Jurnal de vacanță (4)

Obruk Han

 

20190326_112850.jpg

Turcia are o relație aparte cu propriul patrimoniu istoric. Este o situație întâlnită destul de frecvent ca situri care te-ai fi aşteptat să fie în patrimoniul şi grija statului sau a comunității locale să aparțină unor persoane sau firme private.
În multe cazuri, construcții care datează din perioada selgiucizilor, sau chiar mai vechi sunt concesionate unor firme care deschid magazine, cafenele sau bazare.
Una dintre aceste construcții are o poveste interesantă, pentru că arată cum pot evolua lucrurile într-o astfel de situație.

20190326_111704.jpg
În apropierea uneia dintre cele mai interesante formațiuni geologice aflate pe Drumul Mătăsii, o dolină (un fel de pâlnie prin care apa care acoperea odinioară întreaga zonă s-a scurs în adâncuri) , se află Hanul Obruk.

20190326_112542.jpg

Construcție este masivă, aşa cum erau toate care străjuiau Drumul Mătăsii, care îți dă senzația unei basilici şi pentru ridicarea căreia s-au folosit blocuri de piatră luate din templele greceşti sau din bisericile bizantine.


Ultimele cercetări arheologice au fost făcute în 1996, după care Ministerul Culturii a făcut o înțelegere cu o firmă privată care ar fi urmat să susțină financiar reabilitarea monumentului, urmând să primească în concesiune clădirea pe câteva zeci de ani.

20190326_112408.jpg

Aranjamentul a deranjat localnicii care au dat în judecată Ministerul. De atunci procesul trenează (doar suntem în Balcani) iar şantierul restaurării este părăsit.

Antalya

Oraşele turceşti, în special cele din podişul Anatoliei, seamănă toate între ele. Lipsite de individualitate, ele se mărginesc la un conglomerat de cartiere recent construite şi magazine înghesuite unele în altele, ce amintesc de oraşele româneşti ale anilor 90.
În schimb, în zona litoralului, în special cel mediteraneean, lucrurile stau puțin altfel.
Antalya este un exemplu în acest sens.

20190327_144952.jpg
Vechi port roman, construit pe malul unui golf în formă de U (ceea ce permitea o apărare mai bună în fața piraților care amenințau mereu coastele Asiei Mici), Antalya şi-a păstrat acest rol până în zilele noastre, chiar dacă acum funcția principală a portului este cea turistică.
De altfel croazierele pe Mediterana, sau chiar pe râurile care se varsă în mare sunt nelipsite din orice pachet turistic.

20190328_144126.jpg
Din perioada romană, oraşul păstrează turnul (acum cu ceas) şi un Arc construit în sec I d.H. în onoarea lui Hadrian cu ocazia vizitei acestuia în oraş.

 

20190327_143139

20190327_144055.jpg

 

În rest, oraşul vechi înseamnă străzi înguste care şerpuiesc spre port sau paralel cu țărmul, străzi străjuite de case tipic târgurilor balcanice, cu prăvălii la parter şi etaje de locuit care se lasă în cornişe peste stradă.

20190327_143747.jpg
Belvederea oraşului este reprezentată de parcul aflat pe faleză. De aici este o privelişte perfectă către casacada care dă un aer de rezervație naturală unei aglomerări urbane.

20190327_110655.jpg
Oraşul este un adevărat furnicar – cafenele, magazine de bijuterii sau suveniruri şi nenumărate magazine de haine şi care pare că trăieşte în ritmul grupurilor de turişti care vin şi pleacă grăbiți căutând mereu experiențe, dar, de fapt, căutându-se pe ei.

 

20190327_155948.jpg
Tot ce am scris până acum sunt mici fragmente dintr-o realitate pe care am încercat să o simt în răstimpul unei călătorii de câteva zile în acest tărâm a cărui istorie are mai multă reverberație decât credem cu propria noastră istorie.
Dar toată această realitate trăită va fi ulterior completată de amintirile care se sedimentează şi transformă câteva zile de călatorie într-o experiență care te clădeşte.
Pentru că orice călătorie către alte tărâmuri este, în primul rând, o călătorie către şi în tine.
( vor urma impresiile)

Cristi Nedelcu

Reclame

Jurnal de vacanță (3)

Ziua 3

Muzeul în aer liber din Göreme

IMG-20190327-WA0035

Majoritatea obiectivelor de vizitat din Cappadocia au legătură cu formațiunile stâncoase risipite pe întreg teritoriul regiunii.
La Göreme se găseşte un ansamblu de mânăstiri şi biserici unice, care au permis amenajarea unui muzeu în aer liber.
Mânăstirile au fost amenajate de primii creştini care au sosit în zonă şi care au rămas aici până când podişul a fost ocupat de turcii selciugizi.

IMG-20190327-WA0039
La sfârşitul primului mileniu, ansamblul era deja abandonat, încât este de mirare că frescele au supraviețuit până azi. De altfel, muzeul se află în patrimoniul UNESCO tocmai ca urmare a frescelor care s-au păstrat în tot acest timp. Cele mai multe nu pot fi fotografiate, pentru că se află în biserici aflate acum în plin proces de restaurare. De remarcat faptul că în câteva dintre bisericile de aici se află fresce din perioada iconoclastă, în care reproducerea chipurilor umane era interzisă.

IMG-20190327-WA0040.jpg

 

Pereții acelor biserici sunt împodobiți cu modele geometrice sau florale, multe dintre ele preluate din mozaicurile romane, aşa cum se întâlnesc şi pe covoarele turceşti tradiționale.
Frescele sunt realizate atât în tehnica veche, direct pe stâncă folosindu-se doar culoarea ocru, cât şi într-o tehnică ulterioară – se aplica o tencuială, apoi se pictau icoanele.
Una dintre biserici este remarcabilă prin culoarea albastră care formează fondul pe care au fost pictate icoanele, şi care te fac să te gândeşti că albastrul de Voroneț poate nu este chiar aşa unic cum ne place nouă să credem.

Covoarele turceşti

Există o rivalitate evidentă între covoarele turceşti şi cele persane pe care o simți din modul în care turcii îți povestesc despre cum ceea ce fac ei este mai complicat, mai vechi şi mai autentic şi mai cum vrei tu decât cele persane.

IMG-20190327-WA0041.jpg
Într-adevăr covoarele turceşti (aşa cum se întâmplă în tot Orientul) au în spate o întreagă istorie care porneşte de la perioada nomadă când covorul era singura piesă de mobilier din cort. De-a lungul timpului, ele au evoluat atât din punct de vedere al materialelor, cât şi al modelelor. Acum ele sunt din lână (de capră sau de oaie) , bumbac sau mătase.

IMG-20190327-WA0042

Având o istorie atât de veche, covoarele turceşti au devenit un element important al tradiției.
Ele sunt şi acum piesa centrală a zestrei fetelor iar
înainte mama băiatului era cea îşi alegea nora, iar covorul era un criteriu important.
Până la sfârşitul Imperiului Otoman covoarele turceşti nu s-au vândut în străinătate. Abia în epoca modernă s-a deschis vânzarea către străini, dar deja covoarele persane se impuseseră pe piețele occidentale.
Multe dintre modelele de pe covoarele turceşti se regăsesc şi pe cele tradiționale bulgăreşti sau olteneşti, fie că este vorba despre modele florale sau geometrice.

IMG-20190327-WA0043
Influențele culturale balcanice se fac simțite peste tot.

(va urma)

Cristi Nedelcu

Jurnal de vacanța (2)

20190324_103351

Ziua a doua

Când vorbim despre Cappadocia primul gând care îți vine în minte este zborul cu balonul. Imaginile cu zecile de baloane zburând peste formațiunile calcaroase sunt deja iconice pentru orice turist. Doar că zborul cu balonul depinde, în mare parte, de şansă. Un vânt ceva mai puternic şi zborul rămâne doar o dorință.

20190326_064936
Dar ceea ce dă nota caracteristică acestei regiuni şi a cărei vizitare nu depinde de vreme este peisajul. Cappadocia este zonă unde întâlneşti la tot pasul formațiuni calcaroase sau din tuf vulcanic care au supraviețuit eroziunii. Rezultatul îl reprezintă stânci în formă de conuri, ciuperci sau alte siluete care mai de care mai bizare.

20190324_124438.jpg

Nu este singurul loc de acest gen din Europa. Astfel de formațiuni carstice putem întâlni şi în nordul Bulgariei, la Belogradcik, sau în sudul Franței, la Montpellier. Doar că aici, în Cappadocia ele sunt mult mai răspândite şi mai spectaculoase. În plus, ele au fost folosite mult timp ca locuințe sau lăcaşuri de cult, pentru că în ele se putea săpa foarte uşor.

De aceea Cappadocia este plină de vechi biserici săpate în piatră sau de oraşe subterane.

CanionuI Ihlara

20190324_114045.jpg

Este cel mai mare din Turcia cu peste 17 km lungime. Pasionații de drumeții montane îi pot parcurge pe toți, dar traseul standard este de 3 km şi durează peste două ore. Nu pentru că ar fi prea dificil (traseul este amenajat cu trepte, pasarele şi podețe de lemn) ci pentru că eşti tentat să te opreşti la tot pasul. Stâncile parcă sunt tăiate cu cuțitul, iar la înălțimi uneori neverosimile se văd gurile locuințelor săpate în piatră. Sunt multe şi amplasate acolo unde nu te aştepți.

20190324_111956.jpg
La fel ca peste tot în Cappadocia, formațiunile stâncoase alcătuite din tuf vulcanic şi calcar au reprezentat mediul ideal pentru cei care îşi căutau un refugiu. Iar cei care aveau nevoie de un astfel de refugiu au fost primii creştini, a căror religie era subversivă pentru Imperiul Roman al vremii. Ca urmare, creştinismul timpuriu a lăsat urme peste tot în Cappadocia. Numai în canionul Ilharla sunt peste 150 de biserici săpate în stâncă.
Eu am vizitat două dintre ele – Biserica de sub copac şi Biserica şarpelui. Ambele au frescele bine păstrate ceea ce este remarcabil având în vedere că din secolul IX au fost abandonate.
Interesant este faptul că numele bisericilor nu sunt date după sfinții care le patronează. Nici nu ar fi posibil, pentru că, odată abandonate, tradiția legată de ele s-a pierdut. Au rămas frescele şi ele sunt cele care dau acum numele peşterilor.

20190324_112747

Biserica de sub copac sau Biserica Proorocului Daniel nu este denumită aşa, pentru că l-ar fi adăpostit pe prooric, ci ca urmare a frescei de la intrare, unde îl putem ghici pe prooroc după leii care îl însoțesc.
Tot fresca este cea care a dat numele Bisericii şarpelui, pe al cărei perete este pictată o scenă unică în iconografia creştinismului – şarpele care muşcă patru femei pentru a le pedepsi ( niciuna nu este pedepsită pentru păcatul adulterului ci pentru bârfă, pentru neascultarea soțului sau pentru părăsirea copiilor.

Dar, dincolo de vizitarea acestor biserici, canionul îți oferă prilejul unei întâlniri nu natura în formele ei cele mai neaşteptate.

Çardak – oraşul subteran

20190324_160126.jpg

Oraşele subterane se găsesc răspândite pe tot cuprinsul Cappadociei. Ele au apărut din cele mai vechi timpuri ( primele astfel de aşezări sunt datate din vremea hitiților) iar dezvoltarea lor a fost determinată de două elemente – relieful calcaros care permitea realizarea unor săpături complexe şi istoria unei regiuni unde s-au perindat toate marile civilizații – de la sumerieni şi asirieni, la hitiți şi romani. Şi fiecare astfel de invazie îi determina pe locuitori să se ascundă. Oraşele subterane au fost pentru locuitorii de aici ceea ce însemna codrul pentru românii care fugeau din calea invadatorilor. Fiind nevoiți să stea ascunşi uneori luni în şir locuitorii au săpat tot mai adânc iar unele dintre oraşe au şi 9 nivele.
Un oraş subteran este format dintr-un ansamblu de zeci de încăperi şi tuneluri care coboară adânc în munți. Oamenii se retrăgeau aici împreună cu animalele şi cu proviziile până trecea primejdia.

La fel ca majoritatea locuințelor săpate în stânci, oraşele subterane au fost locuite până în secolul IX.

20190324_160717.jpg

Valea Dragostei

Dacă oraşul subteran este interesant pentru cei pasionați de istorie, Valea Dragostei este un punct de atracție pentru toți turiştii.

20190324_170306.jpg
Formațiunile adunate au forme identice încât par toate trase la xerox. Pentru turişti Valea Dragostei nu este doar un prilej de fotografii, ci şi de glume, de cele mai multe ori licențioase.

Ritualul semazeni

Dervişii rotitori au avut cumva destinul căluşarilor de la noi. Un obicei cu profunde rezonanțe mistice, în care elementele arhaice păstrează înțelesuri la care nu mai avem acces, a fost transformat într-un spectacol pentru turişti.

20190324_184930.jpg

Ritualul avea menirea de a le permite dervişilor să intre în relațiie directă cu spiritele sau cu divinitatea, aşa cum o făceau şamanii.
Dacă şamanii foloseau substanțe halucinogene sau ciuperci pentru a îşi induce transa, dervişii rotitori folosesc muzica şi recitarea unor versete din Coran.
Întregul ritual a fost conceput de Mevlana-Rumi ca parte a filosofiei sale religioase.
Desigur, pentru un european accesul la o astfel de experiență este greoaie şi este puțin probabil să poată trece dincolo de elementele exterioare. Doar efectul hipnotizator al muzicii monotone îți dă o imagine, măcar parțială, a acestei transe.

În rest este un punct de bifat în programul unei excursii.

(va urma)

Cristi Nedelcu

Jurnal de vacanță (1)

 

Turcia poate fi descoperită în multe feluri, iar un circuit la mijloc de primăvară, când căldura cotropitoare a verii nu a invadat Antalia, pe munții Taurus încă străjuieşte zăpada iar Mediterana devine tot mai prietenoasă şi te lasă să intri în apă măcar până la glezne este unul dintre cele mai interesante.

Ziua 1

Konya

Konya este centrul unei regiuni, Rum, care, odinioară ( înainte de cucerirea de către otomani) era centrul Imperiului Selciugid. În tradiția creştină el era cunoscut drept Iconia, grație numeroaselor icoane care se realizau aici. De la această denumire se trage actualul nume al oraşului – Konia.
Zona este una dintre cele mai tradiționalite din Turcia.

20190323_130641.jpg

Poți vedea pe stradă la tot pasul femei cu capul acoperit, iar în magazine şi în baruri nu găseşti de vânzare băuturi alcoolice. Cu toate astea, consumul de alcool este printre cele mai ridicate din Turcia. Natura umană e greu de schimbat.

Mevlana

Principalul punct de atracție al oraşului este Mănastirea Mevlana.

20190323_130145

 

Fondată de Rumi, cel mai important poet şi filosof care a trăit aici în Evul Mediu, mânăstirea este, alături de Casa Fecioarei Maria, unul dintre cele mai vizitate locuri religioase din Turcia. Mânăstirea este spectaculoasă. Minaretele se înalță drepte spre cer, încât ai senzația că îl ating, iar ornamentele bogate te fac să înțelegi cum a evoluat arta islamică datorită interdicției de a reprezenta chipul uman.

20190323_132324.jpg
Mânăstirea este centrul unui adevărat furnicar de turişti şi, dacă ar fi să fac o analogie cu un monument de la noi, acesta ar fi Mânăstirea Cozia – importanță istorică, relugioasă şi culturală, afluență de turişti şi mult comerț în jur.
Oraşul trăieşte, în mare parte, din Mânăstire. Străzile din jur sunt adevărate bazare unde poți găsi orice – de la suveniruri şi dulciuri, la haine.

20190323_134931.jpg

Sultan Han

Din Konya, se pleacă spre Cappadocia pe străvechiul Drum al Mătăsii. În Evul Mediu (când Marco Polo descoperea pentru europeni Orientul) drumul era presărat, la fiecare 40 de km, cu hanuri. De ce la 40 de km? Atât era „autonomia” unei caravane, după care caii sau cămilele trebuiau să se odihnească.

20190323_162618.jpg
Când vorbim despre „han”, termenul are alt înțeles decât în Europa. Clădirea nu era de lemn, ci de piatră şi era inaltă de aproximativ 10 m. Arcadele şi bolțile sunt asemănătoare, păstrând proporțiile, celor din catedralele gotice

 

Piatra este cioplită cu modele specifice arhitecturii selciugide.
Cea mai importantă astfel de construcție este Sultan Han, care este acum în curs de restaurare.
Sultan Han este ultimul popas înainte de Cappadocia. Despre călătoria în acest ținut, care în limba persană înseamnă „țara cailor frumoşi” în episodul următor.

Cristi Nedelcu

Nu doar eternitatea, ci și comicul de limbaj s-a născut la sat

 

Moș Nechifor Coțcariul  – o nouă incursiune a lui Dabija și Iureș în universul Creangă la Teatrul Act

 

Alexandru Dabija și Marcel Iureș își contină excursia în lumea lui Ion Creangă, pe care o aduc pe scenă. Un pariu riscant, pentru că textele lui Creangă au fost scrise în cu totul altă epocă, într-o lume care nu doar că s-a dus, dar până și amintirea ei începe să se estompeze. Iar sensibilitatea celor de atunci s-a modificat suficient de mult față de cea a contemporanilor noștri încât să transforme o astfel de acțiune într-o adevărată aventură. Dacă în ”Absolut!” (după ”Ivan Turbincă”) sau în ”N-ai tu treabă” (după ”Dănilă Prepeleac”) există câteva ”cârlige” care trag textele către situații familiare spectatorilor de azi (Ivan Turbincă este un soldat ce pare ieșit din armata anilor 80, iar povestea lui Dănilă Prepeleac este  transpusă într-un mediu corporatist, cu un aer de conferință TED), povestea lui ”Moș Nechifor Coțcariul” este spusă fără astfel de artificii. Alexandru Dabija mizează aici doar pe caracterul subversiv-licențios al textului.

53747563_2100534933349445_229461333618196480_o
Marcel Iureș și Ruxandra Maniu în Moș Nichifor Coțcariul. foto – Albert Dobrin

 

Alegerea acestei povești este în sine un act de curaj. George Călinescu o considera ”întâia nuvelă românească de atmosferă”, un fel de act fondator al nuvelisticii moderne românești, iar capacitatea ei de a subjuga cititorul rezidă în personajul principal, Moș Nechifor Coțcariul, și în dublul limbaj pe care el îl folosește.

Subiectul, în sine, este aproape banal iar tema a fost folosită de mulți scriitori care au abordat tema infidelității – o călătorie prelungită de ”un accident”. (amintesc doar pe Alberto Moravia sau pe Alain Robbe-Grillet). Dar nu aceasta este importantă, când modul cum este ea exploatată, într-un nesfârșit joc de cuvinte, în care tot ce se spune are un dublu înțeles. Tocmai de aceea, nuvela lui Creangă are un potențial dramaturgic, exploatat de Alexandru Dabija, iar decizia de a nu face niciun racursi la contemporaneiate, aici trebuie căutat.

Desigur, spectacolul este axat (la fel ca și în celelalte cazuri amintite) pe evoluția lui Marcel Iureș. Am mai scris despre plăcerea lui de a redescoperi lumea satului, din care provine, dar ceea ce mi-a atras acum atenția este faptul că, venit din lumea Olteniei, el redescoperă satul lui Creangă. Ceea ce ne arată că, da, Blaga a avut dreptate, și dincolo de orice diferențe de termeni (care pot fi savuroase) sau de mentalități, există o fărâmă de eternitate care se regăsește în orice sat românesc.

Jocul lui Marcel Iureș este savuros, și modul în care exploatează valențele aluzive ale textului, folosind mijloace artistice minime, dar de efect, face deliciul sălii.

53674856_2099358766800395_3001187610161840128_n
Marcel Iureș în Moș Nichifor Coțcariul. foto – Albert Dobrin

Replica îi este dată excelent de Ruxandra Maniu, a cărei partitură nu este atât de ofertantă, dar care pune în valoarea nu doar situația, ci și comicul de limbaj.

De altfel, și scenografia minimală are același rol – de a concentra atenția spectatorului asupra relației dintre cele două personaje, reliefată în special prin limbajul aluziv.

Un spectacol care aduce în atenție comicul ca element al fondului nostru profund ce poate fi recunoscut indiferent cât s-a schimbat societatea.

 

Cristi Nedelcu

Sf. Valentin versus Dragobete – un meci al aculturației –

”Eu voi sărbători Valentine’s Day când vor merge și americanii cu sorcova”.

”De ce să sărbătoresc Sf. Valentin, când noi suntem români și îl avem pe Dragobete?”.

 

1112

Sunt doar câteva dintre ideile care circulă zilele acestea pe internet (la concurență cu glumele despre cupluri). Ca și în cazul altei sărbători preluate din aria culturală americană, Halloweenul, Sfântul Valentin dă prilejul unora să își regăseacă resurse nebănuite de patriotism. De fapt, preluarea acestor sărbători este un fenomen care s-a manifestat mereu în istorie și care, în literatura de specialitate, poartă numele de aculturație. Folosit de la sfârșitul secolului XIX de către John Wesley Powell (1880) care studia grupurile de imigranți sosiți în America, tremenul de aculturația a fost definit mai exact în 1936 de trei antropologi – Robert Redfield, Ralph Linton și Melville Herskovits

 

”Acculturation comprehends those phenomena which result when groups of individuals having different cultures come into continuous first-hand contact with subsequent changes in the original culture patterns of either or both groups (R. Redfield, R. Linton, and M. J. Herskovits, „A Memorandum for the Study of Acculturation,” American Anthropologist, XXXVIII (1936), 149-52.)

Asta nu înseamnă că fenomenul nu a existat și până atunci. El s-a manifestat din plin de-a lungul istoriei de fiecare data când două culturi au intrat în contact. Zeii pe care popoarele îi împrumutau de la unele la altele, felurile de mâncare ce se regăsesc aproape la fel în spații geografice aflate la distanțe una de alta, basmele și chiar bancurile care circulă în aceeași formă în arii culturale și lingvistice diferite, toate acestea sunt forme de aculturație.

După cum spuneam, aculturația a fost definită și studiată pornind de la grupurile de imigranți, prin analiza modului în care credințele și valorile lor se schimbă și sunt influențate de cultura cu care intră în contact. Globalizarea și dezvoltarea tehnologiilor a dus aculturația la un alt nivel, prin eliminarea condiției de contact direct, fizic, între cele două culturi care se influențează. Cinema-ul, televizunea sau internetul sunt mijloace de contact cultural care fac posibilă aculturația la distanță.

Poate să fie un fenomen enervant, dar este inevitabil. Întotdeauna la contactul între două culturi, cea mai puternică s-a impus. Iar această putere nu este, neapărat, rezultatul unei puteri financiare sau militare. Romanii s-au dovedit superiori din punct de vedere militar etruscilor, dar le-au preluat mare parte din cultură, așa cum vor face apoi și cu grecii. Aculturația a funcționat aici, în sens invers.

Legile antropologiei par la fel de imuabile ca și cele ale fizicii. Și nu am auzit pe mulți să se supere pe legea gravitației.

În cazul de față, fenomenul acesta al aculturației s-a manifestat într-un mod interesant – prin redescoperirea unei tradiții populare pe care românii o uitaseră – Dragobetele. În ”Mitologia română” Romulus Vulcănescu amintește despre ”sărbătoarea capului de primavară” care a fost ținută mult timp de poporul roman pe 3 martie.

 

”La această data se credea că se logodesc păsările cerului și cele domestic, adică începe perioada rutului. De la sărbătoarea simbolică a logodnei păsărilor cerului s-a extins tot symbolic la oameni, devenind astfel și o sărbătoare a erotismului” (Romulus Vulcănescu – Mitologia română, ed. Academiei, 1985, pg. 337).

 

La rândul său, profesorul Nicolae Constaninescu de la Universitatea din București susține că nu există atestări ale ei mai vechi de secolul XIX, moment în care ar fi avut loc acea trecere de care vorbește Romulus Vulcănescu. Cu alte cuvinte, tradiția pe care o invocă unii cu atîta patos pentru a o contrapune Sfântului Valentin nu este chiar atât de veche cum ne place nouă să ne imaginăm. În anii comunismului ea fusese, practic, dată uitării, iar singurele sărbători de primăvară erau 1 și 8 martie.

Dragobetele a fost, practic, reinventat, abia după ce importul Valentine’s Day a reușit, ca o reacție la aceasta. Este tot un fenomen specific aculturației, care presupune adoptarea și asimilarea elementelor unei culture străine. Iar acest proces de asimilare înseamnă inclusiv redescoperirea și reinventarea unor elemente din propria cultură.

Procesul de reinventare al Dragobetelui s-a încheiat în 2016, când în urma unei campanii inițiate de o companie privată cu capital majoritar austriac (OMV-Petrom) a fost ales simbolul Dragobetelui – Uniunea.

petrom-simbolul-dragobete-uniunea2-full

Așadar sărbătoarea tradițională pe care o prezentăm ca alternativă  la cea de import, a fost reinventată tot ca urmare a celei ”străine” și cu un sprijin ”ne-autohton”. Legile aculturației au ironiile lor.

Dincolo de toate astea cel mai bine e să ne bucurăm de orice moment prin care putem sărbători iubirea. Pentru că și Valentine’s Day și Dragobetele sunt despre iubire, nu despre ambiția de a fi cosmopolit sau tradiționalist.

Cristi Nedelcu

Captiv în lumea Autorului

Spectacolul Autorul care se joacă la Teatrul Național din Craiova, este, probabil, cel mai provocator din ultimele stagiuni. Pentru că așa își propune să fie.

Regizorul Bobi Pricop renunță la orice formă de mișcare scenică și tratează textul lui Tim Crouch cu minimul de mijloace teatrale. Practic, spectacolul poate fi, la fel de bine, și un teatru radiofonic, pentru că elementele vizuale lipsesc aproape cu desăvârșire. În schimb, regizorul suplinește această lipsă prin implicarea publicului în conținutul piesei. Desigur și textul este de natură să permită această abordare.

Ideea de bază a spectacolului a fost lansată mai de mult în teatru și, în limbajul de specialitate, poartă numele Breaking the Fourth Wall  (a sparge cel de-al patrulea zid). Conform convenției teatrale, spectacolul se joacă în interiorul unui spațiu delimitat de patru pereți, cu unul dintre ei deschis către public. Uneori, actorii ies prin acest al patrulea zid, pentru a pătrunde în lumea spectatorilor. Este eterna dorință a teatrului de a fi realitate. Statutul de convenție nu îl mai satisface de mult.

Această tehnică de Breaking the Fourth Wall este cu atât mai potrivită aici, cu cât tema abordată de Tim Crouch vizează relația dintre teatru și realitate, mai exact dintre violența din viața reală și violența de pe scenă. Cine pe cine influențează, cine pe cine condiționează.

Numai că orice experiment de acest gen nu poate să reușească, pentru că teatrul NU este realitate. Concret, în cazul spectacolului Autorul, nu actorii ies din lumea lor, ci spectatorii sunt aduși în lumea actorilor. Cea de-al patrulea zid nu a fost spart ci a fost extins, cuprinzând și spectatorii. Este și aceasta o formă de a transgresa convenția teatrală. Rezultă de aici un spectacol a cărui tensiune rezidă exclusiv din cuvinte, dar care nu este cu nimic mai mică decât a altor spectacole care apelează la toate mijloacele de expresie scenică.

După cum sunt amplasați actorii, un spectator, oriunde ar sta în sală, nu poate vedea decât doi dintre cei patru actori. Prin urmare, a te pronunța asupra interpretării tututor ar presupune cel puțin două vizionări ale spectacolului. Dar, pentru că partea de improvizație este una însemnată, nu există două spectacole similare. Prin urmare, aprecierea mea că personajele care au cea mai mare greutate în spectacol sunt Esther (Ioana Florentina Manciu) și Vlad (Vlad Udrescu) este mult mai subiectivă decât în cazul altor spectacole. În text, autorul (Claudiu Bleonț) și Vic (Vlad Drăgulescu) au consistența cea mai importantă, dar Ioana Florentina Manciu este cea care transmite cea mai puternică emoție și care face publicul să încremenească fie cu o șoaptă, fie cu o privire, fie cu un zâmbet pierdut. Jocul ei denotă o stăpânire aproape perfectă a microgesturilor, privirii, mimicii, într-un cuvânt a tuturor mijloacelor necesare atunci când atât de aproape de public. La rândul său, Vlad Udrescu știe cum să gestioneze relația cu sala, având în vedere că interacționează cel mai mult cu spectatorii. Acest lucru este cu atât mai remarcabil cu cât spectatorii au o libertate mare de intervenție, iar Vlad știe cum să ducă mereu lucrurile în direcția necesară spectacolului. Vlad Drăgulescu și Claudiu Bleonț au forță în interpretare și aduc mereu spectacolul la cote de tensiune, atunci când lucrurile par a scăpa în derizoriu.

23102017114519

După cum am spus, tema centrală este cea a violenței din viața de zi cu zi, și a reprezentării ei scenice. Un singur lucru aș vrea să remarc legat de acest subiect. Discuțiile despre necesitatea prezentării violenței pe scenă nu sunt prezente de ieri, de azi în spațiul teatral. Crimele au fost prezente de la începutul teatrului. Dar ele erau nu un scop în sine, ci un mijloc pentru atingerea catharsisului. Ceea ce se întâmplă acum în lumea showului, prin reprezentarea aproape identică a violenței din lumea reală, este greșit tocmai pentru că lipsește transfigurarea artistică. Este ceea ce se întâmplă și în textul lui Tim Crouch, unde autorul cade pradă unei astfel de lipse de interpretare artistică a unor elemente de lumea reală.

Când teatrul vrea prea mult să fie realitate, este distrus de aceasta. Finalul spectacolului este bulversant pentru spectatori, iar faptul că oamenii pleacă fără să apalude prea mult, iar actorii nu mai revin la aplauze este un semn bun. Spectacolul te face să pleci pe gânduri, iar aplauzele (de care se cam abuzează la noi) nu ar face decât să strice această stare.

 

Cristi Nedelcu