I.D.Sârbu și Mihai Șora – etica trăită

Centenarul I.D.Sârbu organizat acum câteva zile le-a prilejuit puținilor craioveni care au participat șansa de a îl redescoperi pe Gary (cum era numit de prieteni), una dintre marile conștiințe ale României în întunecata jumătate de secol a regimului comunist. I.D.Sârbu a avut un destin desprins din romane (de altfel a și inspirat cel mai curajos roman publicat înainte de 89 despre închisorile comunise) și este un exemplu despre cum poate istoria să pătrundă în cele mai aparent inofensive cotloane ale vieții unui intelectual.

foto-de-Mihai-Barbu-cu-IDS-langa-IUMO
foto – Mihai Barbu

Tot cu ocazia acestui centenar, craiovenii au mai avut posibilitatea unei întâlniri cu puternice semnificații – aceea cu Mihai Șora, o altă voce a conștiinței noastre dinainte și de după 89.

Șora la cei 103 ani, vorbind la centenarul lui I.D.Sârbu – o imagine care înseamnă pentru Craiova mai mult decât toate festivismele tembele ale autorităților, cu serbări galante și concursuri de daci și romani.

65656280_466821514068826_1410811523110010880_n

Ce îi apropie pe cei doi, dincolo de erudiție, inteligență și pasiunea pentru filosofie? Etica trăită. I.D. Sârbu povestește la un moment dat că, după apariția Trilogiei lui Blaga (singurul sistem filosofic închegat din cultura română), discipolii care își doreau desprinderea de maestru i-au reproșat că sistemului îi lipsea o etică. Atunci, Blaga nu a răspuns nimic, dar, după ce a fost scos de la catedră, când istoria venise peste ei, iar filosofia era strivită de tăvălugul ideologiei, într-una dintre plimbările lor prelungi, Blaga le-a răspuns cu ironie amară ”Și acum, fiecare dintre noi își va scrie propria etică.”

Iar I.D.Sârbu și-a scris-o pe a lui. Plătind cu o carieră care se anunța strălucită (începuse înainte de război un doctorat despre funcția epistemologică a metaforei, care l-ar fi putut duce în direcții pe care alți intelectuali mai norocoși, trăind în libertate, le-au putut explora) refuzul de a își trăda maestrul, și apoi plătind chiar cu libertatea această atitudine.

seria-autori-romani-uitati-I.D.-Sarbu-discipol-Blaga-slider
sursa foto 

La Craiova, I.D.Sârbu s-a simțit toată viața un exilat, aidoma lui Ovidiu pe malul Pontului Euxin. Dar, așa cum Ovidiu a continuat să scrie printre barbari, și chiar în limba lor, și Gary și-a luat în serios rolul de secretar literar al Teatrului din Craiova și a lăsat în urmă nu doar piese de teatru, ci și amintirea aunor conferințe strălucite și o muncă de arhivar care a salvat multe amintiri ale teatrului craiovean.

Dar, adevărata lui dimensiune avea să fie descoperită abia după 1989, când, post-mortem, I.D.Sârbu le-a mai dat o lecție contemporanilor săi. A fost printre puținii care s-a dovedit a avea o operă de sertar. O operă ce curprinde cel puțin două cărți de referință (”Jurnalul unui jurnalist fără jurnal” și ”Adio, Europa”) care acum îl situează în primii scriitori din ultima jumătate de secol XX a literaturii române.

Destinul a fost crud cu I.D.Sârbu până la final, iar Gary a părăsit această lume în septembrie 89 cu doar câteva luni înainte de Revoluție. Ca și în cazul literaturii, și acum Gary și-a luat revanșa, și, la Craiova, în acele zile de Decembrie 89, actorii de la Teatrul Național purtând drept manifest afișul spectacolului lui Sârbu ”Arca bunei speranțe”.

64997130_2322211257825740_1401817462160228352_n

În același timp, Mihai Șora își scria și el propria etică. Refuzul de a face orice compromis în legătură cu textele sale a făcut ca, după debutul său strălucit la Gallimard, care anunța un filosof cu o voce puternică și distinctă, odată întors în țară, să nu mai poată publica nimic vreme de aprope 20 de ani. La fel ca și Gary, Șora și-a găsit refugiul în ceea ce acum am numi ”management cultural” și a conceput cel mai important produs editorial dinainte de 1989 – ”Biblioteca pentru toți”.

65600851_2272919986110938_1758371357717954560_n

foto – Albert Dobrin

I.D.Sârbu și Mihail Șora au făcut parte dintr-o generație cum poate cultura românească nu va mai întîlni prea curând. Unii au plecat la timp din țară și au devenit celebri peste hotare. Alții au sfârșit în temniță sau în uitare. Ei și-au împlinit destinul trăindu-și, așa cum le spusese Blaga ”propria etică” și au demonstrat că filosofia nu este o vorbă în vânt, ci, în momente de cumpănă, poate fi un bun îndreptar de a face alegeri în viață, atunci când istoria are tendința de a te călca în bocanci.

Vorbind despre I.D.Sârbu, Șora a făcut o remarcă ce explică apropierea lui Gary față de sistemul filosofic al lui Blaga, față de modul de a face filosofie al lui Noica. ”Există mai multă angajare efectivă în Blaga, decât spectacol. Blaga este profund atașat lucrurilor pe care le gândește, nu speculează și nu se joacă cu ideile. Lui Noica i se întâmplă să se joace cu ideile”.

Așadar, dincolo de afinitatea personală față de Blaga (pe care Sârbu îl recunoștea ca al doilea model al vieții sale după tatăl său), există un atașament mai profund față de modul în care acesta a înțeles că ideile îți îndrumă destinul.

 

Mihai Șora spunea despre I.D. Sârbu că era, în esență, un om bun. Este poate cea mai potrivită caracterizare pe care cineva i-a făcut-o. Un om care a rămas bun, chiar și atunci când vremurile au fost mult prea rele cu el.

Cristi Nedelcu

Reclame

Variațiuni pe o temă din Hamlet

 

william-shakespeare-portrait-of-william-shakespeare-1564-1616-chromolithography-after-hombres-y-mujeres-celebres-1877-barcelona-spain-118154739-57d712c63df78c583373bb00
sursa foto

 

Este, într-un fel, ironic să serbăm Ziua Cărții de ziua (presupuse) nașterii unui autor de la care nu s-a păstrat niciun manuscris, ci doar șase semnături care, nici ele, nu seamănă una cu alta.

Un autor care deși a îmbogățit patrimoniul literar mondial ca nimeni altul, la moartea lui nu avea nicio carte de lăsat prin testament.

Un autor care deși nu avea prea multă școală a lăsat o operă în care se regăsesc toate cunoștințele epocii sale.

În fine, un autor despre care nu știm mare lucru, dar el părea să știe totul despre noi.

 

 

Variațiuni pe o temă de Hamlet

 

A fi sau a nu fi, aceasta era întrebarea

Pe vremea când neființa exista cu adevărat

Iar alegerea avea sens

Să dormi, să mori părea același lucru

Dar nu era, ci mai înspământător

Era să treci prin vama neștiută.

Acum doar ființa este și  pare eternă

Căci neființa însăși a murit

Ucisă de credința că totul este azi

Și că ziua de mâine e tot un fel de azi, dar mai încet.

A fi sau doar a fi, aceasta e acum întrebarea

Iar numele de faptă l-am pierdut.

 

Cristi Nedelcu

Hoața de povești

Zidurile Craiovei au multe povești. Ele merită descoperite, pentru că unele sunt efemere. Durează câteva luni, apoi dispar ca luate de vânt. Unele dintre ele trăiesc aici, în rândurile scrise de mine. Altele au dispărut. Bulgakov spunea că o poveste odată scrisă nu dispare niciodată. Poate așa se întâmplă și aceste povești. Rămân undeva, în memoria inconștientă a orașului și îl definesc.

Vă invit să descoperiți încă un episod din această serie.

 

Pătrunse în clădirea insalubră cu o strângere de inimă pe care o resimțise și atunci când intrase în casa aceea părăsită din vârful dealului, de unde nici acum nu știa de ce furase cutia cu scrisori și poze vechi, în ciuda unui gând răzleț care îi venise – și dacă or purta un blestem? Dar curiozitatea fusese mai mare, înșfăcase cutia și fugise la fel ca o hoață. Asta se și simțea – o hoață de povești, iar cutia pe care o furase acum ascundea, într-adevăr o poveste fabuloasă care îi purtase pașii până în clădirea asta uitată de toți deși se află în inima orașului, chiar peste drum de Universitate.

Era destul de ciudat că această casă fusese uitată așa de ușor de toți locuitorii orașului, pentru că aproape fiecare dintre ei intrase acolo cel puțin odată când era mic, când aici funcționa un teatru de păpuși, care apoi își găsise un alt sediu, mai spațios. Casa fusese revendicată, dar moștenitorii nu se înțeleseseră niciodată și ea rămânea o ruină care trona în centrul orașului, în timp ce în jurul ei, celelalte clădiri, mai norocoase erau renovate și transformate în hoteluri sau cluburi. Uneori se mai adăposteau aici boschetarii, dar nu foarte des, pentru că era prea centrală și riscau să cadă în plasa raziilor poliției locale.

Ajunsese în această casă, după ce citise câteva scrisori pe care le găsise într-o casetă undeva într-o casă părăsită. Privind în urmă se gândea că le găsise  într-un moment anume al vieții ei. Și, acum, privind în urmă întreaga poveste se întreba dacă nu cumva lucrurile aveau o legătură. Dacă nu cumva scrisoarea aceea nu era efectul a ceea ce ea căuta în viața ei, ci chiar elementul declanșator,un element care nu apărea la începutul întâmplărilor, pentru că viața nu este așa cum credem noi, o succesiune simplă de cauze și efecte, ci uneori cauza adâncă, profundă a unor fapte o aflăm mai târziu, după ce lucrurile s-au întâmplat pe jumătate, sau cu totul.

Era perioada în care era fascinată de Valerie Tasso. Îi citise cărțile aproape din întâmplare, într-o vreme în care viața ei se centra în jurul lui Michel Foucault. Ajunsese la el, după un episod de depresie care o dusese în pragul nebuniei. Depășise momentul afundându-se mai mult în el, căutând explicații. Săpase în nebunie, căutându-i originea, istoria, modurile de manifestare. Și descoperise că de la originile umanității, nebunia însoțise evoluția ei, că o fascinase mereu, și, doar acum, în epoca modernă, în care totul era normat, aliniat și reglementat, nebunia devenise anormală, un lucru care trebuia stârpit, iar nebunii, din oamenii atinși de mâna divină, deveniseră niște paria ai societății care trebuiau torturați, închiși, exterminați. Cel care îi relevase toate acestea fusese Foucault. Cartea lui ”Istoria nebuniei” fusese cea mai bună terapie. O citise cu sufletul la gură, ghicindu-i, printre rândurile erudite, propriile experiențe depresive, și simțind cum rezonează cu ale ei. Iar nebunia care o pândise până atunci nu i se mai păruse o amenințare, ci un mod de a se înțelege cu divinitatea și de a își căuta sensul într-o viața care este, prin definiție, lipsită de sens. Iar temerile ei dispăruseră. Și de la nebuni, ajunsese la prostituate, pentru că și sexualitatea era un alt subiect tabu al societății moderne. Tot Foucault demonstra asta, iar ei îi rezona cu paradoxul ei favorit din Oscar Wilde ”Totul pe lumea asta este despre sex, mai puțin sexul. Sexul este despre putere”. De fapt, prostituatele avuseseră mereu, de-a lungul istoriei același statut ca și al nebunilor. Excluși din rândul oamenilor obișnuiți, dar atrâgându-i. Fascinație și repulsie în același timp. Dovada cea mai clară că umanitatea rătăcește între doi poli opuși, o bipolaritate care dă măsura actualei ei stări de nevroză.

Și așa începuse ceea ce avea să se transforme în obsesia ei pentru prostituate. Uneori i se întâmpla să meargă pe centura orașului și să le pândească pe fetele acelea care își vindeau trupul fără reținere și să se întrebe ce se ascundea sub masca lor blazată. Oare ce gândeau? Ce simțeau? Nu reușea niciodată să înțeleagă asta și după câteva încercări nereușite de a lega o conversație cu una dintre ele, revenise la cărți. Tot aici trebuia să afle ceea ce o măcina pe ea. Și așa ajunsese la Valerie Tasso. O femeie care avusese curajul să treacă dincolo de prejudecăți și să devină prostituată. Dar experiențele ei, fără îndoială foarte dure, uneori la limita suportabilității, erau totuși literaturizate. Simțea că scriind tot ce a trăit, povestind toate experiențele ei, le falsifica, pentru că scrisul înseamnă transformarea realității. Trăia un sentiment straniu, de ambivalență. Cartea reprezenta descrierea experienței care o fascina, dar, în același timp, era și mijlocul prin care această experiență era falsificată.

Ar fi rătăcit mult și bine în acest labirint, dacă nu ar fi fost excursia din ziua aceea. Loredana o provocase. Nu mai ieșiseră demult împreună să facă poze. Obișnuiau uneori să evadeze împreună, să își lase famiile pentru o zi și să hoinărească năuce, pe unde apucau. Uneori făceau poze, alteori doar rătăceau prin satele din jurul orașului. În ziua aceea, ajunseseră într-un sat asuns între două dealuri nu departe de oraș. Majoritatea caselor de chirpici erau părăsite și începuseră să cadă. Altele fuseseră reconstruite, dar nici ele nu păreau prea animate. Oamenii plecaseră să își caute norocul unde văzuseră cu ochii și cei care se mai simțeau legați cât de cât de locul unde se născuseră își refăcuseră casele, în speranța că, odată și odată va fi mai bine și se vor întoarce.

Rătăceau pe ulițele satului și, în afară de câteva gâște care se scăldau în nămolul din uliță, nu întâlniseră pe nimeni. Atunci Loredana observase casa aceea, cocoțată în vârful unui deal, ci gardul căzut la pământ, cu acoperișul spart, dar având o frumusețe aparte, o frumusețe care în curând avea să dispară. Au pătruns în casa unde se găseau surprinzător de multe lucruri – un pat, un dulap, câteva resturi de scaune. La fereastră flutura un rest de perdea din care se mai ghicea o dantelă. Iar undeva, sub masă se afla caseta. A ezitat destul de mult până să o ia. Loredana fugise din casă și o lăsase singură, ca și cum ar fi trebuit să fie doar decizia ei. Simțea cumva că, în funcție de ceea ce va face, viața ei se va schimba radical.

A luat caseta și a fugit. Loredana a privit-o, dar nu a întrebat-o nimic. Nu au mai vorbit nimic când timp a condus la întoarcere. Odată cu caseta luaseră și o tăcere care le separa una de alta. Deja fiecare își avea propria realitate, iar a ei se învîrtea destul de mult în jurul casetei pe care o simțea caldă în brațe. Când Loredana a lăsată-o acasă, soțul ei nu se întorsese. Se înțeleseseră să ia el copiii de la școală, așa că avea să ajungă mai pe seară.

A pătruns în casă, și s-a așezat la masa din living. A pus caseta pe masă și a privit-o lung. Avea să găsească în ea ceva? Într-un târziu și-a făcut curaj și a deschis-o.

Cuprindea câteva scrisori zdrențuite, și două fotografii îngălbenite de timp. Dintr-una zâmbea șters o fată spălăcită îmbrăcată într-o uniformă care părea a fi de școală. Chipul nu i se zărea prea bine, doar zâmbetul stingher și alura țeapănă, aproape crispată te făcea să ghicești o fire introvertită. Toate acestea le-a deslușit după ce părăsise casa aproape în fugă, abia după ce ajunsese acasă la ea și putuse să evalueze prada. Cea de-a doua fotografie era una de grup, în care probabil era și ea, dar abia dacă i se ghicea silueta.

A întins ușor scrisorile pe masă. Mâinile îi tremurau ușor. A început să citească și, ușor ușor a intrat în povestea asta, care acum o dusese în clădirea părăsită din centrul orașului.

”Dragul meu. Nu știu dacă scrisoarea asta va mai fi urmată de altele, sau dacă ți-o voi trimite vreodată”. Așa începea scrisoarea și se vede că încă de la început ea a știut că nu îi va trimite rândurile pe care le scria. Ca oricine care pune pe hârtie ceva ce nu va trimite, și ea urma să fie sinceră în ceea ce avea să scrie. Și atunci, după prima frază, și-a dat seama că scrisorile acelea erau mult mai adevărate decât toate paginile scrise de Valerie Tasso, cu toate analizele ei, cu toate trăirile mult literaturizate, care răpeau din autenticitate. Avea în față o poveste simplă, dar pe care ziarele ar numi-o cutremurătoare. Era, probabil banală pentru acele vremuri, așa cum și acum sunt povești pe care unii le-ar numi cutremurătoare, dar ele sunt pentru alții banale. Era povestea unei fete care descoperise dragostea la vârsta la care o descoperi de obicei. Și care, așa cum se întâmplă de cele mai multe ori, se sfârșise trist pentru ea. Rămasă însărcinată, ea fusese nevoită să părăsească satul natal și casa din vârful dealului.

El își văzuse de drumul lui mai departe, își făcuse școlile pe care le visase și despre care îi povestise atâtea în serile pe care le petreceau împreună. Ajunsese un avocat de succes și nu o mai văzuse niciodată. Poate chiar o uitase, așa cum uiți o greșeală din tinerețe, sau nici măcar o greșeală, o întâmplare.

Iar fata ajunsese în oraș, singură și înspăimântată. Și, chiar dacă pare un clișeu, ajunsese la bordel. Dar viața, și atunci, și acum, este insensibilă la clișee. Și tot ca într-un clieșu, ea nu îl uitase. Și își găsise un loc la cel mai faimos bordel al orașului, pe care unul dintre cei mai bogați oameni ai orașului îl deschisese chiar vizavi de Palatul de Justiție. Îl costase mult acest afront la adresa ipocriziei urbei, dar și atunci ca și acum, banii cumpărau orice. Oamenii se făceau că nu știu ce este în clădirea aceea semeață cu acoperiș boltit, cu frontoane bogate și ancadramente fastuoase. Iar clienții plăteau nu atât fetele și clipele de plăcere ci sentimentul că sfidează un oraș întreg mergând într-un loc care nu ar fi trebuit să fie chiar în buricul orașului.

Ajunsese acolo după multe suferințe pe care le puteai doar bănui din câteva rânduri pe care le strecurase într-una dintre scrisori. Apoi acolo își găsise fericirea. Și, în timp, ce prin patul ei treceau mulți dintre bărbații orașului, ea se gândea la el. Îi povestea cum  pândea în fiecare dimineață treptele Palatului de Justiție, doar pentru a îl vedea câteva clipe urcând grăbit de fiecare dată cu un teanc de hârtii în brațe. ”Clipele acelea sunt momentele mele de fericire. Să te văd, să știu că ești bine, că, probabil ești fericit, și că, la fericirea asta,am constribuit și eu cât de puțin”.

După datele scrisorilor trăise acolo doi ani. Fuseseră anii ei cei mai fericiți, după cum mărturisea. Ciudate moduri de a înțelege fericirea pot să existe, se gândise ea atunci. Și așa îi venise ideea să caute clădirea aceea, între zidurile căreia se desfășurase povestea pe care ea o descoperise într-un mod atît de straniu.

Iar când a ajuns în după amiaza aceea de primăvară și s-a strecurat în clădire a fost o clipă dezamăgită. Se aștepta să mai găsească ceva acolo, un detaliu cât de mic pe care să îl poate lega de destinul acelei fete. Dar nimic. Totul era părăginit și murdar, dar fără urmă din povestea acelor timpuri.

Soba era singurul lucru care se păstrase de atunci. Și pereții, evident. Dar aceștia fuseseră vrăuiți de atât de multe ori, încât nu mai păstrau nimic din aerul vremurilor pe care ea o căuta.

Fata murise acolo, între zidurile acelea, iar puținele lucruri îi fuseseră trimise acasă, acolo de unde fusese izgonită. Cel puțin așa ar fi trebuit să se întâmple, pentru că altfel nu avea logică de ce se găseau scrisorile în casa aceea pe care ea o evoca în unele pagini ca un fel de paradis pierdut. Că a murit acolo, nu încape nicio îndoială. În ultima scrisoare, era un pasaj destul de străveziu. ”Cred că timpul meu a ajuns la final. Este mai bine să fie așa. Dar o să îmi fie dor de zilele când priveam lung pe geamul camerei mele, așteptând să te zăresc, măcar câteva clipe urcând preocupat scările Palatului de Justiție. Clipele acelea când te vedeam, de cele mai multe ori doar din profil, erau cele care îmi dădeau putere să trec prin toată mocirla de zi cu zi”.

Citise toate acele scrisori, în speranța că va afla mai multe despre ”mocirla de zi cu zi”, dar nu aflase mare lucru. Fata evita să dea prea multe detalii despre munca ei sordidă. Într-un fel era și normal să fie așa, din moment ce destinatarul, fie el și prezumtiv, era marea ei iubire. Care da, o părăsise, o făcuse să ajungă la bordel, pentru a fi mai aproape de el. Dar nu-i putea scrie cu toate amănuntele pe care ea le-ar fi dorit. A privit pe geamul pe care privise și ea acum mai bine de o sută de ani încercând să simtă ce simțise și ea. Dar știa că e doar o iluzie și că deși înțelesese destinul fetei, nu putea să înțeleagă nimic din cea ce ea simțea. Intrarea profundă în poveste îi era interzisă. Cumva știuse asta de la început, chiar dacă refuzase să accepte.

S-a plimbat mult prin încăperile casei. Parcă încerca să mai regăsească acolo, în resturile aruncate pe jos, în varul ce acoperea pereții, în sobele ce încă mai rezistau  sau în dușumeaua plină de găuri. Nu avea cum să găsească nimic, pentru că toate astea aparțineau unei alte epoci, care și ea devenise de mult istorie.

Ceea ce căuta ea, era mult mai vechi, și nu se păstrase niciunde. Vremurile acelea pieriseră, peste ele veniseră altele, în care casele frumoase din centrul orașului fuseseră confiscate și în ele mutați oameni veniți din satele sărace ale zonei. Timp de aproapre o jumătate de secol, casele îi găzduiseră, iar ei veniseră cu poveștile lor care șterseseră vechile istorisiri ale celor care construiseră casele. Acești chiriași eterni, al căror provizorat părea că se eternizase, fuseseră izgoniți după ce istoria se schimbase din nou. Acum casa era pustie, și ei i se părea că este un vechi papirus pe care locuitorii și-au scris povestea.

Cutia cu scrisori pe care o ținea în brațe era singurul lucru care ai aparținea acelei lumi, pe care toți o uitaseră. Și atunci, ușor, se lăsă pe vine și împinse cutia cu scrisori sub patul șubred de pe care mai atârna un rest de pătură. Simțea că trebuie lase toate aceste foi în locul unde fuseseră scrise. Acolo le era locul, și doar ele mai purtau ceva din vechea poveste. Așa, casa își împlinea menirea de a păstra urme ale tuturor celor care trecuseră pe acolo.

Coborî scara șerpuitoare cu balustrada de fier forjat. Pe un perete cineva scrisese ”Adevărul nu mulți și-l pot permite”.

26961939_192577364820214_8024398991865606900_o

Zâmbi. Nici măcar cel care așternuse cugetarea asta nu-și putea permite adevărul că peretele era un palimpsest, pe care se scriseseră și se șterseseră multe alte povești. Iar cuvintele lui aveau să se șteargă nu peste mult timp, când  timpul și indiferența oamenilor avea să transforme totul în ruină.

Chiar și poveștile.

Cristi Nedelcu

Păpușa de lut

Îmi place să mă gândesc la Craiova ca la un oraș care își strigă poveștile în gura mare, chiar dacă, de cele mai multe ori, suntem prea ocupați să le citim. Uneori ele dispar după doar câteva zile, alteori rămân acolo timp atât de îndelungat încât ne obișnuim cu ele, și credem că au fost acolo dintotdeauna. Nu știu, deocamdată, cum se va încheia acest ciclu, dar încă îmi place să descopăr poveștile orașului. Pentru astăzi, vă propun încă o poveste.

 

M-am uitat absentă pe geam. Începuse să ningă cu fulgi mari, așa cum nu mai ninsese demult în decembrie. Era iarnă adevărată, o iarnă pe care nu o doream căci nu îmi plăcea frigul, dar pe care nu puteam să nu recunosc că o așteptam, fie numai și pentru că nu îmi plăcuse deloc în anii din urmă când ordinea lucrurilor părea întoarsă pe dos, cu soare pătrunzător în mijloc de decembrie și zăpadă la sfârșit de martie.

M-am uitat absentă pe geam și, fără să știu de ce, mi-am adus aminte de păpușa de lut. Era singurul obiect pe care îl luasem de acasă, atunci când plecasem, nu, nu plecasem, fugisem cu el. A da, și hainele pe care le aveam pe mine. Mi se părea romantic așa. Lăsam totul în urmă, tot ce construisem până atunci, părăseam totul și mă abandonam lui. El avea să decidă unde mă duce și ce vom face. Mie îmi ajungea că eram cu el. Și cu păpușa de lut, pe care o aveam de când eram copilă, singurul lucru care mă lega de amintirea tatei.

M-am uitat absentă pe geam și, într-un târziu, mi-am dat seama că el vorbea. Nu îl auzeam, și toate reproșurile alunecau pe lângă mine.” O să plec” i-am spus eu cât puteam de calmă, în timp ce mă uitam curioasă să văd dacă zăpada a acoperit mașinile parcate peste stradă.  La început nu a auzit ce am spus. Ca de obicei. Nu auzea niciodată ce spuneam. Apoi a văzut zâmbetul meu. ”Ai spus ceva?” m-a întrebat și nu era ironic, deși așa ar fi părut, având în vedere că el tocmai perora despre cum niciodată nu îl ascult. Avea dreptate. De mult timp nu îl mai ascultam. Pentru că vorbea mereu despre el. Despre jobul lui atât de important, și despre cariera lui, și despre cât de important este ca eu să îl susțin pentru că, odată ajuns acolo sus, în vârful piramidei vom avea amândoi de câștigat.

Asta făcea de când ne mutasem împreună. Își făcea planuri pentru el, pentru ce va face pe viitor, cum va avansa în carieră, cum va scăpa de cei care îl amenințau. Eu devenisem o anexă a lui. Și, ceea ce mă enerva cel mai mult, este că nici nu îmi dădeam seama când se întâmplase asta. Sau așa fusese de la început și eu abia acum realizam? Era posibil și asta.

 

”Plec” am repetat fără să ridic vocea. De fapt chiar am coborât-o puțin. Și odată repetat cuvântul, m-am simțit eliberată. Pierdeam totul, dar câștigam totul. Desigur, acum îmi părea rău că îmi lăsasem jobul, studiile, familia, pentru a îl urma pe el la capătul țării. Sau nu îmi părea rău. Până la urmă, fusese o experiență și din ea învățasem ceva. În mod dureros, dar nu era prima dată când aveam să constat că lecțiile dureroase sunt cele mai eficiente.

M-a privit fără să pară că mă vede. De altfel, nu mă mai vedea de mult. Și în timp ce îl priveam, iar pe la urechile mele treceau vag aceleași cuvinte pe care le repeta de fiecare dată pentru a mă convinge de ceva, visul de noaptea trecută mi-a apărut din nou în fața ochilor.

Se făcea că eu eram cea de acum, și mersesem la un eveniment, adică nu mersesem, eram acolo fără să fi ajuns al el, dacă ceea ce spun are vreun sens. Atunci avea. Iar evenimentul definea cumva trecutul meu. Mă întorsesem să mă văd pe mine când aveam 6 ani și recitam o poezie. Serbarea aceea chiar avusese loc și, după ea, primisem în dar păpușa de lut pe care și acum o mai aveam. Am asistat cu un amestec de emoție și curiozitate, apoi m-am luam pe mine, cea mică în brațe. Și eu, cea mică, s-a recunoscut în eu, cea mare. Pentru că eu eram amândouă în același timp, dar fiecare dintre ele era separată, și știa asta. Eu mică mă mângâiam pe mine mare. După ce m-am trezit am simțit un sentiment de siguranță, pe care nu-l mai simțisem demult. Mă simțeam în siguranță în trecut. Și atunci m-am gândit intens la trecutul meu. Și prezentul nu mi s-a mai părut așa de trist. Ba chiar îmi plăcea. Era încă o provocare, a câta în viața asta a mea destul de scurtă până acum? Nu mai conta.

Mi-am aruncat privirea prin cameră. Cred că strânsesem totul. Cu totul încăpeau în rucsacul de care nu mă despărțeam din adolescență. Era pentru a doua oară în viața mea când o luam de la zero și, ciudat, mă simțeam puternică. Pierdusem tot, încă odată, dar asta îmi arăta ceva – că sunt vie, că pot să fac orice greșeli, pentru că sunt ale mele, fac parte din mine, mă definesc. ”Eu sunt suma greșelilor mele” mi-am spus și cuvintele mi-au dat încredere în mine.

Am închis ușa, fără să mă mai uit în spate. Deja aveam experiență cum se lasă în urmă o parte a vieții tale. ”Cândva toate acestea te vor ajunge din urmă” mi-a aruncat el în urmă, ca un fel de premoniție. Cred că, de fapt, vorbea despre el. El era urmărit mereu de trecut, de alegerile lui, de tot ceea ce și-ar fi dorit să facă și nu a făcut. Eu nu aveam regrete. De fapt nu aveam timp de ele. Aveam o viață întreagă în față. Mă așteptau multe alte lucruri frumoase de trăit, ale experiențe, alte dureri, ale greșeli. Acum nu îmi mai era frică de ele, pentru că nu îmi mai era frică de mine.

Asta era lecția cea mai importantă pe care viața mi-o dăduse când eu credeam că îmi mai dăduse încă o lovitură – să nu îmi mai fie frică de mine și de ce simt.

Am ieșit pe stradă. Ploua ușor, iar stropii m-au înviorat. M-am uitat la oamenii care mergeau aplecați , grăbiți, alergând aparent de ploaie, dar, de fapt, fugind de ei. Am citit, în treacăt, un graffiti apărut acum câteva zile și care mă amuzase când îl remarcasem prima dată. ”O să lupt în continuare” scria cu vopsea fosforescentă verde, lângă un stamp mai vechi ”Ține minte, sfârșitul nu-i aici”.

48275087_379059162838699_5308869612702531584_n (1)

 

Atunci râsesem, pentru că mi se păreau ușor hilare aceste mesaje motivaționale scrise aiurea pe ziduri. Acum nu mi se mai părea amuzant. Chiar avea sens. Și nu mi se mai părea aiurea că cineva le scrisese pe ziduri. Până la urmă era modul lui de a spune în gura mare ce simte. Chiar dacă era ridicol. Nu-i păsa. Așa cum nici mie nu îmi păsa.

Într-adevăr, nu era sfârșitul, chiar dacă el credea asta. Era chiar începutul. Încă un început. Nu primul, și, în mod sigur, nici ultimul.

20181213_090236

Am pornit cu pas ușor, ca inima mea. Nu știam prea bine încotro, dar eram convinsă că în scurt timp îmi voi găsi destinația.

Cristi Nedelcu

Despărțire

 

brumaru
Emil Brumaru – 1938-2019

 

Acum suspină îngerii  în rezervații

Plâng fluturi, portocalele se sting

Iar melcii încropesc în cor orații

Și verdele se face negru de-l ating.

 

Acum doar samovarul fluieră alene

În camera pustie, cu amintiri de jad

Și versul în zadar mai dă din gene

Spre visul care cade încremenit și fad.

 

Cristi Nedelcu

Prin gang

Gangul făcea legătura dintre o stradă foarte circulată, apropiată de centrul orașului și curtea școlii unde ne făceam noi veacul. Blocurile fuseseră construite la începutul anilor 80 în timpul elanului demolator care urmase Marelui Cutremur. Toate casele din centrul vechi al orașului, construite de italieni pentru  negustorii evrei fuseseră grav afectate. Ceaușescu trecuse o jumătate de zi pe aici și cu un simplu gest le indicase să dărâme tot. Urmase o sarabandă a demolărilor căreia îi căzuseră pradă și case foarte puțin afectate. În locul acelor imobile zvelte, cu ferestre sofisticate și uși masive de lemn sculptat, ascunse în spatele unor porți de fier forjat lucrate cu migală, apăruse blocuri care se doreau moderne. În realitate, erau o palidă imitație după stilul postmodern istoric pe care catalanul Ricardo Bofill îl dezvoltase în Montpellier la sfârșitul anilor 70 și începutul anilor 80. Pentru câțiva arhitecți români, demolările ordonate de Ceaușescu fuseseră un prilej de a își demonstra cunoștințele despre stilurile arhitectonice la modă atunci, iar rezultatul fusese dezastruos. Dar cine să recunoască asta?

Oricum, pentru noi, copiii fusese o mană cerescă. Copilăria ne-o petrecusem cu cheia de gât, prin construcții. Iar după aceea, când eram aproape adolescenți, iar blocurile erau gata și începeau să se mute locatarii, ne ofereau adăposturi pentru discuțiile prelungi de după meciurile de fotbal din curtea școlii.

Ani de zile, gangul fusese plin de desene stângace, cuvinte obscene mâzgălite pe fugă, sau ștampile mici. Acum, deodată, era pictat cu imagini dintr-un oraș plin de zgârâie-nori și cu personaje ce nu se prea potriveau cu acest decor. Era ca și cum povestea din 1001 de nopți ar fi fost transpusă într-un centru financiar al lumii moderne. Am pătruns ușor în gang, ceea ce nu mai făcusem de ani de zile. Iar când am ajuns în curtea interioară, în care nu mai fusesem de ani buni de zile, mirosul a fost cel care m-a lovit primul. Nu faptul că pe pereții din acel colț nu mai era niciun graffiti, sau că mica grădină a blocului nu mai avea flori, ci era un morman de moloz, așa cum rămâne după ce abia termină o construcție. Pe astea le-am observat mult mai târziu, când deja deveniseră amănunte lipsite de importanță, deși de ce ar putea fi lipsit de importanță faptul că pătrunzi în grădina interioară a unui bloc, printr-un gang pe lângă care treci zilnic și al cărui aspect schimbat îl observi abia acum, iar acolo nu realizezi imediat că totul este schimbat. Și asta doar din cauza unui miros. Și a câtorva puști care stau ascunși într-un colț, pe câteva bucăți de BCA rămase de la construirea blocurilor. Nu auzeam ce șoptesc, dar nici nu trebuia. Știam foarte bine ce spuneau acolo, în timp ce își treceau țigarea de la unul la altul.

Bârfeau despre studenta de la medicină care stătea în gazdă la baba de la etajul 1 și pe care cineva se jura că o văzuse pe geam în timp ce schimba. Apoi, cuvintele lor păreau că devin de neînțeles, dar eu le cunoșteam foarte bine. Erau câteva versuri din Alice în Țara Oglinzilor.

Dădeau în plopot țopi asprili,

Trombind, borțind prin ierboteci.

Stifoșii stupureau sporili

Şi muimele zglăveci

Eu le spusesem versurile acelea și tot eu descoperisem limba spargă, în paginile unei cărți ciudate, Loto-Poeme. Le citeam versurile prietenilor din curtea școlii, când stăteam ascunși în intrândul pe care îl făceau pereții sălii de sport și ai atelierului, unde, pe niște bolovani de cretă furați din șantierele de vizavi, ei fumau țigările acelea cu miros acru-înțepător, în timp ce eu îmi etalam calitățile de recitator. Cumva devenise clar pentru toți cei din gașcă de cartier că eu voi da la actorie. Glumeau mereu pe tema asta, dar în sinea lor sperau că va fi așa și că peste ani se vor mândri că au fost colegi cu o vedetă. Nu am dat la actorie, nu am devenit actor, ci lingvist, meserie care, la vremea accea nici eu, nici prietenii mei habar nu aveam că ar exista. Dar, în mod cert, toate cercetările mele ulterioare legate de limbajele artificiale și relația lor cu limbile naturale, care aveau să mă ducă până la un premiu al Academiei, aveau originea aici, în întâlnirile acestea  de după partidele de fotbal. După ce descoperisem aceste versuri, le recitam cu emfază celor care stăteau adunați în jurul meu, în timp ce dădeam de la unul la altul țigările șterpelite de la părinți sau bunici.

Gașca era destul de vagă, alcătuită dintr-un număr mereu variabil de copii. Desigur, era și un nucleu dur, cam 5-6, mereu aceeași, prezenți la orice oră pe terenul de fotbal dintre blocurile care înconjurau școala. Stăteau adunați la un loc, discutând aprins dacă se poate sau nu inventa o limbă de la zero, discuție care părea că vine în mod firesc după toate amănunte picante pe care le dăduse cel care se jura că o văzuse goală pe studenta de la medicină.

Desigur, aveam limbajul nostru, credeam noi, secret. De fapt limbajele. Primul, limba păsărească. Nu era deloc complicată. Fiecare cuvânt era despărțit în silabe și, după fiecare silabă se adăuga o alta, formată din litera ”p” plus o vocală corespunzătoare vocalei din silaba anterioare. Repezupultapatupul eperapa căpă cupuvipintepelepe eperapaupu depestupulîpî depe lupungipi, șipi mapai grepeupî de pe îpânîpîțelepespâî. Daparîpî, îpînăpî apacepelapașipi tipimîpî, făpărăpă săpă nepe dăpămâpî sepeapama, nepe apantrepenapampî coponcepentrapareapa. Cel ce-al doilea era episod sau limba întoarsă. Și aici regula era legată de despărțirea în cuvinte, doar că ultima silabă devenea prima. Căda vântulcu veaa o gurăsin labăsin, ceastaa are tităros versin. Mai tâziu, în facultate, aveam să decopăr contrepèterie, un joc de cuvinte mai sofisticat, și în care și sensul se schimba, nu doar forma și, cu toate astea, rămânea mai superficial și mai puțin prolific pentru cercetările privind limbajele artificiale. Nici măcar spoonerismul din engleză nu avea să ofere un teren atât de fertil cercetărilor mele, așa cum aveau să o facă aceste limbaje din copilărie, rămase în adâncul memoriei mele și răsărite peste ani, exact la momentul potrivit.

Dar toate acestea aveau să vină mult mai târziu. Acum era vremea jocului și a libertății. O libertate cu atât mai prețioasă, cu cât era singura pe care ne-o permiteam și pe care nu o vom mai simți atât de intens niciodată.

Erau acolo toți, în afară de mine. Lipseam și nimeni nu părea să observe. Dar asta se întâmpla mereu. Dacă veneai îți aveai locul stabilit în gașcă. Dacă lipseai, nimeni nu observa și  nu își punea întrebarea de ce nu ești. Pur și simplu începeai să exiști doar dacă erai acolo. În rest, dispăreai în altă dimensiune, cea a existenței din afara găștii și pe nimeni nu interesa acea dimensiune a ta. Erau toți acolo. Și Alin, care avea să moară în Italia, imediat după 90, cu mult înainte ca drumurile la Roma sau Milano să devină un lucru comun pentru noi. Și Cătălin, Cătală cum i se spunea, care se visa arhitect și acum era undeva prin București, un prosper om de afaceri, dar al cărui vis rămăsese acolo, dovadă și proiectele imobiliare în care se încăpățâna să se implice, deși de regulă dădea greș cu ele. Și Vali, care la vremea aceea făcea fotbal și ne așteptam toți să facă o carieră fulminantă, pentru că ne dribla pe toți și băga multe goluri fără să stea ”la pomană”, adică lipit de poarta adversă, așteptând să ajungă o minge la el pentru a o împinge în poartă. Va face o carieră fulminantă, dar nu în fotbal ci în politică, unde va ajunge până în fruntea Parlamentului, și de unde se va prăbuși la fel de spectaculos cum a urcat.

19396617_1368726039870442_9057050995526147520_n

Erau toți acolo, ca și cum ar fi fost reali. Sau poate că erau reali. Poate eu eram cel ireal. Eu care îi priveam cum chicotesc, fumează și vorbesc despre limbi inventate, fete care îi ignoră, deși uneori trag cu ochiul la ei, fotbal și multe alte lucruri care acum par bazaconii, dar atunci îți dădeau senzația că ai pătruns, în sfârșit în lumea adevărată, ale cărei taine învățai să le descoperi. Eu care știam ce va deveni fiecare, și cum această devenire nu va fi ceea ce visa atunci, dar cu toate astea va avea o legătură strânsă, dată tocmai de gândurile care ni se întipăreau în cursul acelor discuții prelungite și care ne vor ghida pe viitor, fără ca noi să știm asta. Poate eu eram cel ireal, nu ei, pentru că realitatea, asta aveam să învăț și eu mult mai târziu, nu are legătură cu realismul. Iar realitatea de acum era a lor, a noastră, cei de atunci. Eu, cel de acum, eram ireal, o irealitate care va urma peste ani, nu foarte mulți, dar despărțită de realitatea de atunci de evenimente atât de multe și atât de intense încât vor părea că aparțin unor lumi diferite.

Și chiar aparțineau. Iar lumea aceea era acum sub ochii mei, o simțeam vie, palpabilă, o auzem, o miroseam, o respiram așa cum nu mi se mai întâmplase de mult cu lumea mea. Când lumea acesta a dispărut, în aburii nopții ce se lăsa, când umbrele lor s-au topit în umbrele care se lăsaseră părând că ieșiseră din gang, totul a rămas în continuare în mine, de unde, de fapt, răsărise.

Nu știam de ce se întâmplase asta și dacă gangul ăla proaspăt pictat cu scene dintr-un oraș unde nu fusesem niciodată și nici nu voi merge vreodată avusese vreun rol. Cred că nici nu mai conta.

Cristi Nedelcu

Libertăți și iluzii

Am ieşit de acolo destul de liniştit. În anticameră, două colege şi un coleg se făceau că au treabă, aşteptând momentul ca uşa să se deschidă şi să prindă câte ceva din atmosfera dinăuntru. Nici nu mai era nevoie să întrebe nimic, pentru că privirile lor strigau acelaşi lucru „Cum a fost?”. Am dat din umeri. „Ei, este doar aşa, o primă întâlnire, să ne cunoaştem. Mai târziu probabil va urma partea mai dificilă, când vor avansa în audit.” S-au relaxat vizibil. „Deci nu e cine ştie ce” au tras concluzia de care aveau nevoie pentru a își mai liniști bătăile inimii. Un demon interior m-a făcut să le spulber liniştea. „Ei, au mai avut şi nişte întrebări mai tricky. Deocamdată îi interesează partea de proceduri şi de responsabilităţi. Iar la mine, lucrurile sunt mai simple. Eu nu am operaţiuni locale, departamentul meu este destul de separat de restul organizaţiei.” Aşa era, dar poate nu ar fi trebuit neapărat să le amintesc asta. Divizia online fusese una dintre cele mai importante din companie, până în urmă cu o jumătate de an, când cineva de la resurse umane venise cu ideea să se înfiinţeze o firmă IT separată care să preia întregul personal, şi care să presteze servicii pentru companie. În felul acesta firma nou înfiinţată era scutită de o parte importantă a impozitelor, iar cheltuielile salariale pe ansamblu scăzuseră simţitor. Cumva, nu se ştie din ce motiv păstraseră totuşi o mică echipă de 3 oameni. În scurt timp, doi dintre ei plecaseră şi, de fiecare dată preferaseră să nu mai angajeze pe nimeni, şi să mărească salariile celor rămaşi pentru a prelua responsabilităţile. Ei numeau asta „securizarea postului”. Într-adevăr nivelul salariului era acum suficient de mare încât să nu mai îmi permit să caut un alt job, chiar dacă aici simţeam de cele mai multe ori că mă sufoc.

„Şi? Nu mai vrei s-o sugi aici? Foarte bine du-te în altă parte şi suge-o acolo dar pe bani mult mai puţini” rezumase situaţia odată la o cafea o colegă de la vânzări. Ăștia de la vânzări erau cinicii de servicu ai companiei. Asta și pentru că de ei depindea firma. În mod direct. Avea dreptate şi asta mă enerva cel mai mult, mai ales în dimineţile în care mergeam spre birou cu sentimentul acut că îmi va fi imposibil să mai intru şi azi pe uşa biroului şi să mă aşez în faţa calculatorului. Iar colac peste pupăză acum venea acest audit. Venise pe nepusă masă şi pentru mine chiar căzuse cu atât mai prost cu cât tocmai mă întorsesem din Barcelona unde fusesem într-o delegaţie la un congres de vânzări online şi unde profitasem de faptul că eram singurul reprezentat al diviziei române a companiei şi plecasem pur şi simplu, după ce îl ascultasem pe americanul pentru care venisem, un puşti de 26 de ani care făcuse avere revoluţionând ideea magazinelor virtuale. În rest nu mă mai interesa nimic, şi plecasem încercând să profit măcar de o jumătate de libertate în Barcelona. Ezitasem între a merge pe Nou Camp şi a vedea Sagrada Familia, şi în cele din urmă alesesem a doua variantă, fie numai şi pentru că pentru a merge pe stadion fără să îmi pot pune poze pe fb că am fost acolo nu mi se părea deloc amuzant. Apoi în avion văzusem a nu ştiu câta oară filmul Revolutionary Road. Îl vedeam la fiecare călătorie cu avionul. De la despărţirea mea devenise un fel de refugiu. Mă gândeam mereu că povestea noastră începută atât de ciudat se terminase şi mai ciudat şi nu înţelegeam dacă eu greşisem, sau ea, sau poate amândoi. Și cumva mai aveam senzația că filmul ăsta dă un sens vieții mele, dacă este vreun sens.

Am coborât la cafeneaua de la parterul clădirii. Aveam nevoie să îmi limpezesc mintea. De fapt nevoia asta o simțeam de două luni, de când Dana decisese că era timpul ca povestea noastră să se încheie. Am privit pe geam. Blocul unde se afla firma noastră fusese ridicat chiar în apropierea a ceea ce odinioară fusese piața orașului. Acum mai rămăseseră câteva ruine, înegrite de fumul unui incendiu care distrusese nu de mult ceea ce mai rămăsese din piața atât de elegantă altă dată, pe care eu mi-o mai aduceam aminte de pe vremea când eram copil. Probabil aici urma să se construiască un alt bloc de sticlă, în care alți oameni ca mine vor privi absenți pe geam, întrebându-se cum de viața lor a ajuns în impasul ăsta.

Și atunci l-am zărit. Era îmbrăcat în niște blugi ponosiți care ar fi putut, însă, să fie și foarte scumpi dacă ar fi fost îmbrăcați de un hipster, și un hanorac gri cu glugă. A scos un spray din buzunar și grăbit dar atent a început să scrie pe zidul dărăpănat al halei care arsese. ”Suntem sclavi ce au nevo…”. S-a oprit brusc, s-a uitat în stângă și-n dreapta apoi a rupt-o la fugă. Spray-ul s-a rostogolit lângă zid. Am privit încă odată spre literele care se înșirau pe zid. Știam ce ar fi vrut să spună. Am zâmbit în sinea mea. Nu avea cum să-l fi citit pe Zygmunt Bauman. Nu părea genul care să citească prea mult. Sau, mai știi? Mai târziu aveam să aflu că el reprodusese un vers dintr-un cântăreț la modă, de care eu nu auzisem până atunci. Versurile spuneau cam așa

”Suntem sclavi ce au nevoie de bani sa-si cumpere iluzia de libertate,

Captivi în capitalism în aceeași societate de consum cu producții concentrate.

Ce conduc de la oligopol la monopol, la dominație și control.”

Grozavă ironie a sorții ca o maximă a unui filosof polonez disident marxist, emigrat în Israel și astfel scăpat de epurările comuniste, dar rămas comunist să se regăsească în versurile unui cântăreț obscur de la noi, iar eu să mă regăsesc în toate acestea.

37917055_294743307936952_544979432297725952_o

Am ieșit repede din clădire, aproape fugind. Fără să iau seama la cei din jur am ridicat sprayul și am continuat fraza, încercând să respect grafia celui care începuse. Simțeam că nu scriu eu, că scrie el. De fapt scriam amândoi. Scriam pentru amândoi. Pentru toți cei care erau ca mine. Și simțeam că erau mulți. M-am dat un pas înapoi și am citit. ”Suntem sclavi ce au nevoie de bani să-și cumpere iluzia de libertate”. Arăta bine. Acum îmi părea rău că nu am scris asta pe blocul unde firma mea avea biroul. Am strâns sprayul în mână și răceala tubului m-a făcut să mă simt bine. Și liniștit. Am plecat spre casă aproape vesel. Uitasem de audit și toate porcăriile care urmau.

Eram liber.

 

Cristi Nedelcu