe. Despre şcoală, despre profesori, despre sistem, despre minister, despre copii, etc. mai puţin despre părinţi. Ei, de regulă, sunt uitaţi de câte ori se vorbeşte despre dezastrul din sistemul de învăţământ.

Or, în ecuaţia asta complicată pe care educaţia unui copil o presupune, părinţii joacă un rol la fel de important (dacă nu chiar mai important) ca şcoala. În teorie toţi ştim asta, dar când este să punem în practică, lucrurile se schimbă total.

Societatea pe care o construim de peste 5 luştri (sau cincinale pentru cei obişnuiţi cu astfel de unităţi de măsură a timpului social) este una profund materialistă şi în care preocuparea pentru a arăta ce eşti şi ce ai (lucruri echivalente pentru mulţi) devine primordială. Acest lucru se răsfrânge şi asupra relaţiei părinţi-copii.

 Pentru mulţi părinţi, copilul devine mai curând un obiect social, la fel ca telefonul mobil, maşina sau concediul de lux. Performanţa lui şcolară este un semn al statutului pe care părintele îl are. Pentru că un nivel ridicat de educaţie, presupune un nivel economic ridicat. Etalezi cunoştinţele copilului căpătate prin meditaţii plătite scump, la fel cum etalezi ultimul model de iPhone pe care îl ai, maşina luxoasă pe care ţi-ai cumpărat-o, sau pozele dintr-o insulă exotică puse pe reţelele de socializare. Părintele se legitimează astfel prin performanţa copilului şi, de cele mai multe ori, îşi refulează în modul acesta frustrări din copilărie.

Şi de aceea, este dispus la gesturi total deplasate prin care pune presiune pe profesori (presiune care poate fi de toate felurile – de la intimidare până la cadouri) pentru ca aceştia să evalueze incorect evoluţia copilului. Iar acest lucru este posibil deoarece părinţii au o percepţie greşită despre ce înseamnă educaţie.

Educarea unui copil presupune nu doar cunoştinţe ci, în primul rând, valori. Despre aceste valori vorbim foarte puţin, iar efectele se văd în societatea pe care o construim prin şi pentru copiii noştri.

Iată cam ce nu sunt interesaţi părinţii să dezvolte la copilul lor

onestitatea

A obţine un rezultat, fie el şi foarte bun, nu este totul. Modul cum obţii acel rezultat este chiar mai important decât rezultatul în sine. Câţi sunt conştienţi de acest lucru? Din ce vedem în stânga şi în dreapta, foarte puţini. Atitudinea faţă de hoţie, în toate formele ei, inclusiv cea intelectuală, se formează din copilărie.

creativitatea

Stimularea creativităţii este, în primul rând, sarcina părinţilor, nu a şcolii. Şcoala a fost creată pentru a oferi o educaţie unitară, şi pentru a crea cetăţeni care să se integreze în societate. Deci, una dintre principalele valori pe care şcoala s-a bazat de la început a fost conformismul. Desigur, există acum numeroase metode de învăţământ care încearcă să elimine acest neajuns, dar ele nu pot elimina esenţa şcolii. Desigur, ideal este ca fiecare elev să fie tratat în funcţie de propriile capacităţi, abilităţi şi talente. Dar ştim că aşa ceva este practic imposibil, şi, orice părinte trebuie să ştie că este menirea lui ca propriul copil să îşi dezvolte capacitatea de a construi noi modele de reprezentare diferite de cele pe care trebuie să le asimileze la şcoală.

În fiecare an, la unul dintre examenele importante (de final de clasa a 8-a sau bacalaureatul) apare câte un scandal legat de modul cum este formulat unul dintre subiecte. Dincolo de responsabilitatea,  care este fie a celor care au realizat subiectele, fie a celor care ar fi trebuit să le rezolve,  aceste situaţii sunt rezultatul unui sistem care nu încurajează deloc creativitatea elevilor.  Mihail Sebastian a pătruns în lumea literelor, după ce teza sa de bacalaureat a atras atenţia lui Nae Ionescu, preşedintele comisiei de bacalaureat. Îşi mai poate cineva imagina în ziua de azi un tânăr care după 12 clase are curajul să scrie un text absolut original în teza de final de liceu, text care să îl propulseze în redacţia uneia dintre publicaţiile importante ale momentului (fie acestea şi online?) Ca să nu mai vorbim despre absoluta imposibilitate ca o personalitate de talia lui Nae Ionescu (adăugaţi voi ce nume consideraţi din cele contemporane) să fie în ziua de azi preşedinte al unei comisii de bacalaureat. Examenul de final de liceu a devenit doar o discuţie de note şi procente şi în nici un caz una legată de cunoştinţele pe care tinerii ar trebui să le aibă după 12 clase.

empatia

Există, fără îndoială, tendinţa multora de a spune „pe vremea noastră era mai…”. Uneori e adevărat, alteori nu. Nu cred că actualele generaţii învaţă mai puţin în sensul de acumulare de informaţii. Dar, în mod cert, cei din actuala generaţie sunt mai egoişti decât au fost părinţii lor. Cred că totul li se cuvine, iar alteritatea este pentru ei o adevărată ameninţare. Iar acesta este efectul educaţiei primite în familie şi a sistemului de competiţie exacerbată căruia toţi se închinăm.

cooperarea

Este legată de ce spuneam mai sus. Egoismul duce la un individualism, hrănit în mod atroce de părinţii care îşi doresc copilul primul în clasă PRIN ORICE MIJLOACE. Şi atunci, de mici, copiii sunt învăţaţi să îşi privească proprii colegi drept competitori şi nu parteneri. Rezultatul se vede peste ani, când vor fi incapabili să lucreze în echipă, indiferent de cât de multe cunoştinţe şi abilităţi au depins.

solidaritatea

Este pasul următor cooperării, momentul în care înţelegi că o societate poate reuşi în măsura în care membrii ei sunt solidari în momentele critice. Din moment ce nu am dezvoltat la copiii noştri empatia şi cooperarea nu vor putea să construiască o societate bazată pe solidaritate.

Întâmplător sau nu, acestea sunt valorile care ne lipsesc şi nouă şi care fac din societatea noastră una de care puţini dintre noi suntem mulţumiţi.

Începe şcoala. Oare nu ar trebui să înceapă şi pentru părinţi?

Cristi Nedelcu

Între intoleranţa straight şi naţionalismul gay

Fosta Iugoslavie este chintesenţa Balcanilor – cuprinde şi exprimă în esenţă ce este bine şi ce este rău dintr-o regiune atât de măcinată de conflicte, încât a ajuns să fie definită de această noţiune. Şi dacă este să numim două domenii unde spaţiul ex-iugoslav excelează acestea sunt muzica şi filmul. Desigur, strâns legate între ele, pentru că nu putem vorbi despre Goran Bregovici fără să ne referim la Emir Kusturica. Muzica primului este o sinteză a sonorităţilor diferitelor culturi din regiune, după cum filmele celui de-al doilea sunt o emblemă a ceea ce ne-am obişnuit să numim culoarea locală a Balcanilor, în care grotescul şi savurosul se împletesc într-o armonie şuie cu sclipiri de paiete şi reflexe de pietre preţioase de bâlci.

Filmul Parada, prezentat cu ocazia celei de-a şaptea ediţii a Divan Festival Film, este emblematic în acest sens, pentru că infirmă şi confirmă simultan caracteristicile filmului balcanic pe care le aminteam mai devreme.

Povestea este astfel imaginată încât să reunească toate stereotipurile etnice şi sexuale la un loc – un grup de vechi combatanţi în războaiele fostei Iugoslavii, pe jumătate criminali de război şi pe jumătate interlopi, sunt  puşi în situaţia de a proteja o paradă de gay.  Asta într-o Serbie în care homofobia este cu atât mai puternică, cu cât biserica ortodoxă este  mai prezentă în viaţa publică. (Şi, pentru a păstra contrastele acestei lumi, să spunem că pelicula produsă în 2011 a înregistrat un record absolut de box-office în toate statele foste iugoslave)

Începutul filmului trimite fără îndoială la Kusturica. Personajele sunt construite în tuşe groase, situaţiile vin în cascadă şi se amplifică, umorul este provocat de exagerare, lucrurile sunt mereu în exces. Scena de deschidere este memorabilă, şi pentru că are nevoie de traducere la toate nivelurile. Coloana sonoră ce amestecă melodii ale epocii comuniste, cântece naţionaliste şi muzica sârbească a anilor 80 (perioada de glorie a Iugoslaviei), tatuajele personajului care amintesc de războaiele care au însângerat zona în anii 90, toate acestea sunt descrise în traducere, pentru ca spectatorul să poată pătrunde într-o lume în care nostalgia naţionalistă şi comunistă se întâlnesc la tot pasul şi ajung să nu mai poată fi deosebite.

Regizorul pare a aplica o reţetă sigură, care a dat filme memorabile. Multe dintre scenele care fac savoarea filmului – un criminal de război feroce terorizat de faptul că trebuie să împartă patul cu un homosexual, un autoturism roz pictat pe rând în graffitti care exprimă fiecare tip de naţionalism – sunt clar construite pe un astfel de calapod.

Regizorul Srđan Dragojević nu doar că mizează pe stereotipuri, dar le duce la extrem demontându-le falsitatea. Unul dintre filmele preferate ale interlopilor Ben Hur este şi filmul cult al comunităţii gay, iar aceeaşi scenă, a întâlnirii protagoniştilor, este citită în cheie diferită de fiecare dintre grupuri . Când sunt puşi să înveţe tehnici de auto-apărare unul dintre personajele gay este aproape cuprins de panică în faţa partenerei de luptă strigând isterizat că îi este frică de lesbiene. Nu lipseşte nici clişeul tatălui pus în ipostaza de a accepta orientarea sexuală a fiului, nici referinţa obligatorie la lumea modei atunci când ne referim la comunitatea gay, în fine tot arsenalul unor stereotipuri care definesc modul nostru de a gândi această lume. Este meritul lui Srđan Dragojević că utilizează toate aceste clişee, plus pe cele referitoare la lumea iugoslavă şi la conflictele care au însângerat-o, pentru a aduce în faţa spectatorului întrebări care îl vor urmări şi mult după final.

Dincolo de jumătatea filmului, lucrurile se schimbă însă şi intervine principala diferenţă între Srđan Dragojević şi Kusturica. Personajele evoluează şi  schimbă tonul general al filmului. Comedia capătă accente de duioşie, apoi treptat, pe nesimţite, se transformă în dramă.

Personajul care exprimă cel mai bine această evoluţie şi care dă tonul general al filmului este Limun interpretat de Nikola Kojo. Dacă la începutul filmului el pare o caricatură a militarilor reduşi care au rămas captivi într-un război pe care nu l-au înţeles dar care le-a satisfăcut instinctul de prădător, treptat el devine un  personaj capabil să înţeleagă lucruri pe care altă dată nu le-ar fi înţeles, şi asta pentru că ştie că atunci când dragostea pentru cel de lângă tine este cea mai importantă, nimic altceva nu mai contează.

377256664_1280x720.jpg
Limon între iubita lui, Biserka, şi Radmilo, doctorul gay care îl va convinge să intre în întreaga poveste

Este lecţia cu care Srđan Dragojević încearcă să îi facă pe spectatori să se apropie cu alţi ochi de lumea homosexualilor, o lume nu atât de diferită pe cât ar vrea intoleranţii straight să creadă.

 

20121334_1_IMG_FIX_700x700
Radmilo şi Limon la parada de final

 

Şi dacă filmul începe în cheie de un comic grotesc, continuă cu umor îndulcit apoi spre final devine tragic, ultimele scene plus genericul aduc chiar o nuanţă de reportaj şi aduc aminte spectatorilor că, dincolo de inventivitatea unui cineast stă o realitate dură în care unii oameni suferă pentru că sunt altfel decât ceilalţi.

Cristi Nedelcu