Dragostea între trupuri și suflete chinuite

Psihanaliza este una dintre sursele principale de combustie pentru filmele românești. Dacă este să numim doar ”Poziția copilului” sau ”Ana, mon amour” și ar fi suficient ca argument. Am văzut destul de puține filme est europene pentru a putea spune dacă acest lucru este valabil și în restul statelor din fostul bloc sovietic, dar ”Despre trup și suflet” al lui Ildikó Enyedi, considerat de mulți filmul verii, se înscrie în această direcție. Un film în care relațiile dintr-un cuplu pot fi folosite ca obiect de studiu într-o facultate de psihologie.

Ildikó Enyedi poate fi numită deja o veterană a filmografiei maghiare. Filmele ei au atras atenția din 1989 când filmul ei ”Secolul meu XX” a participat la Festivalul de la Cannes și a fost recompensat cu premiul ”Camera d Or”. A făcut filme nu foarte des, dar de fiecare dată a atras atenția asupra lor. Acum, cu ”Despre trup și suflet” a obținut Ursul de Aur la Festivalul de Film de la Berlin. Ildikó Enyedi seamană cu Radu Jude, Cristi Puiu sau Cristi Mungiu, în sensul că preferă să facă filmul de la un cap la altul – scenariul și regia.

Povestea este una mai puțin obșinuită, atât prin decorul în care ia naștere – un abator – cât și grație protagoniștilor – două personaje nevrotice, cu vârste, experiențe de viață, poziții și așteptări de la viitor total diferite. Ele se regăsesc într-un fel straniu, descoperind că au același vis. Aici este una dintre reușitele filmului, pentru că nu exploatează acest filon nici în cheie supranaturală (ori suprarealistă), nici într-una absurd. Nu. Povestea curge natural, chiar dacă are o premisă ieșită din comun (care va constitui și materialul pentru final, de altfel). Este cumva în sensul realismului magic, în care gesturi comune și situații obișnuite au ca motor fapte ieșite din comun.

on-body-and-soul-522189l-1600x1200-n-9975bfdb

Ildikó Enyedi alege să spună povestea celor doi într-un ritm destul de lent, dar cu o evoluție care suplinește lipsa de suspans. Finalul are o întorsătură de situație ușor forțată, care iese cumva din ritmul general al filmului, dar fără ca acest lucru să fie supărător.

În ceea ce privește interpretarea, turul de forță îi aparține Alexandrei Borbély cea care reușește un personaj între Dustin Hofmann în Rain Mann și Isabelle Huppert în Erika Kohut (din ecranizarea de către Michael Haneke a romanului ”Pianista” a Elfriedei Jelinek ). Un personaj nevrotic, care sub imperiul emoției nou descoperite face tot posibilul să își depășească nevroza, o controlează aproape matematic încercând să își construiască accesul la o lume care îi este interzisă.

on-body-and-soul-913139l-1600x1200-n-fe2bd71f
Alexandra Borbély în rolul Mariei

Nu știm motivul, bănuim doar o trauma din copilărie. Aici este unul dintre atuurile scenariului, care din câteva situații ne dă o direcție să înțelegem personajul fără a fi prea explicit. Principalul element prin care Maria este caracterizată este privirea. Ea vede detalii care celorlalți le scapă, și care structurează altfel realitatea, făcând-o de multe ori de nesuportat. Modul de filmare susține această perspectivă, prin cadre de detaliu sau prin unghiuri de filmare neașteptate (în special reflexii sau filmări la nivelul solului). De altfel, filmul Ildikó Enyedi are ca primă calitate, vizualul. Deși nu caută în mod ostentativ picturalul, este o peliculă care spune o poveste și prin imagine, fără ca relația imagine-text să fie pleonastică.

Personajul masculin, Endre (Géza Morcsányi) este mai curând liniar, lipsit de profunzime. Trauma lui este vizibilă și rămâne la nivelul fizic. Evoluția lui potențată de interacțiunea cu Maria, pentru că scenele sale de singurătate sunt plate, spre deosebire de cele ale Mariei care transmit tensiunea pe care personajul o trăiește în raport cu realitatea agresivă.

on-body-and-soul-421565l.jpg
Géza Morcsányi în rolul lui Endre

Dincolo de câteva scene voit șocante, în care sângele este exploatat la maxim (și care a făcut ca filmul să fie încadrat la audiență +18) ”Despre trup și suflet” este un film sensibil despre fragilitatea omului, dar și despre capacitatea lui de a își găsit împlinirea în cele mai neașteptate momente sau locuri.

 

Cristi Nedelcu

Părinți și copii

Aproape toate cronicile filmului ”Bacalaureat” semnat de Cristian Mungiu sunt centrate în jurul problemei morale pe care o ridică – până unde poate merge compromisul atunci când  vrei să îți salvezi copilul. Și, mai exact, ce înseamnă să îți salvezi copilul?

3327f36a598fb46d5f9077e78cd2403b_XL

 

Dintre toate peliculele lui Mungiu, aceasta este cea care a provocat cele mai multe dispute, pentru că subiectul este unul general valabil. Nu este un film despre corupția din România, ci unul despre părinți și copii în contextul unei societăți în care corupția este o problemă. Filmul ridică însă și alte probleme morale, chiar dacă nu pe toate le exploatează până la capăt așa cum face cu cea legată de corupție. Pentru că, în încercarea de a se realiza prin copil și de a o face pe fata lor să trăiască ceea ce ei cred că au ratat la vremea lor, părinții nu doar că își calcă în picioare valorile pe care le clamează, dar își distrug propria relație.

Există în ”Bacalaureat” un fel de consens general, care este extins și la comentariile despre film – acela că atunci când sunt copiii la mijloc, putem să ne relaxăm criteriile morale în numele unui bine superior al acestora. Chiar și procurorii par oameni de înțeles și acceptă o înțelegere care pune fata la adăpost de o eventuală anchetă penală. Desigur, subiectul rezonează foarte bine cu spațiul nostru unde corupția înseamnă întâi de toate ”a te decurca” și unde copiii sunt valoarea supremă.

Și totuși, din acest spațiu, vine un alt exemplu de data aceasta unul real, al modului în care un părinte înțelege relația dintre morală și copilul lui. Este vorba despre Nicolae Stedinhardt, cel care a dat cel mai puternic jurnal din literatura română. Pe scurt, povestea este următoarea. După arestarea lotului Noica-Pillat, Steinhardt este chemat la Securitate pentru a depune mărturie împotriva prietenilor lui. În caz contrar, urmează să le împărtășască soarta. Anchetatorii îl dau răgaz câteva zile, timp în care să se sfătuiască și cu tatăl lui care ar urma să rămână singur în eventualitatea arestării fiului. Anchetatorii mizează clar pe o logică similară cu cea pe care o întâlnim în ”Bacalaureat” – ce părinte nu face orice pentru a își salva copilul? Numai că, tatăl lui Steinhardt înțelege în mod diferit termenul ”a salva” și își trimite fiul la închisoare. ”Vei avea zile cumplite, dar noaptea vei putea pune liniștit capul pe pernă, în timp ce în caz contrar vei avea zile liniștite, dar nopțile îți vor fi cumplite” îi spune el ca argument.

steinha

Nicolae Steinhardt

Și, sub presiunea propriei conștiințe și a tatălui său, Steinhardt alege drumul acesta, este condamnat la 12 ani de închisoare (nu îi face pe toți) și trece printr-o experiență care îl va schimba radical și va marca profund spiritualitatea românească. Privit din această perspectivă, expresia ”a îți salva copilul” capătă cu totul altă semnificație.

Revenind la filmul lui Mungiu, trebuie să spunem că relația părinți – copii nu este văzută doar prin prisma cuplului și a fiicei lor. Mai există o relație, secundară e drept, dar care dă o altă tonalitate filmului. Este vorba despre relația dintre Tică și mama lui (bunica fetei). Nevoit să îi ascundă boala de care suferă și despre care bănuim că este foarte gravă (în film multe dintre situații sunt doar sugerate), agasat de cerințele ei pe care le consideră neimportante, Tică se află într-o dublă postură părinte-copil și trăiește cele două relații cam în același mod – încercând să fie cel care are un control absolut asupra a ceea ce se întâmplă fiecăruia din viața lui.

 

”Bacalaurat” este în cea mai mare parte un film onest – nu indică soluții, ci doar ridică întrebări, obligând spectatorul să se privească în oglindă înainte de a îi judeca pe alții. Și să se întrebe dacă societatea pe care toți o blamăm nu este și rezultatul acțiunilor noastre, a felului nostru de a înțelege relația cu cotidianul. Dincolo de problematica pe care o ridică, filmul oferă și alte straturi de lectură, dintre care cel mai puternic este cel al unei realități care agresează permanent personajul principal al filmului. De altfel natura răului pe care protagoniștii sunt nevoiți să îl înfrunte nu este niciodată explicat, sau devoalat. Răul pare a pluti, pare a face parte din întreaga structură a realității care înconjoară personajele. ”Nu este nimeni de vină” spune la un moment dat unul dintre protagoniști ca răspuns la încercarea tatălui de a identifica un culpabil, altul decât autorul agresiunii.  Pentru că de-a lungul filmului rămâne nerezolvată problema responsabilității și a vinei. Faptul că autorul nu este identificat indică ceea ce sugerează și scenele în care protagonistul este urmărit de nu se știe cine – răul este peste tot. Finalul este ușor forțat, pentru că oferă un happy end care nu se potrivește prea mult cu tonul general al filmului.

Dincolo de asta, pelicula este un exemplu puternic de film care se înscrie în tematica și tonul a ceea ce criticii au numit estetica Noului Val al cinematografiei românești, dar care rezonează cu sensibilitatea spectatorului. Pentru că unul dintre reproșurile pe care Noul Val al cinematografiei românești l-a primit în mod constant este acela că nu prezintă interes pentru spectatorii români care își doresc altceva de la un film, nu să le aducă în față problemele pe care oricum le întâlnesc în viața de zi cu zi. Dar când aceste probleme fac să rezoneze ceva în el, atunci lucrurile se schimbă.

Aceste este meritul principal al filmului lui Cristian Mungiu, acela că aruncă o punte între cinematograful românesc și public.

Când autoturismul devine obiect de cult

În imaginarul meu (şi sunt convins că fiecare cinefil are un astfel de imaginar) există o clasificare destul de riguroasă a filmelor est europene. Filmele ruseşti sunt profunde şi sondează adâncuri uneori de nepătruns ale sufletului (etalonul fiind „Călăuza” lui Tarkovsky) , cele ceheşti sunt cele mai holywoodiene în sensul bun al cuvântului, adică ştiu să spună o poveste extrem de coerent (Milos Forman cu „Balul Pompierilor”), cele din fosta Iugoslavie sunt o explozie de culoare balcanică ducând uneori către suprarealism (Kusturica „Pisica albă, pisica neagră), iar cele poloneze sunt emblema curajului şi cele care pun cel mai bine întrebări legate de moralitate (Wajda cu „Omul de fier” şi „Omul de marmură” sau Krzysztof Kieslowski cu „Decalogul”). Despre filmele româneşti… cu altă ocazie.

Ei bine, filmul „O afacere sfântă”- Święty interes – (pe care l-am văzut recent în cadrul unei vizionări organizate de lectoratul polonez) reuşeşte cumva să dea peste cap toate aceste clasificări.

holybusiness

Mai exact filmul regizat de Maciej Wojtyszko combină din fiecare categorie enumerată mai înainte, într-o comedie spumoasă, dar care te pune serios pe gânduri . Subiectul este provocator pentru o Polonie catolică – cum poate o întreagă comunitate să devină idolatră în faţa unui obiect oarecare (în cazul acesta în faţa unui autoturism despre care se crede că a aparţinut lui Karol Wojtyla) şi cum toate relaţiile dintre oamenii comunităţii sunt afectate de acest microb (bineînţeles şi de bani, pentru că, de fiecare dată, falsa credinţă şi banii au mers mână în mână).

Subiectul este tratat într-o manieră care trimite de multe la comediile lui Kusturica, de la care a împrumutat maniera de a escalada o situaţie aparent banală până la rezultate groteşti. Pentru că tot am amintit mai devreme de „Călăuza”, autoturismul cu pricina devine la un moment dat echivalentul obiectului miraculos pe care aventurierii îl căutau în Zonă – ceva care îndeplineşte orice dorinţă. Numai că, dacă la Tarkovski totul avea un sens metafizic, aici lucrurile capătă o concreteţe care ne duce din nou într-o realitate ce pare decupată din Balcani. Pentru că Wojtyszko îşi plasează acţiunea într-o Polonie rurală ce nu pare cu nimic diferită de un sat din Moldova, sau din Serbia.

Întregul film gravitează în jurul a două personaje – fraţii Leszek şi Janek (Adam Woronowicz şi Piotr Adamczyk). Desigur motivul celor doi fraţi este unul des folosit fie în literatură, fie în film, dar nu înseamnă că acesta nu mai poate fi exploatat. Iar Wojtyszko o face cu inteligenţă, evitând o împărţire alb-negru, dar păstrând diferenţe esenţiale între cei doi, suficiente încât să fii tentat să îl identifici pe fratele bun şi pe cel rău.  Dacă este să facem un reproş ar fi faptul că restul personajelor sunt schematice şi par construite doar pentru a le oferi celor doi posibilitatea de evolua aşa cum merită.

837e8d94dde7f98c87e656374a56bed0

Scenariul scris de Aneta Wróbel-Wojtyszko şi Adam Wojtyszko  este excelent  şi cei doi se joacă realmente cu spectatorul pe care nu îl lasă să ghicească ce va urma decât atunci când doreşte el acest lucru. Astfel, una dintre scenele cheie ale filmului, în care o inundaţie rezolvă întreaga intrigă este anunţată de câteva cadre cu un baraj despre care spectatorul fusese avertizat că este şubred, încât devine clar pentru oricine ce va urma. Asta după ce mai devreme scenariştii oferiseră câteva întorsături de situaţie care te făcea să renunţi la orice încercare de a ghici evoluţia acţiunii.

Merită amintită şi imaginea care aparţine lui Grzegorz Kędzierski. Cadre atent construite, portrete expresive sau imagini panoramice ce susţin ritmul acţiunii, iar în final câteva imagini poetice, (printre care şi o scenă de dragoste pe o apă nesfârşită) ce îndulcesc sarcasmul de până atunci al întregii poveşti.

Întregul film este o pledoarie pentru onestitate (şi aici revenim la categoriile despre care vorbeam la început şi în care încadram orice film polonez) dar una construită cu umor, imaginaţie şi ceva duioşie. În doze suficiente încât spectatorul să plece de la film bine dispus, dar cu ceva întrebări după el.

Iar o întrebare ar fi – ce este de făcut ca astfel de filme să fie disponibile publicului larg mult prea bombardat de mega producţii din care nu rămâne cu mare lucru?

Și usturoi am mâncat, nici gura nu-mi miroase

Recunosc, jocul de cuvinte din titlu poate un pic forțat, dar nu m-am putut abține. Este genul de reacție pe care vizionarea filmului Usturoi îl produce. Probabil știți câte ceva despre el – un film independent, cu buget mic, făcut din pasiune cu artiști neprofesioniști. Cei care au pornit la drum, scenaristul Radu Băzăvan (groparu.ro) și regizorul Lucian Alexandrescu, ne aduc o poveste plină de umor și savoare, în care și stângăciile tehnice și de construcție au farmecul lor.

Filmul este onest – își propune să spună o poveste într-un registru comic și asta face. Ritmul este inegal, pentru că deși motivul este anunțat din primele scene – când cei doi copii se decid să înceapă marea lor aventură – pelicula devine ceea ce ne așteptam de la început, un road movie, abia ceva mai încolo. Este drept că, odată intrat pe acest făgaș, scenariul devine tot mai bun, personajele pitorești (de la manelistul cu BMW, la Adrian Hădean care le explică celor doi copii cum ajungi la Hollywood în Cluj) se succed cu rapiditate, iar scenele devin savuroase. Pentru că este un film cu romi și pentru că este realizat în cheie umoristică, evident că prima referință la care ești trimis este Kusturica. Scena cu berbecul în Dacie, este ca un clin d`oieil la scena cu porcul care mănâncă din Trabant din ”Pisica albă, pisica neagră”, ca să dăm doar un singur exemplu. Ca structură, filmul este gândit ca un reportaj, în care povestea este spusă după ce s-a întâmplat, acțiunea fiind comentată de fiecare dintre cei care au luat parte la ea, ceea ce îi conferă dinamism.

Decizia de a se lucra cu actori neprofesioniști este, fără îndoială una plină de curaj, pentru că exista riscul de a se imprima un aer de amatorism. Din fericire cei doi copii, Darius Stoica şi Sebastian Topan, în jurul cărora se construiește povestea, sunt de o naturalețe și o spontaneitate care te cuceresc și care acoperă stângăciile celor din jurul lor.

Coloana sonoră este și ea remarcabilă, iar decizia realizatorilor de a ”comenta” muzical aproape orice cadru care nu conține dialog te duce cu gândul la filmele mute, ceea ce îi sporește efectul de comedie.

Una peste alta, pelicula este o oază de prospețime și savoare într-un peisaj cinematografic ce pare a fi ușor încremenit într-un proiect în care filmele își extrag seva dintr-un cotidian plat și apăsător și în care performanțele regizorale țin de exploatarea angoaselor noastre cele mai adânci.

Psihanaliză şi calculatoare

O bună parte a SF-ului, în special cel legat de calculatoare şi roboţi, stă sub semnul psihanalizei. De la piesa lui  Karel Čapek,  R.U.R., care consacră termenul de „robot”, până la romanele şi povestirile lui Isaac Asimov în care sunt expuse legile roboticii construite în jurul temerii că roboţii ar putea să se răzvrătească împotriva oamenilor, sau la romanul lui Artur C. Clarke 2001: O odisee spațială (ecranizat de Stanley Kubrik) în care computerul HAL extermină aproape toţi membrii echipajului, multe dintre operele SF denotă această spaimă oedipiană a omului de a fi distrus de propria creaţie.

De la literatura SF, nevroza aceasta a trecut în viaţa reală, şi multe dintre episoadele construirii realităţii virtuale aşa cum o ştim noi astăzi, cu  device-uri omniprezente, cu roboţi de existenţa cărora nici nu mai suntem conştienţi, cu informaţii stocate în cloud, sunt rodul acestui mod de a privi lumea, al omului care şi-a proiectat inconştientul în aceste creaţii. Nu este de mirare că se vorbeşte atât de mult că lumea virtuală, a reţelelor sociale şi a internetului alienează, din moment ce ea este în bună parte o proiecţie a laturii ascunse a minţii umane.

Toate acestea mi-au trecut prin minte în timp sau după ce am văzut filmul „Steve Jobs” în regia lui Danny Boyle. Anunţat ca o biografie a celui care a revoluţionat lumea computerelor, filmul este mai mult şi mai puţin de atât. Mai puţin pentru că prezintă doar câteva episoade din viaţa  lui Steve Jobs. Cea mai importantă absenţă din sfera profesioanlă este lansarea iPhone (care avea să devină cel mai vândut gadget din istorie), în timp ce din viaţa personală lipseşte soţia sa Laurene Powell, precum şi cei trei copii – Reed, Erin şi Eve. Mai mult, pentru că, dincolo de biografia propriu zisă, filmul se constituie într-o meditaţie în legătură cu felul în care oameni care sunt vizionari, se raportează la realitatea pe care o schimbă. Practic, filmul este doar o parte din ceea ce a făcut Steve Jobs, dar este mult din ceea ce a fost el.

SJB_Tsr1Sht5_RGB_0818_1-780x1235

Din punct de vedere al mijloacelor, filmul este unul minimal, cele câteva secvenţe ale mulţimii care asistă la lansările sale celebre nu fac decât să sublinieze importanţa scenelor de doi. Filmul este consituit dintr-o serie de înfruntări între Steve Jobs şi cei din jurul lui, de fapt o înfruntare pe care el o are cu sine de fiecare dată. O înfruntare care, în aceste condiţii, nu poate avea nici căștigător, nici învins. Toate aceste confruntări ne fac să descoperim persoanlitatea extrem de puternică a lui Steve Jobs, care îşi transferă traumele din copilărie în produsele pe care le impune apoi pe o piaţă pe care o forţează să accepte ceea ce el vrea. “Consumatorul nu ştie ce vrea” spune el trufaş, convins că realitatea este aceea pe care o decretează el, şi nu cea care îl înconjoară. Toate aceste scene se desfăşoară în culisele unor astfel de prezentări de unde şi efectul de teatralitate pe care filmul îl transmite, fără să piardă însă din dinamism.

Din viaţa personală a lui Steve Jobs, Danny Boyle alege doar relaţia cea mai dizarmonică, aceea cu Chrisann Brennan şi fiica lor Lisa. Iar această relaţie tumultoasă şi conflictuală este mereu în ton cu relaţia pe care el o construieşte şi pe plan profesional.  În ambele cazuri, traumele copilăriei (dubla adopţie, faptul că nu face cunoştiinţă cu tatăl biologic), lipsa totală de empatie sau crizele paranoide, toate având o importantă component psihanalitică, se răsfrâng asupra acțiunilor lui.

Danny Boyle optează pentru un final în care Steve Jobs construiește o punte spre relația cu fiica sa Lisa, care completează succesul pe planul afacerilor.

Filmul este construit cu mijloace extreme de reduse, dar scenariul are ritm și nerv. Înfruntările se succed, întrerupte de flash back uri, care țin spectatorul mereu în tensiune. La acestea se adaugă și două interpretări excelente, Michael Fassbender în rolul lui Steve Jobs și Kate Winslet în rolul responsabilei de marketing,  Joanna Hoffman. Fassbender este carismatic, sucit, iritant, de cele mai multe ori nesuferit, și, dincolo de toate astea, reușește să transmită, în scenele de prim plan, tristețea și hotărârea unui om pentru care cuvintele ”nu se poate” nu au sens. La rândul ei, Kate Winslet îl secondează, completându-l cu empatia și căldura care lui îi lipsesc.

Din toate acestea rezultă un film care te ține nemișcat pe scaun și care te face să te gândești cum ar fi arătat lumea computerelor dacă Steve Jobs ar fi fost fericit în copilărie.