O zi perfectă

Ceasul sună prelung și enervant. Cu o seară înainte negociase îndelung tipul de sonerie, dar ceasul se arătase de neînduplecat – va fi unul foarte enervant, pentru că nu își mai permitea încă o întârziere la job. Avea deja 40 de puncte de penalizare, risca să nu mai poată intra în casă. Mormăi furios și întinse mâna să îl închidă. Ceasul se aștepta la asta și se feri. Țârâitul deveni și mai enervant, așa că, până la urmă, fu nevoit să se ridice din pat. Bombăni și se îndreptă spre baie. Apucă să se stropească puțin pe față, și robinetul se opri singur. Apometrul îl avertizase deja de două ori că este la limita de sus a consumului lunar. ”Excelent” îşi spuse, gândindu-se că mai avea o săptămână din lună. Luă cafetiera, dar aceasta refuză să pornească. Precis primise analizele medicale obligatorii care arătau că avea tensiunea prea mare. Se resemnă cu apa rece cu o felie de lămâie, fără nici un pic de îndulcitor.

Se mai învârti puțin prin living, trăgând cu ochiul la frigider. Aseară băuse o bere pe la zece, și, de obicei, frigiderul ținea minte și nu se mai deschidea timp de opt ore. Mai ales dacă primise și el analizele, sigur nu va avea parte de micul dejun. Până la urmă se hotărî să încerce. Se baza pe faptul că atunci când îşi alesese frigiderul, o făcuse din seria de frigidere oferite de altă firmă decât cea care produsese cafetiera. Prin urmare, cele două electrocasnice nu prea comunicau între ele.

Avu noroc, dar numai pe jumătate. Frigiderul se deschise, dar deblocă doar sertarul de legume. Tot era ceva. Mâncă o roșie și un măr care cine știe cum se rătăcise pe acolo, în timp ce se îmbrăca. Ceasul începu iar să țârâie enervant. Făcea exces de zel, era perioada de verificare a garanției, și dorea ca cei de la firmă să vadă cât este el de activ. Acum dacă era sincer, trebuia să recunoască faptul că era în întârziere. Avea 15 puncte penalizare pentru depășirea greutății, deci mașina nici gând să pornească, așa că trebuia să meargă pe jos, sau, în cel mai bun caz, cu trotuarul rulant, dacă i se va permite.

 

images
sursă desen

Ieși din bloc și se uită pe cer. Din fericire era senin. O porni spre birou, iar pe drum mai trimise către frigider un email cu necesarul de aprovizionare. Spera să i-l aprobe, totuși. Asta avea să afle seara. Apoi gândul îi fugi către treburile de la birou.

Ziua  perfectă  începuse.

PS Cum vor fi electrocasnicele viitorului? Habar nu am. (articol scris în cadrul campaniei „Cum ar trebui să fie electrocasnicele viitorului?”)

Cristi Nedelcu

 

Plagiat vs Orginal

 

14509191_1692591651068130_1455632873_n
Escher – Drawing Hands

 

Trăim într-o lume falsă obsedată de autenticitate, după cum este cu atât mai obsedată de naturaleţe cu cât este mai artificială.

Adevărat, autentic, real, original, sunt termeni folosiţi  atât de frecvent, încât ascund o nevroză născută tocmai din lipsa lor reală. Iar dacă în viaţa de zi cu zi poate nu simţim acest lucru, decât în ostentaţia unora de a se prezenta aşa cum sunt, în ceea ce priveşte lumea ideilor lucrurile sunt cu mult mai flagrante. Trăim într-o lume în care accesul la informaţie a devenit extrem de uşor, iar cunoaşterea la care altă dată ajungeai greu şi cu efort, este la îndemână, încât preţuim tot mai puţin şi informaţia şi cunoaşterea. De fapt le amestecăm – informaţia cu înţelegerea şi cunoaşterea.

Într-o lume în care poţi să afli ceva aproape instantaneu, ideile sunt tot mai rare, creaţia tot mai săracă, iar copiile ajung să sufoce originalul. Umberto Eco avertiza cu puţin timp înainte de a muri „Rețelele de socializare dau drept de cuvânt unor legiuni de imbecili care înainte vorbeau numai la bar după un pahar de vin, fără a dăuna colectivității. Erau imediat puși sub tăcere, în timp ce acum au același drept la cuvânt ca și un premiat cu Nobel. Este invazia imbecililor”. Afirmaţia poate părea dură, dar dacă este să analizăm discursul care proliferează în spaţiul public de mai bine de un deceniu, nu putem să nu îi dăm dreptate.

În această atmosferă era aproape inevitabil ca lumea intelectuală de la noi să se lovească de o problemă cum este cea a plagiatului. Ea a intrat în atenţia opiniei publice odată cu dimensiunea politică pe care a căpătat-o după ce în acest carambol au intrat oameni tot mai influenţi. Dar, problema începuse să fie tot mai serioasă odată ce industria de lucrări de licenţă/masterat/doctorat devenea tot mai înfloritoare. Şi când folosesc termenul de industrie îl folosesc în sens propriu, pentru că includea (şi cred că mai include şi acum) siteuri specializate, anunţuri de mică publicitate, etc.  Atât timp cât povestea nu a putut fi folosită ca o armă politică, nimeni nu  a părut indignat de această practică, deşi ea afecta puternic lumea academică (da, studenţii fac parte din această lume, iar lucrările lor se supun aceloraşi reguli privind originalitatea).

Poate o să pară ciudat ceea ce spun, dar problema plagiatului nu este pusă în termeni corecţi. Poţi să respecţi în totalitate chiar şi actualele standarde în materie de redactare a unei teze, şi, cu toate acestea, lucrarea să fie un plagiat. Şi, invers, poţi redacta o lucrare care să fie suspectă de plagiat dar ea să fie, totuşi, originală.

O să încep cu a doua afirmaţie care pare ceva mai flagrantă şi mai greu de susţinut. „Shakespeare ştie să spună o poveste ca nimeni altul, cu o condiţie – să o fi spus cineva înaintea lui” Afirmaţia îi aparţine lui Bernard Shaw şi, dincolo de ironie, conţine un mare adevăr. Toate operele lui Shakespeare sunt, după normele de astăzi, plagiate.  Unele dintr-o sursă,  altele din mai multe, unele mai vizibil, altele mai puţin. S-au scris zeci de teze pe tema asta, şi numeroşi cercetători şi-au construit cariera pe aceste analize. De multe ori, Shakespeare nu şi-a ascuns aproape deloc sursa inspiraţiei. Iulius Caesar este practic versificarea textului lui Plutarh din „Vieţile paralele”. Cu toate acestea opera lui Shakespeare este una profund originală, pentru că Shakespeare a structurat un limbaj, a creat personaje vii, şi pentru multe alte motive similare,  într-un cuvânt pentru că a dat materialului pe care l-a preluat o formă unică şi de neegalat. Nu vreau să intru într-o exegeză care nu îşi are aici locul, dar vreau să spun că esenţa este  dacă autorul are într-adevăr ceva de spus sau nu. „E uşor a scrie versuri, când nimic nu ai a spune”.

Se poate spune că este un caz excepţional şi, probabil, aşa este. Fără îndoială mai găsim câteva, destul de puţine şi toate în domeniul creaţiei literare şi nu al studiilor de specialitate. Or, discuţia din spaţiul public este legată de plagiatul în acest domeniu, unde lucrări care se pretind originale sunt de fapt compilaţii are unor cărţi publicate anterior de alţi autori. Cred că şi aici se poate aplica aceeaşi măsură despre care vorbeam mai devreme – lucrarea să fie construită în jurul unei idei originale. Este prima condiţie, care ar fi uşor de verificat încă din momentul în care subiectul tezei este propus. „Eminescu şi romantismul european” are tot atâtea şanse să fie o teză originală cât are echipa naţională de fotbal a României să joace o finală de campionat mondial. Şi aşa ajungem la prima afirmaţie prin care lipsa unor elemente punctuale de plagiat nu asigură originalitatea tezei. Pentru că poţi frazele respective pot fi rescrise şi reinterpretate, dar asta nu înseamnă că  lucrarea devine doar prin atât una originală.

Desigur, apare întrebarea  ce este de făcut? Instrumentele tehnice sunt utile şi ele, comisiile de asemenea, dar principalul mijloc stă în mâinile societăţii, adică ale noastre. Şi el înseamnă să încercăm să punem lucrurile în adevărata lor valoare, să nu judecăm adevăruri după oameni, ci invers, să respectăm valoarea şi să sancţionăm impostura şi nu invers.

Iar după aceea, lucrurile se vor dovedi mai uşoare decât ne aşteptăm.

Cristi Nedelcu

Am fost trataţi ca preşedintele Franţei

Şapte vinuri pe-nserat

Scoase-n şir la degustat

Şapte vinuri, şapte arte

Degustate toate-n parte.

 

14441187_1771297923128360_8576444761105633357_n

În numerologie, şapte este o cifră magică. Asociată cu chakrele (centrele energetice prin care corpul uman şi mediul înconjurător comunică) sau cu simbolul masonic al triunghiului aşezat peste pătrat, cifra 7 a atras întotdeauna şi a creat mitologii.

Prin urmare, cea mai recentă degustare din seria Brânzeturi cum se cuVin (organizat de Asociaţia Bloggerilor Olteni şi Dicţionar Culinar)  a stat sub semnul unor astfel de mitologii pentru că participanţilor li s-au servit 7 vinuri, semn că augurii au fost cu ei în seara aceea.

Şi pentru ca experienţa să fie completă, vinurile au fost povestite de Laurenţiu Achim Avram – preşedintele Federaţiei Somelierilor din România. O expunere destul de tehnicistă, care a avut darul de a aduce un pic de exactitate, acolo unde noi, nespecialiştii preferăm exuberanţa şi imaginaţia.

14433199_1771298516461634_4589514989664849671_n

Cele şapte combinaţii ale serii au urmat evoluţia deja cunoscută acum – de la vinurile albe uşoare, la cele roşii grele. O singură excepţie, dar despre ea la final.

Mozzarella Fresca Cuvee d’excelence – Sauvignon Blanc. Vinul aspru şi dur, cu un gust astringent şi un post gust intens a acoperit aproape în totalitate gustul delicat şi uşor fad al brânzei.

Camembert – Ile de FranceCuvee d’excellence – Riesling italian. Rieslingul s-a dovedit mai corpolent dar cu o aromă pronunţat florală. Postgustul mai redus, a făcut ca aici lucrurile să stea exact invers. Vinul a fost acoperit de brânza onctuoasă al cărei gust fusese potenţat de nuci.

Cascaval Sofia Nedeea. Vinul tânăr, aflat la a doua ediţie, este un cupaj de trei vinuri care se echilibrează perfect. Asocierea cu caşcavalul Sofia a fost una naturală, dar fără să sporească în vreun fel calităţile vinului.

14364758_1771298449794974_1557776002215096571_n.jpg

EmmentalerPrince Mircea – Merlot. Culoarea intensă îi potenţează gustul puternic, în care se simt fructele de pădure şi prunele uscate, iar mirosul de sol reavăn întregeşte olfactiv combinaţia. Brânza a fost asezonată cu piper şi astfel devenită picantă a echilibrat taninul persistent.

14390877_1771298446461641_5833500517903989616_n

Gran BavareseSoare – Cabernet Sauvignon. După Merlot, Cabernet Sauvignonul Soare a părut mai catifelat, dar mai plin. Consistent şi cu post gust intens el s-a asezonat cu brânza cu mucegai albastru, care a „stins” taninul.

14355782_10154201813629442_8274618106039808479_n

Grana Padano – Castel Bolovanu – Cabernet Sauvignon. După 5 vinuri, papilele gustative, mai ales ale unor nespecialişti,  încep să se revolte când sunt puse să facă diferenţa între două vinuri Cabernet Sauvignon. Şi dacă senzaţia că taninul era acum ceva mai persistent a fost poate singura care făcea o oarecare diferenţă, în schimb combinaţia cu caşcavalul puternic maturat a fost, fără îndoială, asocierea serii. Asocierea dintre vin şi brânză a avut ca efect un post gust mai prelung şi cu o nuanţă uşor amăruie.

BrieSirena Dunarii – Riesling italian.

sirena-dunarii-sticla

Evident că cel mai interesant vin al serii a fost cel despre care am fost avertizaţi că nu intră în competiţie. Sirena Dunării, căci despre el este vorba, este genul de vin care te face să îţi schimbi părerea despre vinurile dulci. În general vinificatorii spun că un vin dulce este mai uşor de „păcălit”. Zahărul poate ascunde uneori defecte care apar când vinificatorul a pierdut produsul din mână, şi, de aceea, vinurile seci sunt considerate mai oneste. În cazul Sirenei, însă lucrurile nu stau aşa. Zahărul în cantitate însemnată (anul de producţie a fost 2001, cel mai bun pentru vinuri din ultimele decenii) a fost echilibrat, iar postgustul lung a avut nuanţe de caramel. În acelaşi timp plin şi onctuos Sirena este genul de vin care se savurează cu înghiţituri mici astfel încât să îl simţi în plenitudinea lui. Pe platou a fost servit cu Brie, dar vinul merită înţeles singur. Multe poveşti s-au spus despre el în seara aceea, dar ce nu ştiam, era că aproape în acelaşi timp cu noi vinul era gustat şi de preşedintele Franţei. Sirena Dunării s-a aflat în meniul pe care Adi Hădean şi Nicolai Tand,l-a pregătit cu ocazia vizitei preşedintelui francez în România.

În concluzie a fost seara în care degustătorii amatori au fost supuşi unei probe de anduranţă a papilelor gustative, şi în care memoria savorii a fost la acelaşi nivel cu rezistenţa. O seară care va rămâne în topul întâlnirilor din seria Brânzeturi cum se cuVin.

Cristi Nedelcu

Ce (nu) am înţeles din competiţia pentru Capitală Culturală Europeană…

În mod normal, cultura este una dintre noţiunile cele mai puţin compatibile cu ideea de competiţie. A vorbi despre cel mai mare scriitor, sau cel mai mare pictor, este un semn de sărăcie intelectuală, pentru că actul artistic este rezultatul unei tensiuni interioare a artistului, a unei relaţii de cele mai multe ori defectuoase, dar prin asta mirabile, cu divinitatea, cu lumea, sau chiar cu el. Desigur s-ar putea spune că eu vorbesc aici despre actul artistic, în timp ce cultura poate fi judecată în termeni instituţionali, ceea ce schimbă perspectiva. Desigur cultura unei comunităţi este mai mult decât suma actelor artistice pe care unii membri ai acestora le produc. Dar, nici în acest caz, ideea de competiţie nu rimează foarte bine, deoarece chiar şi cultura instituţională lucrează cu un material inefabil, greu de cuantificat şi de turnat în tiparele unui clasament.

Şi totuşi, trăim într-o lume care clasifică şi ierarhizează totul, de la sentimente, la  întrebări, aşadar nu avea cum să scape actul artistic de o astfel de operaţiune.

Ideea de a stabili o capitală culturală europeană şi mai ales desemnarea ei în urma unui concurs trebuie aşezată, prin urmare, în dimensiunea ei normală. Nu trebuie să i se dea o importanţă nici mai mare, dar nici mai mică decât o are.

În primul rând trebuie spus că un astfel de proiect a fost gândit ca unul dintre mijloacele de realizare a coeziunii europene la nivel identitar. Pentru că, dacă este să fim sinceri, construcţia europeană scârţâie din toate încheieturile în primul rând pentru că edificarea ei nu s-a făcut pornind de la un set identitar comun. Primii paşi europeni au fost economici, iar următorii au fost pe acelaşi drum. Abia târziu diriguitorii de la Bruxelles au înţeles că fără idei în care să se regăsească un număr cât mai mare de oameni de pe continent, întregul edificiu se poate prăbuşi. Criza refugiaţilor şi ieşirea Marii Britanii din UE au fost cele mai clare dovezi că principala ameninţare la adresa unităţii europene o reprezintă lipsa coerenţei identitare. Poate părea anecdotic, dar singurele momente când europenii se simt făcând parte din aceeaşi lume este atunci când intră în competiţie (Campionatele Europene la diferite sporturi, Eurovision).

În rest, nu reuşim să găsim constructe identitare la care să adere şi locuitorii din Vilnius, şi cei din Andora sau din Insulele Feroe. Din acest punct de vedere, poate că decizia celor de la Bruxelles de a stabili ce ţări să dea în fiecare an Capitalele Culturale Europene nu a fost cea mai fericită. O competiţie între oraşele aparţinând tuturor ţărilor europene ar fi fost, fără îndoială, mult mai greu de gestionat, dar şi mult mai interesantă.

Vorbind despre competiţia care tocmai s-a încheiat în România, cu victoria oraşului Timişoara, trebuie să remarcăm că a fost vorba foarte puţin despre cultură, şi foarte mult despre politică şi orgolii locale. Dintre toate oraşele care au intrat în competiţie, foarte puţine au înţeles exact ce înseamnă acest proiect. Eşecul Craiovei (ca şi al Iaşului de exemplu) a fost nu doar un efect al managementului dezastruos la nivelul echipei care a lucrat la proiect, ci, în primul rând, rezultatul unei viziuni care nu avea nimic de-a face cu ideea de Capitală Culturală Europeană. Nu poţi să aspiri la acest titlu, purtând un slogan care ani de-a rândul a stat pe prima pagină a unui ziar anti-european şi xenofob, sau construindu-ţi întregul proiect pe o autosuficienţă locală care înşiră doar meritele autohtone, fără a încerca să propună un dialog real cu restul continentului pe care doreşti, de altfel, să îl reprezinţi.

Una dintre trăsăturile constante ale Europei a fost că, din totdeauna şi-a pus problema propriei identităţi. Este, alături de, sau ca un corolar al acelei competitivităţi de care aminteam mai înainte, un semn distinctiv al identităţii europene – faptul că se pune mereu sub semnul întrebării. Această predispoziţie de a te interoga mereu asupra identităţii tale în raport cu alteritatea, asupra a ceea ce ne defineşte pe noi şi pe ceilalţi a lipsit cu desăvârşire din proiectul Craiovei. Noi ŞTIM cine suntem nu avem nicio îndoială, nici un semn de întrebare, nicio dilemă. Or, această siguranţă de sine, care frizează autosuficienţa, este în totală disonanţă cu un continent care este în căutări şi în frământări.

Nu ajutăm la definirea identităţii europene cu aere de atoateştiutori, sau cu ţâfne de vedetă provincială ale cărei merite nu sunt recunoscute din cauza unor conspiraţii oculte.

europa-2009_477485

Reacţiile din spaţiul public după ce Craiova nu a reuşit să prindă finala pentru titlul de Capitală Culturală Europeană a demonstrat că nu am învăţat nimic din acest eşec. Reacţiile de după victoria Timişoarei de asemenea. Până la urmă, poate nu dorim să învăţăm nici din eşecurile noastre, nici din victoriile altora.

Cristi Nedelcu

Începe şcoala

 

1969_2009

Începe şcoala.  Momentul în care de obicei se spun multe. Despre şcoală, despre profesori, despre sistem, despre minister, despre copii, etc. mai puţin despre părinţi. Ei, de regulă, sunt uitaţi de câte ori se vorbeşte despre dezastrul din sistemul de învăţământ.

Or, în ecuaţia asta complicată pe care educaţia unui copil o presupune, părinţii joacă un rol la fel de important (dacă nu chiar mai important) ca şcoala. În teorie toţi ştim asta, dar când este să punem în practică, lucrurile se schimbă total.

Societatea pe care o construim de peste 5 luştri (sau cincinale pentru cei obişnuiţi cu astfel de unităţi de măsură a timpului social) este una profund materialistă şi în care preocuparea pentru a arăta ce eşti şi ce ai (lucruri echivalente pentru mulţi) devine primordială. Acest lucru se răsfrânge şi asupra relaţiei părinţi-copii.

 Pentru mulţi părinţi, copilul devine mai curând un obiect social, la fel ca telefonul mobil, maşina sau concediul de lux. Performanţa lui şcolară este un semn al statutului pe care părintele îl are. Pentru că un nivel ridicat de educaţie, presupune un nivel economic ridicat. Etalezi cunoştinţele copilului căpătate prin meditaţii plătite scump, la fel cum etalezi ultimul model de iPhone pe care îl ai, maşina luxoasă pe care ţi-ai cumpărat-o, sau pozele dintr-o insulă exotică puse pe reţelele de socializare. Părintele se legitimează astfel prin performanţa copilului şi, de cele mai multe ori, îşi refulează în modul acesta frustrări din copilărie.

Şi de aceea, este dispus la gesturi total deplasate prin care pune presiune pe profesori (presiune care poate fi de toate felurile – de la intimidare până la cadouri) pentru ca aceştia să evalueze incorect evoluţia copilului. Iar acest lucru este posibil deoarece părinţii au o percepţie greşită despre ce înseamnă educaţie.

Educarea unui copil presupune nu doar cunoştinţe ci, în primul rând, valori. Despre aceste valori vorbim foarte puţin, iar efectele se văd în societatea pe care o construim prin şi pentru copiii noştri.

Iată cam ce nu sunt interesaţi părinţii să dezvolte la copilul lor

onestitatea

A obţine un rezultat, fie el şi foarte bun, nu este totul. Modul cum obţii acel rezultat este chiar mai important decât rezultatul în sine. Câţi sunt conştienţi de acest lucru? Din ce vedem în stânga şi în dreapta, foarte puţini. Atitudinea faţă de hoţie, în toate formele ei, inclusiv cea intelectuală, se formează din copilărie.

creativitatea

Stimularea creativităţii este, în primul rând, sarcina părinţilor, nu a şcolii. Şcoala a fost creată pentru a oferi o educaţie unitară, şi pentru a crea cetăţeni care să se integreze în societate. Deci, una dintre principalele valori pe care şcoala s-a bazat de la început a fost conformismul. Desigur, există acum numeroase metode de învăţământ care încearcă să elimine acest neajuns, dar ele nu pot elimina esenţa şcolii. Desigur, ideal este ca fiecare elev să fie tratat în funcţie de propriile capacităţi, abilităţi şi talente. Dar ştim că aşa ceva este practic imposibil, şi, orice părinte trebuie să ştie că este menirea lui ca propriul copil să îşi dezvolte capacitatea de a construi noi modele de reprezentare diferite de cele pe care trebuie să le asimileze la şcoală.

În fiecare an, la unul dintre examenele importante (de final de clasa a 8-a sau bacalaureatul) apare câte un scandal legat de modul cum este formulat unul dintre subiecte. Dincolo de responsabilitatea,  care este fie a celor care au realizat subiectele, fie a celor care ar fi trebuit să le rezolve,  aceste situaţii sunt rezultatul unui sistem care nu încurajează deloc creativitatea elevilor.  Mihail Sebastian a pătruns în lumea literelor, după ce teza sa de bacalaureat a atras atenţia lui Nae Ionescu, preşedintele comisiei de bacalaureat. Îşi mai poate cineva imagina în ziua de azi un tânăr care după 12 clase are curajul să scrie un text absolut original în teza de final de liceu, text care să îl propulseze în redacţia uneia dintre publicaţiile importante ale momentului (fie acestea şi online?) Ca să nu mai vorbim despre absoluta imposibilitate ca o personalitate de talia lui Nae Ionescu (adăugaţi voi ce nume consideraţi din cele contemporane) să fie în ziua de azi preşedinte al unei comisii de bacalaureat. Examenul de final de liceu a devenit doar o discuţie de note şi procente şi în nici un caz una legată de cunoştinţele pe care tinerii ar trebui să le aibă după 12 clase.

empatia

Există, fără îndoială, tendinţa multora de a spune „pe vremea noastră era mai…”. Uneori e adevărat, alteori nu. Nu cred că actualele generaţii învaţă mai puţin în sensul de acumulare de informaţii. Dar, în mod cert, cei din actuala generaţie sunt mai egoişti decât au fost părinţii lor. Cred că totul li se cuvine, iar alteritatea este pentru ei o adevărată ameninţare. Iar acesta este efectul educaţiei primite în familie şi a sistemului de competiţie exacerbată căruia toţi se închinăm.

cooperarea

Este legată de ce spuneam mai sus. Egoismul duce la un individualism, hrănit în mod atroce de părinţii care îşi doresc copilul primul în clasă PRIN ORICE MIJLOACE. Şi atunci, de mici, copiii sunt învăţaţi să îşi privească proprii colegi drept competitori şi nu parteneri. Rezultatul se vede peste ani, când vor fi incapabili să lucreze în echipă, indiferent de cât de multe cunoştinţe şi abilităţi au depins.

solidaritatea

Este pasul următor cooperării, momentul în care înţelegi că o societate poate reuşi în măsura în care membrii ei sunt solidari în momentele critice. Din moment ce nu am dezvoltat la copiii noştri empatia şi cooperarea nu vor putea să construiască o societate bazată pe solidaritate.

Întâmplător sau nu, acestea sunt valorile care ne lipsesc şi nouă şi care fac din societatea noastră una de care puţini dintre noi suntem mulţumiţi.

Începe şcoala. Oare nu ar trebui să înceapă şi pentru părinţi?

Cristi Nedelcu

Între intoleranţa straight şi naţionalismul gay

Fosta Iugoslavie este chintesenţa Balcanilor – cuprinde şi exprimă în esenţă ce este bine şi ce este rău dintr-o regiune atât de măcinată de conflicte, încât a ajuns să fie definită de această noţiune. Şi dacă este să numim două domenii unde spaţiul ex-iugoslav excelează acestea sunt muzica şi filmul. Desigur, strâns legate între ele, pentru că nu putem vorbi despre Goran Bregovici fără să ne referim la Emir Kusturica. Muzica primului este o sinteză a sonorităţilor diferitelor culturi din regiune, după cum filmele celui de-al doilea sunt o emblemă a ceea ce ne-am obişnuit să numim culoarea locală a Balcanilor, în care grotescul şi savurosul se împletesc într-o armonie şuie cu sclipiri de paiete şi reflexe de pietre preţioase de bâlci.

Filmul Parada, prezentat cu ocazia celei de-a şaptea ediţii a Divan Festival Film, este emblematic în acest sens, pentru că infirmă şi confirmă simultan caracteristicile filmului balcanic pe care le aminteam mai devreme.

Povestea este astfel imaginată încât să reunească toate stereotipurile etnice şi sexuale la un loc – un grup de vechi combatanţi în războaiele fostei Iugoslavii, pe jumătate criminali de război şi pe jumătate interlopi, sunt  puşi în situaţia de a proteja o paradă de gay.  Asta într-o Serbie în care homofobia este cu atât mai puternică, cu cât biserica ortodoxă este  mai prezentă în viaţa publică. (Şi, pentru a păstra contrastele acestei lumi, să spunem că pelicula produsă în 2011 a înregistrat un record absolut de box-office în toate statele foste iugoslave)

Începutul filmului trimite fără îndoială la Kusturica. Personajele sunt construite în tuşe groase, situaţiile vin în cascadă şi se amplifică, umorul este provocat de exagerare, lucrurile sunt mereu în exces. Scena de deschidere este memorabilă, şi pentru că are nevoie de traducere la toate nivelurile. Coloana sonoră ce amestecă melodii ale epocii comuniste, cântece naţionaliste şi muzica sârbească a anilor 80 (perioada de glorie a Iugoslaviei), tatuajele personajului care amintesc de războaiele care au însângerat zona în anii 90, toate acestea sunt descrise în traducere, pentru ca spectatorul să poată pătrunde într-o lume în care nostalgia naţionalistă şi comunistă se întâlnesc la tot pasul şi ajung să nu mai poată fi deosebite.

Regizorul pare a aplica o reţetă sigură, care a dat filme memorabile. Multe dintre scenele care fac savoarea filmului – un criminal de război feroce terorizat de faptul că trebuie să împartă patul cu un homosexual, un autoturism roz pictat pe rând în graffitti care exprimă fiecare tip de naţionalism – sunt clar construite pe un astfel de calapod.

Regizorul Srđan Dragojević nu doar că mizează pe stereotipuri, dar le duce la extrem demontându-le falsitatea. Unul dintre filmele preferate ale interlopilor Ben Hur este şi filmul cult al comunităţii gay, iar aceeaşi scenă, a întâlnirii protagoniştilor, este citită în cheie diferită de fiecare dintre grupuri . Când sunt puşi să înveţe tehnici de auto-apărare unul dintre personajele gay este aproape cuprins de panică în faţa partenerei de luptă strigând isterizat că îi este frică de lesbiene. Nu lipseşte nici clişeul tatălui pus în ipostaza de a accepta orientarea sexuală a fiului, nici referinţa obligatorie la lumea modei atunci când ne referim la comunitatea gay, în fine tot arsenalul unor stereotipuri care definesc modul nostru de a gândi această lume. Este meritul lui Srđan Dragojević că utilizează toate aceste clişee, plus pe cele referitoare la lumea iugoslavă şi la conflictele care au însângerat-o, pentru a aduce în faţa spectatorului întrebări care îl vor urmări şi mult după final.

Dincolo de jumătatea filmului, lucrurile se schimbă însă şi intervine principala diferenţă între Srđan Dragojević şi Kusturica. Personajele evoluează şi  schimbă tonul general al filmului. Comedia capătă accente de duioşie, apoi treptat, pe nesimţite, se transformă în dramă.

Personajul care exprimă cel mai bine această evoluţie şi care dă tonul general al filmului este Limun interpretat de Nikola Kojo. Dacă la începutul filmului el pare o caricatură a militarilor reduşi care au rămas captivi într-un război pe care nu l-au înţeles dar care le-a satisfăcut instinctul de prădător, treptat el devine un  personaj capabil să înţeleagă lucruri pe care altă dată nu le-ar fi înţeles, şi asta pentru că ştie că atunci când dragostea pentru cel de lângă tine este cea mai importantă, nimic altceva nu mai contează.

377256664_1280x720.jpg
Limon între iubita lui, Biserka, şi Radmilo, doctorul gay care îl va convinge să intre în întreaga poveste

Este lecţia cu care Srđan Dragojević încearcă să îi facă pe spectatori să se apropie cu alţi ochi de lumea homosexualilor, o lume nu atât de diferită pe cât ar vrea intoleranţii straight să creadă.

 

20121334_1_IMG_FIX_700x700
Radmilo şi Limon la parada de final

 

Şi dacă filmul începe în cheie de un comic grotesc, continuă cu umor îndulcit apoi spre final devine tragic, ultimele scene plus genericul aduc chiar o nuanţă de reportaj şi aduc aminte spectatorilor că, dincolo de inventivitatea unui cineast stă o realitate dură în care unii oameni suferă pentru că sunt altfel decât ceilalţi.

Cristi Nedelcu

Pelerin pe drumul vinului

Pelerinii dacă vor

Pot strânge-n palme mâinile divine

Strânsoarea asta e sărutul lor

Julieta

William Shakespeare – Romeo şi Julieta I,5

13592414_1735262830065203_8540792331721987373_n

Vinul este întotdeauna însoţit de o poveste, dar şi de un drum. Mai bine spus este povestea unui drum. Care a început demult, din preistoria din care el însoţeşte omul. Pe acest drum, pe care îl străbatem mereu cu fiecare degustare, cu fiecare întâlnire cu un nou vin, am întâlnit recent un Pelerin. Întâlnirea a fost prilejuită de o nouă experienţă din seria Branzeturi cum se… cuVin, găzduit de data aceasta de Vintage la Pasaj. Organizat de Asociaţia Bloggerilor Olteni şi Dicţionar Culinar, acestă întâlnire a prilejuit câteva premiere. Mai întâi crama – Drăgaşi. O recentă apariţie pe piaţa vinurilor din Oltenia, fiind prima ieşire în public a vinurilor Pelerin. Deocamdată vinuri albe, cele roşii urmând să fie lansate în toamnă.

13592223_1735262870065199_4789509693872774044_n

Crama Drăgași este o prezenţă inedită în zona aceasta a vinului, unde comerțul se combină cu informația, rafinamentul și educația. Pentru că piaţa de vinuri este una foarte dinamică, Crama Drăgași a decis să ducă povestea în altă direcție decât strict a comerțului cu vin. Crama este doar o parte a conceptului care presupune dezvoltarea turismului oenologic, şi asta ca urmare a unei pensiuni care oferă turistului posibilitatea unei experienţe complete ce pune vinul îl centru.

Trecând la degustarea propriu zisă, ea a avut câteva particularități. În primul rând brânza a fost oferită de firma Five Continent din Horezu. Și pentru că produsul pe care ea îl pune pe piață este o brânză puternic maturată, organizatorii au decis să folosească o brânză proaspătă pe care să o combine în diverse moduri, astfel încât să asigure varietatea necesară pentru un astfel de eveniment.

Degustarea  a început cu un vin alb, pinot gris, demi-sec. Un vin proaspăt, dar acid, cu un post gust intens, aproape amărui. Nivelul de alcool ridicat te poate ușor păcăli dacă nu ești atent și crezi că îți poți pune forțele cu el. Pentru asociere a fost folosită o brânză proaspătă, de două zile care contrasta cu post gustul vinului.

Cel de-al doilea vin a fost și cel mai intens. Un sauvignon blanc puternic alcoolizat, cu mult temperament care își anunță intenția de la prima înghițitură. Mirosul intens te face să înțelegi de ce oenologii francezi folosesc referințe animale când descriu mirosurile unui vin, față de cei români care utilizează doar termeni din zona vegetală. Pentru asociere s-a folosit un truc ingenios – peste brânză s-a pus miere. A fost cel mai interesant rezultat al serii pentru că dulceața mierii și brânza ușor sărată contribuiau la îmblânzirea vinului.

Al treilea vin a fost un rose, obținut dintr-un pinot gris. Acest soi este considerat mai puțin rafinat, din care se obțin vinuri albe puternice, cu un post gust intens. Vinificat în rose a dat un vin interesant, dar ușor agresiv. Ținut mai mult pe pielița vineție a strugurelui pentru a obține o culoare altfel interesantă, vinul a  pierdut din expresivitatea florală pe care un rose o presupune, și, îmbogățit cu tanin, a câștigat în onctuozitate și tărie alcoolică. Prin urmare vinul a păstrat doar culoarea rose, restul caracteristilor fiind mai curând al vinurilor albe. Asocierea cu brânza a fost în aceeași zonă a gustului intens, deoarece brânza a fost presărată cu piper. Asalt dur asupra papilelor gustative, oricum încercate destul de mult pe parcursul serii.

13521894_1735263663398453_5327664412992003738_n

 

Într-un final s-a dovedit o călătorie interesantă alături de 3 pelerini destoinici, dar cu care trebuie să nu îţi măsori puterile prea mult, pentru că te pot dovedi.