Jurnal de vacanță (4)

Obruk Han

 

20190326_112850.jpg

Turcia are o relație aparte cu propriul patrimoniu istoric. Este o situație întâlnită destul de frecvent ca situri care te-ai fi aşteptat să fie în patrimoniul şi grija statului sau a comunității locale să aparțină unor persoane sau firme private.
În multe cazuri, construcții care datează din perioada selgiucizilor, sau chiar mai vechi sunt concesionate unor firme care deschid magazine, cafenele sau bazare.
Una dintre aceste construcții are o poveste interesantă, pentru că arată cum pot evolua lucrurile într-o astfel de situație.

20190326_111704.jpg
În apropierea uneia dintre cele mai interesante formațiuni geologice aflate pe Drumul Mătăsii, o dolină (un fel de pâlnie prin care apa care acoperea odinioară întreaga zonă s-a scurs în adâncuri) , se află Hanul Obruk.

20190326_112542.jpg

Construcție este masivă, aşa cum erau toate care străjuiau Drumul Mătăsii, care îți dă senzația unei basilici şi pentru ridicarea căreia s-au folosit blocuri de piatră luate din templele greceşti sau din bisericile bizantine.


Ultimele cercetări arheologice au fost făcute în 1996, după care Ministerul Culturii a făcut o înțelegere cu o firmă privată care ar fi urmat să susțină financiar reabilitarea monumentului, urmând să primească în concesiune clădirea pe câteva zeci de ani.

20190326_112408.jpg

Aranjamentul a deranjat localnicii care au dat în judecată Ministerul. De atunci procesul trenează (doar suntem în Balcani) iar şantierul restaurării este părăsit.

Antalya

Oraşele turceşti, în special cele din podişul Anatoliei, seamănă toate între ele. Lipsite de individualitate, ele se mărginesc la un conglomerat de cartiere recent construite şi magazine înghesuite unele în altele, ce amintesc de oraşele româneşti ale anilor 90.
În schimb, în zona litoralului, în special cel mediteraneean, lucrurile stau puțin altfel.
Antalya este un exemplu în acest sens.

20190327_144952.jpg
Vechi port roman, construit pe malul unui golf în formă de U (ceea ce permitea o apărare mai bună în fața piraților care amenințau mereu coastele Asiei Mici), Antalya şi-a păstrat acest rol până în zilele noastre, chiar dacă acum funcția principală a portului este cea turistică.
De altfel croazierele pe Mediterana, sau chiar pe râurile care se varsă în mare sunt nelipsite din orice pachet turistic.

20190328_144126.jpg
Din perioada romană, oraşul păstrează turnul (acum cu ceas) şi un Arc construit în sec I d.H. în onoarea lui Hadrian cu ocazia vizitei acestuia în oraş.

 

20190327_143139

20190327_144055.jpg

 

În rest, oraşul vechi înseamnă străzi înguste care şerpuiesc spre port sau paralel cu țărmul, străzi străjuite de case tipic târgurilor balcanice, cu prăvălii la parter şi etaje de locuit care se lasă în cornişe peste stradă.

20190327_143747.jpg
Belvederea oraşului este reprezentată de parcul aflat pe faleză. De aici este o privelişte perfectă către casacada care dă un aer de rezervație naturală unei aglomerări urbane.

20190327_110655.jpg
Oraşul este un adevărat furnicar – cafenele, magazine de bijuterii sau suveniruri şi nenumărate magazine de haine şi care pare că trăieşte în ritmul grupurilor de turişti care vin şi pleacă grăbiți căutând mereu experiențe, dar, de fapt, căutându-se pe ei.

 

20190327_155948.jpg
Tot ce am scris până acum sunt mici fragmente dintr-o realitate pe care am încercat să o simt în răstimpul unei călătorii de câteva zile în acest tărâm a cărui istorie are mai multă reverberație decât credem cu propria noastră istorie.
Dar toată această realitate trăită va fi ulterior completată de amintirile care se sedimentează şi transformă câteva zile de călatorie într-o experiență care te clădeşte.
Pentru că orice călătorie către alte tărâmuri este, în primul rând, o călătorie către şi în tine.
( vor urma impresiile)

Cristi Nedelcu

Reclame

Jurnal de vacanță (3)

Ziua 3

Muzeul în aer liber din Göreme

IMG-20190327-WA0035

Majoritatea obiectivelor de vizitat din Cappadocia au legătură cu formațiunile stâncoase risipite pe întreg teritoriul regiunii.
La Göreme se găseşte un ansamblu de mânăstiri şi biserici unice, care au permis amenajarea unui muzeu în aer liber.
Mânăstirile au fost amenajate de primii creştini care au sosit în zonă şi care au rămas aici până când podişul a fost ocupat de turcii selciugizi.

IMG-20190327-WA0039
La sfârşitul primului mileniu, ansamblul era deja abandonat, încât este de mirare că frescele au supraviețuit până azi. De altfel, muzeul se află în patrimoniul UNESCO tocmai ca urmare a frescelor care s-au păstrat în tot acest timp. Cele mai multe nu pot fi fotografiate, pentru că se află în biserici aflate acum în plin proces de restaurare. De remarcat faptul că în câteva dintre bisericile de aici se află fresce din perioada iconoclastă, în care reproducerea chipurilor umane era interzisă.

IMG-20190327-WA0040.jpg

 

Pereții acelor biserici sunt împodobiți cu modele geometrice sau florale, multe dintre ele preluate din mozaicurile romane, aşa cum se întâlnesc şi pe covoarele turceşti tradiționale.
Frescele sunt realizate atât în tehnica veche, direct pe stâncă folosindu-se doar culoarea ocru, cât şi într-o tehnică ulterioară – se aplica o tencuială, apoi se pictau icoanele.
Una dintre biserici este remarcabilă prin culoarea albastră care formează fondul pe care au fost pictate icoanele, şi care te fac să te gândeşti că albastrul de Voroneț poate nu este chiar aşa unic cum ne place nouă să credem.

Covoarele turceşti

Există o rivalitate evidentă între covoarele turceşti şi cele persane pe care o simți din modul în care turcii îți povestesc despre cum ceea ce fac ei este mai complicat, mai vechi şi mai autentic şi mai cum vrei tu decât cele persane.

IMG-20190327-WA0041.jpg
Într-adevăr covoarele turceşti (aşa cum se întâmplă în tot Orientul) au în spate o întreagă istorie care porneşte de la perioada nomadă când covorul era singura piesă de mobilier din cort. De-a lungul timpului, ele au evoluat atât din punct de vedere al materialelor, cât şi al modelelor. Acum ele sunt din lână (de capră sau de oaie) , bumbac sau mătase.

IMG-20190327-WA0042

Având o istorie atât de veche, covoarele turceşti au devenit un element important al tradiției.
Ele sunt şi acum piesa centrală a zestrei fetelor iar
înainte mama băiatului era cea îşi alegea nora, iar covorul era un criteriu important.
Până la sfârşitul Imperiului Otoman covoarele turceşti nu s-au vândut în străinătate. Abia în epoca modernă s-a deschis vânzarea către străini, dar deja covoarele persane se impuseseră pe piețele occidentale.
Multe dintre modelele de pe covoarele turceşti se regăsesc şi pe cele tradiționale bulgăreşti sau olteneşti, fie că este vorba despre modele florale sau geometrice.

IMG-20190327-WA0043
Influențele culturale balcanice se fac simțite peste tot.

(va urma)

Cristi Nedelcu

Jurnal de vacanța (2)

20190324_103351

Ziua a doua

Când vorbim despre Cappadocia primul gând care îți vine în minte este zborul cu balonul. Imaginile cu zecile de baloane zburând peste formațiunile calcaroase sunt deja iconice pentru orice turist. Doar că zborul cu balonul depinde, în mare parte, de şansă. Un vânt ceva mai puternic şi zborul rămâne doar o dorință.

20190326_064936
Dar ceea ce dă nota caracteristică acestei regiuni şi a cărei vizitare nu depinde de vreme este peisajul. Cappadocia este zonă unde întâlneşti la tot pasul formațiuni calcaroase sau din tuf vulcanic care au supraviețuit eroziunii. Rezultatul îl reprezintă stânci în formă de conuri, ciuperci sau alte siluete care mai de care mai bizare.

20190324_124438.jpg

Nu este singurul loc de acest gen din Europa. Astfel de formațiuni carstice putem întâlni şi în nordul Bulgariei, la Belogradcik, sau în sudul Franței, la Montpellier. Doar că aici, în Cappadocia ele sunt mult mai răspândite şi mai spectaculoase. În plus, ele au fost folosite mult timp ca locuințe sau lăcaşuri de cult, pentru că în ele se putea săpa foarte uşor.

De aceea Cappadocia este plină de vechi biserici săpate în piatră sau de oraşe subterane.

CanionuI Ihlara

20190324_114045.jpg

Este cel mai mare din Turcia cu peste 17 km lungime. Pasionații de drumeții montane îi pot parcurge pe toți, dar traseul standard este de 3 km şi durează peste două ore. Nu pentru că ar fi prea dificil (traseul este amenajat cu trepte, pasarele şi podețe de lemn) ci pentru că eşti tentat să te opreşti la tot pasul. Stâncile parcă sunt tăiate cu cuțitul, iar la înălțimi uneori neverosimile se văd gurile locuințelor săpate în piatră. Sunt multe şi amplasate acolo unde nu te aştepți.

20190324_111956.jpg
La fel ca peste tot în Cappadocia, formațiunile stâncoase alcătuite din tuf vulcanic şi calcar au reprezentat mediul ideal pentru cei care îşi căutau un refugiu. Iar cei care aveau nevoie de un astfel de refugiu au fost primii creştini, a căror religie era subversivă pentru Imperiul Roman al vremii. Ca urmare, creştinismul timpuriu a lăsat urme peste tot în Cappadocia. Numai în canionul Ilharla sunt peste 150 de biserici săpate în stâncă.
Eu am vizitat două dintre ele – Biserica de sub copac şi Biserica şarpelui. Ambele au frescele bine păstrate ceea ce este remarcabil având în vedere că din secolul IX au fost abandonate.
Interesant este faptul că numele bisericilor nu sunt date după sfinții care le patronează. Nici nu ar fi posibil, pentru că, odată abandonate, tradiția legată de ele s-a pierdut. Au rămas frescele şi ele sunt cele care dau acum numele peşterilor.

20190324_112747

Biserica de sub copac sau Biserica Proorocului Daniel nu este denumită aşa, pentru că l-ar fi adăpostit pe prooric, ci ca urmare a frescei de la intrare, unde îl putem ghici pe prooroc după leii care îl însoțesc.
Tot fresca este cea care a dat numele Bisericii şarpelui, pe al cărei perete este pictată o scenă unică în iconografia creştinismului – şarpele care muşcă patru femei pentru a le pedepsi ( niciuna nu este pedepsită pentru păcatul adulterului ci pentru bârfă, pentru neascultarea soțului sau pentru părăsirea copiilor.

Dar, dincolo de vizitarea acestor biserici, canionul îți oferă prilejul unei întâlniri nu natura în formele ei cele mai neaşteptate.

Çardak – oraşul subteran

20190324_160126.jpg

Oraşele subterane se găsesc răspândite pe tot cuprinsul Cappadociei. Ele au apărut din cele mai vechi timpuri ( primele astfel de aşezări sunt datate din vremea hitiților) iar dezvoltarea lor a fost determinată de două elemente – relieful calcaros care permitea realizarea unor săpături complexe şi istoria unei regiuni unde s-au perindat toate marile civilizații – de la sumerieni şi asirieni, la hitiți şi romani. Şi fiecare astfel de invazie îi determina pe locuitori să se ascundă. Oraşele subterane au fost pentru locuitorii de aici ceea ce însemna codrul pentru românii care fugeau din calea invadatorilor. Fiind nevoiți să stea ascunşi uneori luni în şir locuitorii au săpat tot mai adânc iar unele dintre oraşe au şi 9 nivele.
Un oraş subteran este format dintr-un ansamblu de zeci de încăperi şi tuneluri care coboară adânc în munți. Oamenii se retrăgeau aici împreună cu animalele şi cu proviziile până trecea primejdia.

La fel ca majoritatea locuințelor săpate în stânci, oraşele subterane au fost locuite până în secolul IX.

20190324_160717.jpg

Valea Dragostei

Dacă oraşul subteran este interesant pentru cei pasionați de istorie, Valea Dragostei este un punct de atracție pentru toți turiştii.

20190324_170306.jpg
Formațiunile adunate au forme identice încât par toate trase la xerox. Pentru turişti Valea Dragostei nu este doar un prilej de fotografii, ci şi de glume, de cele mai multe ori licențioase.

Ritualul semazeni

Dervişii rotitori au avut cumva destinul căluşarilor de la noi. Un obicei cu profunde rezonanțe mistice, în care elementele arhaice păstrează înțelesuri la care nu mai avem acces, a fost transformat într-un spectacol pentru turişti.

20190324_184930.jpg

Ritualul avea menirea de a le permite dervişilor să intre în relațiie directă cu spiritele sau cu divinitatea, aşa cum o făceau şamanii.
Dacă şamanii foloseau substanțe halucinogene sau ciuperci pentru a îşi induce transa, dervişii rotitori folosesc muzica şi recitarea unor versete din Coran.
Întregul ritual a fost conceput de Mevlana-Rumi ca parte a filosofiei sale religioase.
Desigur, pentru un european accesul la o astfel de experiență este greoaie şi este puțin probabil să poată trece dincolo de elementele exterioare. Doar efectul hipnotizator al muzicii monotone îți dă o imagine, măcar parțială, a acestei transe.

În rest este un punct de bifat în programul unei excursii.

(va urma)

Cristi Nedelcu

Jurnal de vacanță (1)

 

Turcia poate fi descoperită în multe feluri, iar un circuit la mijloc de primăvară, când căldura cotropitoare a verii nu a invadat Antalia, pe munții Taurus încă străjuieşte zăpada iar Mediterana devine tot mai prietenoasă şi te lasă să intri în apă măcar până la glezne este unul dintre cele mai interesante.

Ziua 1

Konya

Konya este centrul unei regiuni, Rum, care, odinioară ( înainte de cucerirea de către otomani) era centrul Imperiului Selciugid. În tradiția creştină el era cunoscut drept Iconia, grație numeroaselor icoane care se realizau aici. De la această denumire se trage actualul nume al oraşului – Konia.
Zona este una dintre cele mai tradiționalite din Turcia.

20190323_130641.jpg

Poți vedea pe stradă la tot pasul femei cu capul acoperit, iar în magazine şi în baruri nu găseşti de vânzare băuturi alcoolice. Cu toate astea, consumul de alcool este printre cele mai ridicate din Turcia. Natura umană e greu de schimbat.

Mevlana

Principalul punct de atracție al oraşului este Mănastirea Mevlana.

20190323_130145

 

Fondată de Rumi, cel mai important poet şi filosof care a trăit aici în Evul Mediu, mânăstirea este, alături de Casa Fecioarei Maria, unul dintre cele mai vizitate locuri religioase din Turcia. Mânăstirea este spectaculoasă. Minaretele se înalță drepte spre cer, încât ai senzația că îl ating, iar ornamentele bogate te fac să înțelegi cum a evoluat arta islamică datorită interdicției de a reprezenta chipul uman.

20190323_132324.jpg
Mânăstirea este centrul unui adevărat furnicar de turişti şi, dacă ar fi să fac o analogie cu un monument de la noi, acesta ar fi Mânăstirea Cozia – importanță istorică, relugioasă şi culturală, afluență de turişti şi mult comerț în jur.
Oraşul trăieşte, în mare parte, din Mânăstire. Străzile din jur sunt adevărate bazare unde poți găsi orice – de la suveniruri şi dulciuri, la haine.

20190323_134931.jpg

Sultan Han

Din Konya, se pleacă spre Cappadocia pe străvechiul Drum al Mătăsii. În Evul Mediu (când Marco Polo descoperea pentru europeni Orientul) drumul era presărat, la fiecare 40 de km, cu hanuri. De ce la 40 de km? Atât era „autonomia” unei caravane, după care caii sau cămilele trebuiau să se odihnească.

20190323_162618.jpg
Când vorbim despre „han”, termenul are alt înțeles decât în Europa. Clădirea nu era de lemn, ci de piatră şi era inaltă de aproximativ 10 m. Arcadele şi bolțile sunt asemănătoare, păstrând proporțiile, celor din catedralele gotice

 

Piatra este cioplită cu modele specifice arhitecturii selciugide.
Cea mai importantă astfel de construcție este Sultan Han, care este acum în curs de restaurare.
Sultan Han este ultimul popas înainte de Cappadocia. Despre călătoria în acest ținut, care în limba persană înseamnă „țara cailor frumoşi” în episodul următor.

Cristi Nedelcu

Un interviu, sau povestea relației dintre mine și scris

Sincer, nu m-am gândit niciodată la mine ca fiind un scriitor. Mi-a plăcut mereu să scriu, am debutat mai întâi  în revistă (Dilema) și apoi în presă, dar nu m-am gândit să îmi pun eticheta de scriitor. Ea a venit, la un moment pentru că așa au curs lucrurile, dar relația dintre mine și scris nu s-a schimbat spectaculos după asta. De fapt cred că oricine scrie are mereu întrebări în legătură cu scrisul. Cum se naște, de ce se naște, ce te motivează? Când ai încetat să te întrebi e semn că ceva nu este în regulă.

Interviul următor l-am acordat, trebuie să recunosc, cu oarecare emoție. Pentru că de Tania mă leagă anii petrecuți la Terra Sat, care au fost, așa cum recunosc toți cei care au lucrat acolo de-a lungul timpului, cei mai frumoși ani din presă. Viața a curs apoi pentru fiecare dintre noi, și, peste ani, ne-am reîntîlnit în jurul unei camere video și a unui microfon, dar, de data aceasta, de o parte și alta a lui. De regulă mă simt mai confortabil în rolul de moderator, decât în cel de invitat, dar, faptul că am vorbit despre scris, m-a făcut să mă simt mai în largul meu.

Interviul a avut ca punct de pornire spectacolul-lectură cu piesa ”Ne întâlnim la girafă”, dar, evident, am vorbit și despre celelalte cărți ale mele, scrise sau nescrise încă.

Mulțumindu-i Taniei pentru emisiune, vă invit să o urmăriți.

Cristi Nedelcu

 

Dumnezeu s-a născut în exil, dar a fost ucis acasă.

despre exil şi diaspora.

„Nu au rămas alături de noi să mănânce salam cu soia” „Sunt vânduți Occidentului” „Au huzurit acolo când nouă ne era rău şi acum vin să ne fure țara”. Cam aşa îi priveau mulți dintre români pe conaționalii lor care aleseseră drumul exilului în anii prigoanei comuniste. Iar exilului românesc nici acum nu i se acordă importanța pe care a avut-o în istoria României. Orbiți de ura împotriva celor care fuseseră liberi mai mulți ani ca ei, manipulați de comuniştii din eşalonul doi care se pregăteau să confişte țara, românii anilor 1990 au pus singuri la cale un plan pe care apoi îl vor arunca în spatele unor obscure forțe oculte – acela de a îşi distruge singuri țara. Şi au făcut asta prin cel mai sigur mijloc – alegând în fruntea țării pe hoți şi pe corupți.
În toți aceşti 30 de ani exilul românilor a continuat. Goniți din propria țară de un sistem care promovează cu obstinație impostura şi incompetența, românii s-au împrăştiat prin Europa dând naştere celei mai mari diaspore după cea siriană. Doar că Siria trece printr-un sângeros război civil, iar România trece printr-un război civil rece care alungă din țară oamenii care ar fi putut duce țara mai departe.
Diaspora este conştiința vie a României – este cel mai important investitor prin sumele trimise în țară, la alegerile la care i se permite să o facă, are un cuvânt determinant şi, acum demonstrează, că are spirit civic.
În ultima perioadă am asistat la un adevărat festival al insultelor împotriva #lumpendiasporei la care s-au raliat politicienii pentru care corupția şi incompetența sunt elemente vitale de a reuşi, intelectuali oportunişti care îşi disprețuiesc conaționalii şi români care, la fel ca în anii 90, îi urăsc pe cei care au avut curajul unei libertăți mai mari.
Acum, când vorbim, despre anii 90, obligatoriu vorbim despre Piața Universității şi despre punctul 8 al Proclamației de la Timişoara. Peste 30 de ani, când vom vorbi despre anii aceştia, vom vorbi despre mitingurile anti-PSD şi despre #farapenaliinfunctiipublice. Sunt lucruri similare şi, până ce societatea românească nu le va rezolva, nu va avea linişte.

Cristi Nedelcu

Back to school. Blogging school

31416770_10155918217239442_7337559348672987136_o

Este bine să înveți mereu. Știu că pare un truism, dar nu este neapărat. Am întâlnit multe persoane adulte care se simt inconfortabil în postura de învățăcel și pentru care un curs, workshop sau orice presupune un efort de a afla lucruri noi și de a le asimila într-un proces de învățare este un disconfort. Pentru mine, dimpotrivă presupune energie și flexibilitate. Așa că, sunt adeptul ideii că este bine să profiți de orice moment pentru a te întoarce la școală.

Acesta a fost contextul în care am acceptat invitația de a participa la Digital Parents Talks, prima școală de blogging din România, sau mai exact primul incubator de profil. Deși este un fenomen care crește exponențial, bloggingul nu are, încă reguli scrise. Se studiază puțin în facultățile de profil, cu toate că cel puțin în România este un segment care influențează mai puternic opinia publică decât media clasică.

31408216_10155918217284442_8335253627031519232_n.jpg
Ana Nicolescu  – foto Daniel Botea

Digital Parents Talks este un este un proiect marca Parenting PR dezvoltat de Ana Nicolescu (Mămica Urbană),  și  Lavinia Pavel. Ele dezvoltă de ceva timp acest proiect prin care încearacă să construiască o adevărată comunitate de bloggeri.  Cea mai importantă întrebare a întregii discuții a fost cea de la început. ”De ce scriem ?” Chiar, de ce scriem pe blog? Răspunsuri au fost multe. Pentru vizibilitate, pentru a ne cunoaște mai bine, pentru a îți construi un brand, să influențez opinii, să contribui la u  subiect existent, pentru a educa, pentru a distribui informații, pentru a promova un produs. Dar, dincolo de toate astea, rămâne întrebarea la care nimeni nu a dat încă un răspuns. Care este resortul ascuns care stă în spatele deciziei de a scrie sau a nu scrie despre ceva. Iar aici răspunsul trebuie să fie unul individual. Pentru că scrisul, în special pe blog, este un act personal, aproape intim.

Poveștile Anei și ale Laviniei seamănă cu multe alte povești din textele motivaționale. Slujbă într-un mediu puternic concurențial (corporație, presă), maternitatea ca prag psihologic, decizia de a își lua viața pe cont propriu, greutăți, plan bine făcut, reușită, etc. Și mai au ceva în comun, un lucru despre care se vorbește puțin atunci când vine vorba despre cei care pornesc la drum pe cont propriu – la un moment dat apelează la practici pe care acum nu le-ar mai aplica. Și așa ajungem la un subiect extrem de delicat – deontologia în online. Toți îi simțim lipsa, dar nimeni nu e dispus să o aplice. Ana a recunoscut că, în momentul în care și-a lansat siteul (acum șase ani) l-a postat pe peretele tuturor prietenilor pe care îi avea atunci pe facebook. O metodă care poate dă roade, dar este extrem de intruzivă, și care acum este chiar indezirabilă.

Și pentru că tot suntem la capitolul deontologie în online, merită să zăbovim asupra materialelor scrise pe un blog în cadrul unor campanii publicitare. Din punctul meu de vedere acestea trebuie marcate explicit ca material publicitar, indiferent de formula găsită. Ana are o părere ușor diferită, dată și de faptul că, lucrând cu o agenție de publicitate, interacționează mereu cu brandurile care sunt în căutarea unor canale de promovare a produselor. Există firme (puține) care cer asta explicit, și altele (multe) care cer să nu se marcheze textul ca fiind unul publicitar. Explicația este simplă – studiile pe care cei de la marketing le-au citit arată că cititorul nu este dispus să citească un  text publicitar și îl evită. Prin urmare, de comun acord cu furzinorul de conținut (bloggerul) pun la cale un mic plan de păcălire al cititorului. I se va livra un text interesant, dar fără ca acesta să fie asumat ca unul publicitar. Este sau nu ok să faci asta? Atât timp cât nu există un cod deontologic, da, răspunde Ana. Nu, spun eu, și tocmai până ce această discuție nu va fi tranșată nu se poate stabili un cod deontologic în domeniu. De altfel, comportamentul consumatorului, de evitare a publicității, este determinat tocmai de agresivitatea și lipsa de imaginație a publicitarilor și companiilor în special în online.

Apoi Ana a vorbit despre cum ne construim un brand în online, și de ce este important să facem asta. În principiu probabil că oricine scrie se gândește că expunându-se în mediul online își crează o imagine care nu este poate tocmai cu cea a omului din viața de zi cu zi, pentru că în online se reflectă doar o parte din ceea ce ești tu. Dar, puțini sunt cei care au stat să analizeze impactul unei astfel de decizii și să își pună întrebările corecte. Întrebări care, după cum spune Ana ar fi următoarele

Cine sunt eu în mediul online?

Ce nevoie acopăr eu în piață?

Cum mă diferențiez de ceilalți bloggeri?

De ce m-ar crede pe mine cititorii?

Întrebări la care ar trebui să se gândescă nu doar bloggerii ci și jurnaliștii și chiar scriitorii. Dacă Ana a ridicat probleme și întrebări despre conținutul și modul de promovare, Lavinia a vorbit mult mai tehnic. De ce și cum trebuie să facem SEO. Pe scurt, SEO este modalitatea prin care un blog, sau un articol de pe blog este mai ușor de găsit de cineva care caută în marea de informații a internetului. Am apreciat sinceritatea Laviniei care a spus ceea ce puțini SEO-ișt vor recunoaște – nu există rețetă infailibilă și nimeni nu știe exact cum funcționează algoritmul Google prin care sunt indexate cele mai relevante texte despre un subiect/cuvânt. Dar, există câteva reguli minimale (pe care puțini bloggeri pe respectă). Nu am să le prezint aici, sunt destul de tehnice, dar trebuie să remarc că și în acest caz, excesul de eficacitate (un SEO în execes făcut doar pentru a îți împinge blogul mai în față) poate duce la probleme legate de deontologie (așa poate să apară clickbait-ul). Un singur lucru am să îl precizez, pentru că mi s-a părut interesant cum o problemă tehnică (SEO) poate influența conținutul. ”Scrieți textul și abia apoi stabiliți titlul, iar ideal ar fi ca unul dintre cuvintele cheie din titlu să se regăsească te cel puțin trei ori în text”. Pare restrictiv? Poate, dar și provocator.

31408237_10155918225929442_3643774284544868352_n
Lavinia Pavel – foto Daniel Botea

Tot din discursul Laviniei am mai reținut că, în momentul în care te decizi să îți monetizezi blogul (siteul), trebuie să fii atent nu doar la imaginea pe care vrei să o impui, ci și să ai o strategie tehnică destul de coerentă. În definitiv, dacă vrei să faci din asta o afacere, ideea unui plan de afaceri devine destul de atractivă.

Și așa am făcut trecerea sprea partea a doua a întâlnirii, care a fost o mică lecție de administrare a vieții – școala de bani. Eficientă și la fel de corporatistă. Cum să îți calculezi în fiecare etapă a vieții standardul pe care îl ai, cum să ții mereu sub control raportul venituri-chletuieli, cum să nu cazi în capcana presiunii sociale exercitate de statutul pe care îl ai, etc. Bine construit, bine argumentat, cei doi au vorbit cum trebuie pentru a fi convingători. Singurul lucru care mi s-a părut ușor deranjant era impresia pe care o lăsau că viața ți-o poți programa de la început până la sfârșit. Ceea ce este și foarte control freak și inconfortabil. În definitiv frumusețea vieții stă tocmai în suspansul pe care îl presupune. Dar asta este doar interpretarea mea. În rest, a fost o dimineață (de fapt jumătate de zi) câștigată.

Cristi Nedelcu

PS. Nu trebuie uitați sponsorii, pentru că astfel de evenimente nu pot avea loc fără ei. În cazul de față a fost vorba despre BCR și Lidl, care sunt alături de întregul proiect.