Povestirea de mai jos am scris-o pornind de la câteva graffiti din Craiova. Spuneam în postarea precedentă că încă nu știu cum se va concretiza seria ”povestiri de pe zidurile Craiovei”. Se pare că am deja un răspuns la întrebarea asta. Cel puțin unul.
Clădirea scorojită privea absentă strada pustie prin ferestrele cârpite și murdare. Rămăsese printre puținele nerenovate de pe strada aceea, care acum făcea parte din ceea cu mândrie numeau localnicii Centrul Vechi. Nu era vechiul centru, era vechea periferie a orașului, dar mahalaua asta scăpase de furia demolărilor ceaușiste și, ca prin miracol, și de avântul înoitor al îmbogățiților de după Revoluție. Așa că, fiind tot ce mai amintea de gloria de odinioară a orașului înfloritor de la poalele celor 5 coline, edilii o botezaseră pompos ”Centru Vechi” și o populaseră cu câteva cafenele care încercau să imite spiritul non-conformist al altor orașe.
Trecea mereu pe lângă clădirea ce odată fusese o vilă impunătoare, o fotografiase de câteva ori așa cum făcea cu tot ce era vechi în orașul acesta care își distrugea istoria cu o plăcere inconștientă. Ultima dată o fotografiase când zărise acel graffiti ”Din februarie, pentru totdeauna”. I se mai întâmpla să fotografieze graffiti, probabil ca reminsicență a unei idei mai vechi a ei, niciodată terminată, acea de a face un album cu graffiti din oraș. Chiar dezvoltase la vremea aceea o teorie, despre vârstele unui oraș în funcție de inscripțiile de pe zidurile ei. Teoria se încadra în ceea ce ea numea, destul de pompos, psihologie urbanistică. O fotografiase din reflex, apoi sigur ar fi uitat de ea, dacă, a doua zi, trecând prin dreptul aceluiași zid, nu ar fi văzut că inscripția dispăruse. Fotografiase zidul pentru a fi sigură și acasă verificase. Da, într-adevăr. Totul era la fel. Aceeași casă, aceleași ferestre, aceeași ușă, totul neschimbat. Cu o singură excepție – inscripția dispăruse fără urmă. ”Din februarie, pentru totdeauna”. Se amuzase teribil. Pentru totdeauna ăsta durase mai puțin de 24 de ore și dispăruse ca luat de vânt. Apoi și-a dat seama că zidul nu fusese vopsit. A verificat din nou cele două poze. Da. Totul era identic. Chiar și pata aceea din colț, chiar și tencuiala căzută la mijloc, în dreptul literelor ”ari”. Și atunci, cum dispăruse scrisul? Se gândise ceva la asta, apoi, deși nu avusese nicio explicație logică, uitase.
Nu era pentru prima dată când lucruri inexplicabile i se întâmplau. Cumva era în acord cu ceea ce citise undeva, nu mai reținea unde. ”Realitatea nu este realistă”. Așa era. Cel puțin realitatea ei era destul de haotică și năbădăioasă. Cuprindea lucruri care se trăgeau unele după altele într-o înșiruire ciudată, de neînțeles pentru alții, dar cu care ea se obișnuise. Da, chiar se obișnuise cu asta. De fapt îi plăcea, deși uneori îi dădea viața peste cap. Probabil prima dată i se întâmplase în copilărie. O copilărie de care își aducea aminte cu nostalgie deși se desfășurase poate în cei mai grei ani ai comunismului, în care totul era cenușiu, apăsător, dur și fără orizont. Dar ea nu simțea asta. Ei îi apăreau uneori păsări colorate la geam în toiul iernii și le hrănea cu te miri ce, din moment ce până și frimiturile de pânie erau prețioase. Ea găsea într-o librărie uitată de cartier discuri cu vreo formație la modă, sau poze colorate cu actori despre care nu era voie să vorbești. Ea se întâlnea cu oameni prin parc cu care vorbea și despre care nimeni nu își mai aducea aminte a doua zi. Învățase să nu spună nimănui despre aceste mici întâmplări, pentru că simțise că oamenii ar fi privit-o ciudat.
Cumva simțise că realitatea ei nu era aceeași cu a oamenilor din jur. Poate singura dată când cele două realități fuzionaseră fusese în acele zile de decembrie, când oamenii ieșiseră în tricouri afară să se bucure împreună, așa cum nu se vor mai bucura niciodată, iar vremea îi ascultase cuminte timp de două zile. După care venise ninsoarea, cursese sânge și din nou cele două realități se separaseră. Ea își văzuse de drumul ei, fără a le spune celor din jur ce vedea, pentru că ar fi crezut-o ciudată. Oricum era o ciudată pentru ei. Își văzuse de viața și de fotografiile ei, și se obișnuise cu lucrurile care i se întâmplau, aparent, doar ei.
Cam așa s-a întâmplat și acum. Poate ar fi uitat întâmplarea, dacă, peste o săptămână, într-un gang în care nu mai știa cum și de ce intrase nu ar fi văzut inscripția ”Te iubesc, Oana”. S-a amuzat din nou, gândidu-se dacă Oana era cea care semna mesajul, sau destinatarul ei. Mai ales că numele era scris cu altă culoare decât celelalte cuvinte. Abia acasă și-a adus aminte de prima inscripție. A doua zi de dimineață a fugit acolo. Inscripția dispăruse.
Ciudat, prima întrebare care i-a venit în minte nu a fost ”cum?”, ci ”de ce?”. Cum se întâmpla asta nu i se părea important. Făcea parte dintre întrebările pe care învățase să le ignore, pentru că nu erau importante. În schimb, ”de ce?” i se părea a fi adevărata dilemă. De ce scrisese el (ea) pe zid această declarație de dragoste, la o săptămână de când cei doi își juraseră că vor rămâne împreună pentru totdeauna. Era o declarație aparent banală, dar care, pusă în legătură cu cea de acum o săptămână, și, mai ales cu faptul că aceste inscripții păreau durabile, dar nu rezistau decât 24 de ore, căpăta alt sens. Un sens, pe care, nu știa foarte bine de ce, dar i se părea că ea era cea chemată să îl descifreze.
A fost momentul în care a intrat în această nebunie, care se încheia acum, chiar sub ochii ei, într-un mod atât de surprinzător, încât nu ar fi crezut niciodată că el este posibil. A început să urmărească aceste inscripții. Nu știa când apăreau, și, mai ales, nu știa cum de le găsea. Pur și simplu le căuta la întâmplare, dar îi ieșeau în cale. Le strângea cu aviditate, de parcă strângea părțile unei comori pe care nimeni nu o vedea, deși era sub ochii tuturor.
Timp de câteva săptămâni a făcut doar asta. Uitase de casele vechi din oraș și căuta doar urme ale acestei povești. Știa că era era brunetă, că el era înalt. Că lui îi plăcea rockul, iar ei romanele rusești. Că părinții ei nu prea erau de acord cu dragostea lor, dar că ei nu îi păsa. Că lui, uneori, îi mai fugea ochii după alte fete, iar pe ea o durea asta. Și așa, încet-încet s-a gândit că, de fapt, povestea pe care o urmărea, după care alerga prin tot orașul, căutând inscripițiile și găsindu-le în cele mai ciudate locuri, era povestea ei, care se repeta straniu cu alte personaje. Personaje pe care chiar dacă nu le vedea, le înțelegea și le simțea de parcă ar fi stat alături de ele.
Strângea fotografii cu povestea de dragoste a celor doi necunoscuți și se gândea la povestea de dragoste pe care o credea îngropată demult. O trăise la puțin timp după terminarea liceului, când încă nu știa încotro să o apuce. La confuzia acelor ani, se adăugase și confuzia ei, dacă nu cumva una nu o generase pe alta. Nu mai știa cum îl întâlnise. Își amintea doar că, deodată, era lângă el, și că se plimbau împreună pe străzile întortocheate ale orașului, și admirau casele vechi. Da, de atunci dura pasiunea ei pentru casele vechi. Nu se mai gândise la el demult. Părea că îl uitase, deși amintirea lui nu dispăruse, ci se ascunsese undeva, în străfundurile minții și sufletului ei. Și, cu gândul la dragostea ei pierdută, începuse un fel de goană după aceste inscripții, de fapt după dragostea pe care o vedea povestită pe aceste ziduri. Le fotografia, le așeza în ordine și căuta să refacă povestea lor de dragoste. Începuse să înțeleagă și să știe. Când erau fericiți scria ”Visăm în spațiu divin”, și credeau că întreg universul e al lor.
Când filosofau după o noapte de dragoste și scriau pe un stâlp, ”Ești un fir de praf în univers”, când se certau, probabil pentru că ea era geloasă sub fereastra unui apartament dintr-un bloc construit prin anii 60 băiatul nota trist ”I lost my happiness”. Sau fata? Nu, mai curând el. Cumva simțea că el scria majoritatea acestor graffiti. Nu fata. Fata era și atât. Era motorul gândurilor lui și sursa lui de inspirație.
Poate că fata nici nu era de acord cu ceea ce făcea el. Cu faptul că le scria povestea pe ziduri. Ca atunci, când el, iubitul de acum două decenii, le citise prietenilor lui scrisoarea pe care ea i-o trimisese. Își aduse aminte de asta și respirația i se tăie. Fusese șocată că el putuse să facă un astfel de gest. Acolo erau cele mai intime gânduri ale ei. Ezitase să le recunoască până și față de ea. Iar el, le citea celorlalți, ca pe un exercițiu literar. Nu era un exercițiu literar. Era viața ei, era sufletul ei. Era ea. Ea îi scria mult și de fiecare dată el îi spunea că are talent. Dar nu crezuse niciodată asta. Și după ce se despărțiseră, renunțase să mai scrie. Îi ajungea aparatul de fotografiat. A privit încă odată inscripția ”I lost my happiness”. Poate era tot fata, care se simțea trădată și care alegea să strige asta. Toate acele graffiti erau strigăte. Strigăte ale unei iubiri care se consuma în acest oraș și pe zidurile acestui oraș. O iubire despre care doar ea știa. Și cei doi îndrăgostiți.
Totul până într-o seară. Seara unei zile care nu anunțase nimic deosebit. Alergase prin oraș și era destul de obosită. Se înserase, când a zărit inscripția. Literele negre, erau mai mari ca de obicei. Și ferme. Cumva s-a gândit că acestea nu se vor mai șterge. Erau scrise să rămână. Și spuneau finalul acestei povești. ” look for the girl with the broken smile”. Băiatul plecase. Iar fata rămăsese. Așa cum rămăsese și ea atunci singură pe malul mării, ascultând valurile care încercau să o consoleze. A rămas privind inscripția până s-a întunecat de tot. Apoi a plecat spre casă, dar cu inima grea. A doua zi de dimineață a alergat în părculeț. Inscripția era acolo, neatinsă. A privit-o îndelung încercând să înțeleagă ceea ce vedea. Literele erau aceleași. Nimic nu se schimbase. Poate doar modul cum cădea lumina pe ele. Dar asta nu schimba mare lucru. Literele formau aceleași cuvinte ” look for the girl with the broken smile”. Inscripția rămăsese. Fata rămânea cu „broken smile”. Acum nu mai avea nicio îndoială că întreaga poveste fusese spusă de ea și că cei doi se despărțiseseră. Iar zâmbetul acelei fete, frânt în sute de bucăți era, era de fapt propriul ei zâmbet al celei care urmărise această poveste cu aparatul la gât. Era zâmbetul care se spărsese atunci, în urmă cu mai bine douăzeci de ani, pe malul mării, unde el o părăsise fără nicio explicație, fără nicio speranță, fără nicio logică.
Iar povestea asta, întinsă acum ciudat și neașteptat pe zidurile unui oraș care atunci o primise și o adăpostise pentru a se vindeca de răni pe care nu dorea să le recunoască, era de fapt povestea ei, ce se repeta de parcă ar fi vrut să îi demonstreze că destinul are un număr limitat de cărămizi cu care construiește zidurile oamenilor.
Își aranjă aparatul la gât mai bine și porni mai departe. În urma ei, încet, inscripția se ștergea de pe perete. Dar ea era deja departe, și nu mai putea vedea asta.
Cristi Nedelcu
Graffiti pe nori 