Călător prin Bulgaria

Turismul este unul dintre domeniile cele mai dinamice, în care dezvoltarea unor produse noi, care să se adreseze, pe cât posibil, unui grup cât mai specific este unul dintre instrumentele extrem de utile. În acest sens trebuie văzută inițiativa Asociației Române pentru Transfer Tehnologic și Inovare – ARoTT – care implementează în prezent proiectul ”Friendly destinations for seniors 55+”, implementat în cadrul Programului INTERREG V-A România – Bulgaria, în parteneriat cu “Phoenix – 21 century” din Bulgaria și RPSD din Vidin. Proiectul își propune sa focalizeze provocarea transfrontalieră asupra creării unui nou produs turistic inovator, turismul pentru seniori (persoane trecute de vîrsta de 55 de ani).

În cadrul acestui proiect particip la un tur, care își propune să pună în valoare destinațiile turistice de pe cele două maluri ale Dunării, accesibile grupului țintă amintit.

Vă invit să fiți alături de mine în această miniexcursie.

 

Călătoria a început în Vidin. Am mai fost, și am scris aici despre cum poate fi descoperit orașul ale cărui povești  merită aflate. Desigur, nu poți poposi în Vidin fără să vizitezi Cetatea Baba Vida.

DSC_0872

 

Una dintre cele mai bine păstrate fortificații medievale de pe teritoriul Bulgariei, cetatea are un farmec aparte dat de amplasarea ei pe malul Dunării. Ceea ce la vremea când a fost construită era o necesitate strategică, s-a transformat acum într-un avantaj turistic. Asta face parte din ironiile istoriei, care transformă lucrurile într-un mod pe care greu îl poți anticipa.

DSC_0875

Îmi dau seama că data trecută nu am vorbit despre legenda cetății Baba Vida. Turiștii care vizitează fortificația află, asftel, că odinioară țarul Vidinului avea trei fete – Vida, Kula si Gamza. Ca în povestea Regelui Lear, el își împarte regatul celor trei fete.

DSC_0874

Vida primește ținutul Vidinului, Kula, regiunea din jurul orașului cu același nume (aflat la 30 km), iar Gamza primește pământurile din jurul orașului Gamzigrad, aflat acum în Serbia. Kula si Gamza s-au căsătorit cu nobili care le-au risipit întreaga avere. Pentru a nu avea aceeași soartă, Vida a ales să rămână necăsătorită. Localnicii i-au spus Baba  Vida , iar cetatea a fost ridicată pentru ca ea să își poată apăra pământurile și supușii.

DSC_0886

În realitate, numele Baba Vida vine de la Baba Bdin (fostul nume al orașului), ceea ce înseamna ”Conducătorul Vidinului”. Dar povestea livrată turiștilor este mai frumoasă, decât banala formulă adminstrativă.

Și ca un ecou al acestei povești, cetatea este străjuită, pe partea dinspre uscat de statuia unei fete, operă a unui sculptor contemporan.

DSC_0868

 

Și pentru că tot am ajuns la arta contemporană din Bulgaria, am avut șansa ca vizita la cetatea să coincidă cu o expoziție de lucrări în metal realizate de Alexander Proinov.

DSC_0885

Înainte de a pleca spre Belogradcik, am mai vizitat câteva dintre obiectivele turistice din Vidin.

Fosta sinagogă, aflată acum în paragină, este una dintre cele mai mari construcții de acest fel din Bulgaria.

DSC_0904.JPG

Chiar dacă acum mai sunt în picioare doar zidurile, clădirea își păstrează aerul măreț de odinioară. Dacă va fi realizat proiectul prin care Primăria dorește să restaureze clădirea și să facă aici un centrul cultural, va fi unul dintre cele mai frumoase obiective din oraș.

DSC_0899

Sinanoga lui Osman Pazvantoğlu este și ea un punct obligatoriu, fie numai și pentru faptul că este singura care are în vârf nu o semilună, ci o inimă.

DSC_0913.JPG

A doua oprire a fost la Belogradcik, obiectivul turistic cel mai vizitat din această parte a Bulgariei.

Toamna este, poate, cel mai potrivit anotimp pentru a vedea Belogradcikul. Mai ales o toamnă blândă, care lasă o lumină dulce să cadă peste strâncile arămii, pictându-le cu nuanțe puternice.

DSC_0925

La Belogradcik spectacolul naturii se îmbină cu istoria într-un amestec plin de farmec care face din fiecare vizită aici un moment cu adevărat magic.

DSC_0924

Peisajul Belogradcikului poate fi mult mai bine admirat din balon.

 

Un zbor în aerul rece al dimineții de octombrie, când soarele răsare timid și aruncă raze piezișe spre stâncile arămii, face să pălească orice experiență din Capadoccia.

DSC_0875

Nordul Bulgariei nu înseamnă însă doar peisaje spectaculoae, ci și tradiție. Ca urmare, o vizită la Ciprovsky este obligatorie.

DSC_0915

Covoarele de aici sunt celebre nu doar în Bulgaria, ci în întreaga lume, prin faptul că sunt realizate prin aceeași tehnică tradițională, precum și ca urmare a modelelor folosite. Covoarele de la Ciprovsky seamănă teribil cu cele oltenești. Motive similare, tehnică de lucru identică, mod asemănător de obținere a culorilor. Și ambele își au rădăcinile în covoarele turcești.

De la Ciprovsky, urmează vizita la Mânăstirea Klisurski. Ridicată pe un deal, în apropierea unui sat care mai numără acum doar 16 locuitori, mănîstirea este a patra ca mărime din Bulgaria. Complexul include două biserici, trei clădiri rezidențiale, precum și mai multe dependințe.

DSC_0945

Revenind la natură,

Drumul spre Peștera Lebenița se strecoară printr-o pădure ai cărei copaci par a fi ruginit, într-o explozie de culori.

Peștera se află în interiorul unui munte care se ridică fără veste din mijlocul copacilor. Partea pe care noi am vizitat-o (pentru că peștera străbate întregul munte) se numește Ochiul datorită formei sale.

pestera 1

După excursia spre peștera Lebenița, ce poate fi mai potrivit într-o după amiază de toamnă liniștită decât o degustare. Vinurile de Borovitsa împrumută mult din caracteristicile locului – sunt catifelate dar puternice, cu un postgust accentuat în care se simt nuanțe de fructe de pădure.

 

vin 1

Peștera Măgura propune, fără îndoială, cea mai spectaculoasă călătorie subterană din această parte de Bulgariei. Explorarea durează o oră, timp în care ai momente în care te simți ca în Stăpânul Inelelor, mai exact în Moira (Khazad-dûm).

 

Nu doar stalactitele și stalagmitele atrag atenția ci și galariile înguste, care coboară amețitor. Din fericire, peștera este foarte bine amenajată, iar drumul nu presupune niciun pericol. Doar puțină adrenalină.

Din păcate cea mai interesantă atracție a peșterii este inaccesibilă. Mă refer la desenele rupestre, singurele de acest fel din Peninsula Balcanică. Pentru realizarea lor a fost folosit guano, iar temele sunt dintre cele mai diverse – plante, animale, vânători, divinități și chiar un calendar agricol. Desenele au fost datate și aparțin unor epoci diverse – începând cu Epipaleolitic, până spre Epoca Bronzului. Galeria cu aceste desene este, însă, închisă acum din cauza unei specii invazive foarte periculoase – turistul de cavernă. Este genul de turist care simte nevoia să lase urme pe unde trece, chiar și peste picturile rupestre.

pestera 4

Ieșirea din Peștera Măgura este spre lacul Rabisha, care îți oferă un peisaj liniștitor după o oră petrecută în interiorul muntelui.

lac1

Odată cu lacul Rabisha a luat sfârșit și călătoria prin Bulgaria, dar nu înainte de a poposi la Complexul Măgura, aflat la doar 500 de m de Peșteră. Oaspeții beneficiază aici de un restaurant unde pot servi preparate tradiționale, parcare privată gratuită, bar și piscină sezonieră, în aer liber.

 

Călătoria în Bulgaria a fost una extrem de bogată în experiențe dintre cele mai diverse. Merită să revii aici, pentru că sunt atât de multe obiective de vizitat, iar cele pe care le-ai văzut le poți redescoperi cu plăcere de fiecare dată.

 

Cristi Nedelcu

 

 

Reclame

Cartela de cuvinte

Guvernul adoptă lege restricționat număr cuvinte folosit de cetățeni. 140 zilnic. El și ea întâlnit la miting antilege. Plăcut. Format cuplu. Relație tensionată. Motive diverse.  El muzician, ea avocată. El vehement antilege, ea mai moderata. Ea primește dispensă folosit mai multe cuvinte. Certurile se amplifică. Totuși se iubesc. El o înșeală pe ea. Ea trece peste. Ei ies împreună la proteste. ”Noi sau ei”.

Spectacol ”Lemon” de 5 ori, parte dintr-un proiect Vanner Collective si un teatru. Regizor – Iulia Grigoriu, actori – Denisa Nicolae (Bernadette) si Liviu Romanescu (Oliver). Scenografia Razvan Bordos. Text gen puzzle. Spectacol foarte reușit. Actori transmit emoție.  Craiova găzduit două spectacole. Turneu prin țară. Spectacole urmate dezbateri cu public pe temă. Discuții foarte interesante. Public implicat. Teme – cenzură, libertate, implicare, comunitate. Proiect susținut de AFCN, UNITER, Active Watch și Funky Citizens.

 

lemons_x_5

Am încercat să urmez rețeta pe care textul spectacolului ”Lemon. Lemon. Lemon Lemon. Lemon” o propune, imagnând o lume în care puterea politică reușește să impună o lege aberantă, limitând numărul de cuvinte pe care cetățenii le pot folosi la 140 pe zi. După cum se vede poți transmite un mesaj care să fie relativ inteligibil (asta presupunând că toată ziua nu mai faci nimic altceva decât povestești despre această experiență teatrală și numai. Pentru că, așa cum am spus în cele 140 de cuvinte, spectacolul face parte dintr-un proiect care își propune să pună în discuție teme importante, mai ales în societatea de azi.

Dar până să ajungem la dezbateri, să vorbim despre spectacol. Textul lui Sam Steiner (dramaturg și scenarist care trăiește în Manchester, fondator al Walrus Theatre) este structurat în fragmente care nu respectă ordinea cronologică. În acest fel, spectatorul este pus să rezolve un adevărat puzzle pentru a aranja bucățile de poveste, în ordinea lor firescă. Textul nu pune în discuție doar problematica cenzurii, ci și a cuplului, și a ingerinței pe care forțele exterioare (în acest caz cele politice) o au asupra sa. Iar reușita spectacolului aici se înregistrează. Pentru că Denisa Nicolae și Liviu Romanescu reușesc să transmită toate emoțiile pe care cei doi parteneri de cuplu le traversează în încercarea de a face față acestui asalt exterior, în timp ce se luptă cu proprii demoni. Liviu Romanescu întruchipează un Oliver nesigur pe el, atunci când își caută validarea propriului talent, dar puternic și decis atunci când înfruntă presiunea exterioară. În schimb, personajul Denisei Nicolae (Bernadette) este cumva opusul – puternică în relația de cuplu și mai curând conformistă și predispusă la compromis în exterior.

 

lemons_in_2.jpg

Decorul minimalist, realizat de Razvan Bordos, constă într-un cadru metalic, ce delimitează spațiul intim al celor doi.

Așa cum spuneam, în turneul pe care cei doi îl întreprind prin țară, spectacolul este urmat de discuții. Am avut plăcerea să particip în calitate de moderator în ambele seri în care spectacolul a fost jucat la Craiova și pot să spun că este un exercițiu care ar merita făcut mai des.

Cea mai importantă concluzie pe care am tras-o a fost că spectacolul a fost receptat în mod diferit în funcție de vârsta spectatorilor. Dacă pentru cei care au trăit în anii comunismului, principala trimitere a fost la cenzura de atunci, pentru tineri referința de bază a fost legată de rețelele sociale. Restricția de 140 de cuvinte a fost văzută ca o trimitere la Twitter (ceea ce probabil  dramaturgul a și intenționat) și la modul în care aceste rețele ne limitează modul și capacitatea de comunicare.

Ar mai fi multe de spus, pentru că spectacolul este unul provocator, și deschide multe posibilitți de interpretare. L-am văzut de două ori, și pot să spun că de fiecare dată m-am gândit la alte lucruri.

În definitiv acesta este efectul unui spectacol reușit – te face să te gândești de fiecare dată la altceva, și te provoacă să descoperi alte referințe.

Parafrazând o veche zicală, atunci când teatrul îți dă lămâi, savurează-le.

Cristi Nedelcu

 

Teatrul ca hologramă și 4 tipuri de raporturi dintre regizor și spectator

popescu 1.jpg
foto – Albert Dobrin

Cristian Theodor Popescu este unul dintre regizorii importanți ai momentului. Dincolo de spectacolele sale, de cele mai multe ori provocatoare, dincolo de activitatea sa didactică (predă la UNATC și a predat la The University of Montana din Missoula, The National Theatre School of Canada și The University of Quebec din Montreal), este și unul dintre teoreticienii teatrului românesc, lucru mai puțin întâlnit la noi. Este autorul volumului Surplus de oameni sau surplus de idei. Pionierii mișcării independente în teatrul românesc post 1989 în care sunt trecute în revistă cele mai importante momente ale evoluției teatrului după căderea comunismului.

În cadrul primei întâlniri pe care le-am organizat sub genericul ArteCarte Cristian Theodor Popescu a vorbit despre cum vede el teatrul și  relația dintre regizor și spectator.

Pentru Cristian Theodor Popescu teatrul nu este realitatea scenică. Nu este nici reprezentarea spectatorului despre acestă realitate. Este locul de întâlnire a celor două elemente, un fel de hologramă pentru a cărui realizare spectatorul este aproape la fel de responsabil ca și regizorul. Altfel spus, Cristian Theodor Popescu consideră teatrul în primul rând o întâlnire. O întâlnire între spectator și regizor, un adevărat moment de grație care îi pune alături pe cei doi. Mergând mai departe cu analiza, Cristian Theodor Popescu identifică mai multe tipuri de raporturi care se stabilesc între regizor și spectator și care duc la construirea acestei holograme.

În mod evident, această taxinomie este influențată de clasificarea formelor de teatru în viziunea lui Peter Brook. Raporturile despre care Cristian Theodor Popescu vorbește sunt:

  1. Raportul de tip manipulativ.

Este raportul care ia naștere între un regizor decis să stabilească o comunicare de tip afectiv și un spectator care este îndemnat să își deschidă doar canalul emoțional prin care receptează spectacolul. În genul acesta de montări, nu cuvintele sunt cele care contează, ci tot ceea ce se află în spatele lor, care vine din inconștientul individual sau colectiv. Acest tip de raport vine din teoriile lui Antonin Artaud care afirma

 

 „Dacă muzica influenţează şerpii, aceasta nu se datorează noţiunilor spirituale aduse de ea, ci doar faptului că şerpii sunt lungi, că se încolăcesc pe pământ, atingându-l cu aproape tot corpul; iar vibraţiile muzicale comunicate pământului îl ating ca un masaj foarte subtil şi prelungit; ei bine, propun să ne comportăm cu spectatorii ca şi cu şerpii transportaţi de farmecul muzicii, făcându-i să ajungă prin organism până la cele mai subtile noţiuni”.

 

Exemplul ilustrativ îl reprezintă Trilogia Antică a lui Andrei Șerban. După cum se știe, regizorul a decis ca piesa să fie jucată în limbi inaccesibile publicului (latină, greaca veche, aramaică) pentru ca spectatorii să poată experimenta doar emoția nefiltrată de înțelegere. Acest gen de teatru se află la un capăt al scalei, în timp ce la celălalt se situează melodramele, acolo unde conținutul nu este ignorant, ci pus să servească aceleiași cauze – să facă impresioneze spectatorul la nivel emotional.

 

  1. Raportul de tip didactic.

Un astfel de raport în transformă pe regizor într-un profesor care își asumă sarcina de a preda spectatorului-elev o lecție despre cum trebuie interpretat textul. În cele mai multe cazuri, acest tip de raport se stabilește atunci când regizorul optează pentru un text clasic căruia îi oferă o interpretare nouă. Ceea ce conteză într-o astfel de situație este concepția care să la baza construcției regizorale. Este unul dintre motivele aparției, în spectacologiei moderne a regizorului, post inexistent în epoca pre-modernă. George Banu, preluând o idee a lui Bernard Dort, explică apariţia regizorului ca pe o necesitate cauzată de „mutaţii ale publicului şi consecinţele acestora în tratarea textelor. Vechile unanimităţi «explodează» şi se impune o relativizare a lecturii textului. Așadar regizorul devine un interpret al textului care îi oferă spectatorului propria sa versiune. Este cazul multor dintre spectacolele contemporane semnate de regizori importanți fie că vorbim despre Lev Dodin, Thomas Ostermeier sau Vlad Mugur. După cum susține Cristian Theodor Popescu, o astfel de abordare face parte din încercările artei de a obține

”o cunoaştere a realităţii la fel de validă precum cea ştiinţifică prin refuzul de a-i acorda (spectatorului, n.n.) satisfacţiile înşelătoare pe care i le oferă falsul umanism fariseic al vânzătorilor de iluzii.”

De aceea, în multe astfel de spectacole se folosesc tehnici brechtiene de distanțare față de rol, denunțând în permanent iluzia pe care teatrul o cultivă.

 

  1. Raportul de tip narcisist.

Este raportul în care regizorul ignoră aproape în totalitate publicul, de la care așteaptă un singur lucru – să îi aprecieze opera. Este o atitudine întâlnită frecvent nu doar în teatru, ci în întreaga lume artistică – aceea că publicul nu este pe deplin pregătit să înțeleagă efortul creator. De exemplu, Robert Wilson se declară mereu şocat că cineva rămâne în sală să îi urmărească până la capăt spectacolele. Cristian Theodor Popescu susține că un astfel de tip de raport cu publicul, pe care el îl numește narcisist, se aseamănă cu cel din artele vizuale.

 

”Spectacolul e conceput ca un obiect în sine, ce poate fi amplasat oriunde, ca o instalaţie. E un tip de teatru care se reflectă în spectatori ca într-o oglindă, un obiect conceput să fie admirat. Scopul lui e să impresioneze prin rafinament, să seducă şi să fascineze, dar păstrându-şi distanţa, inaccesibilitatea. Calea de acces către el, e în principal, uneori chiar exclusiv, estetică”

  1. Raportul de tip provocator.

Este genul de raport pe care îl provoacă un regizor ce pune sub semnul întrebării fundamentele teatrului, sau ceea ce Peter Brook numea  „reflexele condiţionate”. Întrebările care se nasc în urma unei astfel de experiențe devin esențiale

 

„De fapt, de ce teatru? La ce bun? E un anacronism, o ciudăţenie, supravieţuind ca monument sau tradiţie? De ce aplaudăm, şi ce anume? Ocupă scena un loc adevărat în viaţa noastră? Şi ce funcţie ar putea să îndeplinească? La ce ar putea servi? Ce ar putea ea explora?”

Printre exemplele pe care Cristian Theodor Popescu le citează se numără alcătuirea distribuţiei piesei „Regele Lear” numai din actriţe de către Andrei Şerban sau distribuţia pe sexe inversate în spectacolul „O scrisoare pierdută” al lui Tompa Gábor.

În mod clar, raporturile amintite mai sus se găsesc rar în formă pură într-o realitate teatrală. În mod curent, într-o montare se întâlnesc, în doze diferite, mai multe, sau poate toate, în funcție de foarte mulți factori.

Teoriile lui Cristian Theodor Popescu nu se opresc însă la relația dintre regizor și spectator. Ele se vor dezvolta și în direcția relațiilor dintre regizor și actor. Recent la Târgu Mureș, Cristian Theodor Popescu a dezvoltat un program în cadrul căruia l-a avut ca invitat pe Grzegorz Jarzyna, unul dintre marii regizori polonezi ai momentului, director artistic al Companiei TR Warsawa. Acesta este autorul unor teorii legate de actori și regizori în care Cristian Theodor Popescu s-a regăsit și de la care dorește să  pornească în dezvoltarea  teoretică pe care dorește să o facă.

Rămâne să așteptăm cu interes acest viitor excurs teoretic, pentru că în lumea teatrală sunt rare cazurile când sunt supuse discuției idei teoretice.

 

Cristi Nedelcu

Spectacole semnate de Andrei Șerban, Radu Afrim și Alexandru Dabija la Festivalul de la Pitești

De peste două decenii, Piteștiul găzduiește un festival rezervat teatrului de studio. Este genul care se pretează cel mai bine teatrului experimental, pentru că este flexibil atât ca spațiu, cât și ca distribuție. De-a lungul istoriei teatrale, mari spectacole s-au născut în creuzetul unor astfel de experimente de studio.

TEATRUL-ALEXANDRU-DAVILA-20
TEATRUL ”ALEXANDRU DAVILA” PITEȘTI

De câțiva ani, Festivalul de la Pitești a căpătat o anvergură pe care nu o avuse până atunci. Nu doar pentru că a devenit internațional, ci și pentru că aduce în fața spectatorilor cele mai importante spectacole de studio și experimentale din România.

Ediția de anul acesta, care va debuta la 1 noiembrie se înscrie în aceeași notă și propune montări semnate de mari nume ale teatrului românesc.

Astfel, spectatorii de la Pitești vor putea urmări  ”Pescărușul”, montat de Andrei Șerban la Unteatru, un spectacol minimalist, în care decorurile lipsesc cu desăvârșire, totul fiind concentrat pe interpretarea actorilor.

 

pescarusul

Alexandru Dabija propune o savuroasă reinterpretare a piesei în trei acte de Vasile Alecsandri. „Iorgu de la Sadagura sau Nepotu-i Salba Dracului”, în spectacolul ”Salba dracului” pus în scenă de trupa de la Teatrul Dramatic „Fani Tardini” din Galaţi.


Radu Afrim, unul dintre cei mai provocatori regizori ai momentului vine la Pitești cu un spectacol căruia îi semnează scenariul și regia ”Sub fiecare pas e o mină neexplodată dintr-un război neterminat cu tine”, montat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț.

 

Sub_fiecare_pas-4092
Fotografie din ”Sub fiecare pas e o mină neexplodată dintr-un război neterminat cu tine”, regia Radu Afrim, Teatrul TIneretului din Piatra Neamț.

Sunt doar câteva dintre spectacolele unui festival care se anunță unul de excepție. Iată și programul întregului festival.

Cristi Nedelcu

 

TEATRUL ”ALEXANDRU DAVILA” PITEȘTI
FESTIVALUL INTERNAȚIONAL AL TEATRULUI DE STUDIO ȘI DE FORME NOI
Ediția A XXIII-a, Pitești

PROGRAM

VINERI, 01 NOIEMBRIE
ORA 17.30, Sala Studio ”Liviu Ciulei”
”AI MEI ERAU SUPER”, regia Cristian Ban – Teatrul ”Ioan Slavici” Arad

ORA 19.00, Sala Mare
”FAMILIA ADDAMS”, regia Răzvan Mazilu – Teatrul pentru copii și adolescenți ”Excelsior” București

SÂMBĂTĂ, 02 NOIEMBRIE
ORA 19.00, Sala Mare
”LEGĂTURI PRIMEJDIOASE”, regia Cristi Juncu – Teatrul Mic București

DUMINICĂ, 03 NOIEMBRIE
ORA 17.30, Sala Studio ”Liviu Ciulei”
”BEFORE BREAKFAST”, regia Andreea și Andrei Grosu – Teatrul ”Maria Filotti”, Brăila

ORA 19.00, Sala Mare
”O LECȚIE DE BUNE MANIERE”, regia Alexandru Berceanu – Teatrul Evreiesc de Stat București

LUNI, 04 NOIEMBRIE
ORA 17.30, Sala Studio ”Liviu Ciulei”
”HUNT FOR STALIN”, regia Hakob Kazanchyan Erevan / Republica Armenia

ORA 19.00, Sala Mare
”GRANIȚA”, regia Radu Ghilaș – Teatrul ”Mikola Kulish” Herson / Ucraina

MARȚI, 05 NOIEMBRIE
ORA 17.30, Sala Studio ”Liviu Ciulei”
”PESCĂRUȘUL”, regia Andrei Șerban – Teatrul ”Unteatru” București

ORA 19.00, Sala Mare
”LASĂ-MĂ SĂ INTRU!”, regia Vlad Cristache – Teatrul de Stat Constanța

MIERCURI, 06 NOIEMBRIE
ORA 17.30, Sala Studio ”Liviu Ciulei”
”EINE KLEINE NACHTMUSIK”, regia Gigi Căciuleanu – Teatrul ”Unteatru” București

ORA 19.00, Sala Mare
”SALBA DRACULUI”, regia Alexandru Dabija – Teatrul ”Fani Tardini” Galați

ORA 18.00, Curtea de Argeș
”100 DE MINUTE DE LIBERTATE”, regia Bogdan Sărăten – Teatrul Național Satiricus ”Ion Luca Caragiale” Chișinău / Republica Moldova

JOI, 07 NOIEMBRIE
ORA 17.30, Sala Studio ”Liviu Ciulei”
”POVESTEA PĂSĂRII FĂRĂ CUIB ”, regia Iris Spiridon – Teatrul Național ”Vasile Alecsandri” Iași

ORA 19.00, Sala Mare
”SUB FIECARE PAS E O MINĂ NEEXPLODATĂ DINTR-UN RĂZBOI NETERMINAT CU TINE”, regia Radu Afrim – Teatrul Tineretului Piatra Neamț

VINERI, 08 NOIEMBRIE
ORA 17.30, Sala Studio ”Liviu Ciulei”
”A HOME FOR SHEEP AND DREAMS” – Teatrul ”Maxim Gorki” / Studio Я Berlin, Teatrul ”Neumarkt” Zurich în parteneriat cu Organizația culturală de artă contemporană alternativă ”36 Monkeys” Sofia / Bulgaria

ORA 19.00, Sala Mare
”FANIA FENELON”, regia Alexander Hausvater – Teatrul ”Alexandru Davila” Pitești

SÂMBĂTĂ, 09 NOIEMBRIE
ORA 17.30, Sala Studio ”Liviu Ciulei”
”LIMITE”, regia Radu Apostol – Centrul educațional de teatru ”Replika” București

ORA 19.00, Sala Mare
”SAM SAU INTRODUCERE ÎN VIAȚA DE FAMILIE”, regia Laszlo Bocsardi – Teatrul ”Tamasi Aron” Sf. Gheorghe

DUMINICĂ, 10 NOIEMBRIE
ORA 19.00 , Sala Mare
”RECONSTITUIREA UNEI VIEȚI. MIHĂIȚĂ” – ONE-MAN SHOW GEORGE MIHĂIȚA – Teatrul de Comedie BucureștI

Selecționer LUDMILA PATLANJOGLU

Degustare cu vin biodinamic

Mulți au auzit despre vinurile bio (sau ecologice, sau organice, cum vreți să le spuneți).  Sunt vinuri obținute  din  struguri produși în podgorii de mici dimensiuni,  unde nu se folosesc îngrășăminte chimice. Vinul este fermentat fără drojdie adăugată,  iar în  procesul de fermentaţie nu se adaugă aditivi sau nutrienți artificiali.  Ceea ce caracterizează vinurile organice în special este lipsa sulfiților, considerați principalii vinovați de durerile de cap de după o seară cu mult vin. E drept că lipsa lor, scade în mod semnificativ durata de viață a vinurilor.

În schimb, puțini cred că au auzit de vinurile biodinamice. Aici vorbim despre un pas în plus. Dincolo de condițiile despre care vorbeam, se mai adaugă altele.  Lucrările în vie sunt făcute în anumite zile, în funcție de cum circulă seva. Tăierile se fac atunci când seva coboară în rădăcini, iar culesul atunci când seva urcă în fruct. Toate acestea sunt influențate de fazele lunii.

Cum sună? Cam hipstereală, nu?  În mare parte da, pentru că așa și este. Toate aceste principii se trag din ideile celui pe care am putea să îl numim părintele hipsterilor și al ecologiei – cel care a fondat antroposofia și agricultura biodinamicăRudolf Steiner.  Nicuna dintre ele nu și-au căpătat statutul de știință, pentru că Steiner a fost, de fapt, filosof, iar concepția lui este una mai curând religioasă decât științifică.

Cu toate astea, ideile lui sunt urmate și azi, cu atât mai mult cu cât grija pentru natură devine un subiect tot mai prezent, iar presiunea unei lumi care pare tot mai lipsită de busolă, îi face pe mulți să caute un drum către spiritualitate.

Aceste subiecte sunt, de obicei, asociate cu ceea ce numim hipsteri, astfel încât afirmația mea de mai devreme capătă explicație.

Prin urmare degustarea care a avut loc recent la Casa Zamfirescu și care a fost axată pe vinurile de la Domeniul Bogdan avea toate motivele să fie una mai parte în peisajele degustărilor arganizate sub genericul Brânzeturi cum se …cuVin.

b1.jpg
foto – Daniel Botea

Crama Domeniul Bogdan este singura din România (cel puțin eu nu mai știu alta) care produce vinuri biodinamice.  Aventura acestei crame a început în 2011 de la zero. Au plantat 154 de hectare de vie, pe parcele mici, la distanțe mari una de alta, astfel încât dacă una dintre parcele este atacată de dăunători, celelalte să nu fie afectate. Încă de la început aici au fost aplicate principiile agriculturii biodinamice stabilite așa cum spuneam de Rudolf Steiner.

Care este rezultatul? Vinurile sunt foarte bune, fără îndoială, dar cred că nici măcar un specialist nu poate deosebi un vin biodinamic de unul organic. Pentru că diferențele sunt la nivel de relație cu mediul, nu neapărat de gust.

b2
foto – Daniel Botea

Dar, unde câștigă în mod cert aceste vinuri este la nivel de poveste. Pentru că aici este mult mai mult de povestit – despre cum în unele zile seva coboară spre rădăcini, apoi urcă în tulpină, frunze și fruct. Lucrările se fac în funcție de fiecare astfel de moment. În plus, se ține cont de fazele lunii, și de multe alte lucruri care duc chiar spre astrologie.

Nu e așa că vinul capătă alte conotații când poți spune despre el astfel de lucruri? Parcă și gustul i se schimbă, pentru că o degustare este o experiență complexă în care gustul se îmbină cu percepția noastră despre ceea ce am gustat.

Combinațiile care ne-au fost servite au fost următoarele

  1. Sauvignon Blanc / Camembert Ile de France

Vinul cu arome de citricice, destul de puternic alcoolizat, acciditatea și ea accentuată a ajutat brânza a cărei cremozitate se topea în vin.

  1. Chardonnay / Havarti Arla

Vinul mai floral, aroma mai complexă cu nuanțe de flori și fructe, gust catifelat și post-gust lung Aici s-a născut o întreagă dispută legată de unitatea de măsură a duratei post-gustului, caudalie, și lipsa acestui termen din vocabularul de specialitate românesc. Dar cum caudalia (termenul nu există în limba română așa că îl articulez cum cred că sună bine)  este, de fapt, echivalent cu o secundă cred că ne putem lipsi de acest cuvânt, sau îl putem utiliza dacă vrem să continuăm în zona de hipstereală. Revenind la vin, el a fost mai catifelat ca Sauvignon. Dar, dacă, pe ansamblu vinul a fost mai bun, combinația cu Havarti Arla s-a dovesdit nu atât de reușită. Cumva brânza moale a acoperit vinul, și i-a diminuat din calități.

  1. Roze ( Merlot și Fetească Neagră ) / Emmentaler Delaco

Vin proaspăt, cu puternice nuanțe de arome florale, gust de fructe de pădure. Un vin echilibrat care a acoperit în mare parte ementalerul, lipsit de personalitate.

  1. Syrah / Gouda Delaco D’Exceptie si piper mozaic.

Vinul subtil, taninos și catifelat cu arome de prune uscate a fost ușor acoperit de o brânză intensă.

  1. Cuvee Experience (Feteasca Neagra + Merlot + Syrah) / Grana Padano Delaco D’Exceptie.

Pour la bonne bouche, ne-a fost servit un cupaj (o altă discuție pe marginea termenilor ”cupaj” și ”asamblaj” ) care a fost, fără îndoială, vinul serii. Culoare intensă, surpinzător de moale și catifelat pentru o astfel de combinație. Brânza cu carea fost asociat a fost un cașcaval maturat, dar destul de proaspăt (3-4 luni), ceea ce a făcut ca niciunul dintre ingrediente să nu se impună în fața celuilalt, ci, mai curând, să contribuie ambele la o experiență intensă. Pentru mine a fost combinația serii și vinul serii.

b3.jpg
foto – Daniel Botea

Cam așa s-a derulat cea de-a 32-a ediție a serii Brânzeturi cum se …cuVin. O seară din care am învățat mai mult ca de obicei.

Cristi Nedelcu

Povestea vorbii (1)

De astăzi inițiez o rubrică despre cuvinte. Cuvinte pe care le folosim sau le auzim frecvent și a căror poveste, poate, o știm, sau poate nu. Asta pentru că ele au o viață a lor, se nasc, dispar sau își schimbă sensurile fără ca noi să prindem de veste. Astăzi despre un cuvânt care, aparent, este din argou.

 

Caterinca

 

Cum a ajuns ”șarmanta Catherina” să însemne luarea cuiva în râs

 

Termenul de ”caterincă” este folosit acum doar în argou, și mai exact în cel al adolescenților și înseamnă a lua pe cineva în râs, ”a își bate joc”. De fapt, dacă este să fim exacți, termenul de ”caterincă” nu presupune neapărat ca o persoană să fie ținta derâderii. Dacă se spune ”am făcut caterincă de…”, atunci da, o persoană este vizată. Dar dacă expresia folosită sună ”a fost o caterincă generală”, atunci expresia are altă conotație, care nu mai implică neapărat existența unei victime a acestui adevărat bullying.

Caterinca devine chiar o marcă a unui mod de viață, afișată ostentativ.

”Caterinca e modul meu de viață

Dacă ai destulă voință ia și învață,

Când viața ți-o trage fără încetare

Dă-i și tu la fălci sau între picioare.”

C.Zale

Dar dicționarele dau acest sens ca fiind unul secundar. Sensul principal, deși nimeni nu îl mai folosește astăzi este acela de flașnetă.

CATERÍNCĂ ~ci f. înv. Orgă portativă acționată de o manivelă și folosită de muzicanți ambulanți; flașnetă. /<ucr. Katerynka

Termenul provine din limba ucraineană, dar și acolo este acum aproape dispărut. Nimeni nu îl mai folosește, ci este preferat termenul de sharmanka. Flașnetele au apărut în secolul XVII, dar s-au răspândit în toată Europa în secolul XIX și începutul secolului XX. În spațiul rusesc, cuvântul katerinka a pătruns odată cu o melodie care era interpretată la acest instrument. Cuvintele cântecului începeau cu „Charmante Catherine”. ”Șarmanta” Catherina a dat numele nu doar al cântecului, ci și al instrumentului a care era cântat, printr-un procedeu stilistic numit sinecdocă.

Flasnetarul

Iar din spațiul rusesc, a pătruns la noi unde a fost folosit cu acest sens până târziu, în perioada interbelică.

Un alt lucru interesant este că în limbile rusă și ucraineană cuvântu care l-a înlocuit pe ”katerinke” vine din aceleași versuri. Doar că termenul care a preluat sensul a fost primul, cel de ”șarmantă” care a devenit ”sharmanka.”

Și dacă tot am văzut versurile de mai devreme legate de ce înseamnă acum ”caterincă”, iată și unele cu sensul vechi.

Trecea în cîrjă sprijinit
Pe ulița pustie,
Și-n caterincă, ostenit,
El învîrtea necontenit
O veche melodie.

Era un cîntec ce-l știam
De-acasă, dintr-o sară…
Cum l-ascultam pierdut la geam,
Mi se părea că mă vedeam
La noi, acasă, iară…

Șt.O. Iosif – Romanță

Interesant este că în dicționarele de la noi originea cântecului este considerată a fi germană (Heimann Hariton Tiktin, marele lingvist roman, membru al Junimii este cel care dă această origine), în timp ce sursele ucrainiene dau melodia ca fiind franțuzească. Cert este că și acum melodia mai poate fi ascultată pe străzile Berlinului la cei care cântă la caterincă spre amuzamentul turiștilor.

Când s-a produs alunecarea de sens? Probabil tot în perioada interbelică, pentru că atunci flașnetele încă se mai întîlneau (mai țineți minte ”Titanic Vals”).Cum a avut loc acesta schimbare de sens? Argoul este un limbaj care folosește frecvent personificarea. De multe ori lucruri, situații sau persoane sunt denumite cu nume de obiecte, găsindu-li-se trăsături comune. Iar flașneta, cu melodia ei repetitivă a fost asociată cu luarea cuiva în derâdere.

Cristi Nedelcu

Ei, când vor să vorbească, fluieră

Știți filmele acelea românești în care personajul principal mânâncă ciorbă o jumătate de oră într-o bucătărie de apartament din care se vede doar faianța și un frigider vechi? În care tehnica principală de filmare este planul-secvență ce pare interminabil?

 

la gomera

Ei, la fel ca în bancul cu măgarul lui Vasile, La Gomera nu seamănă deloc cu așa ceva. Filmul are nerv, dinamism, un scenariu foarte bine scris, care nu lasă spectatorul să se plictisească. Iar tensiunea filmului este obținută din twisturile acțiunii care fac cu ochiul spectatorului invitându-l să ghicească ce va urma, cine sunt băieții buni și cine sunt băieții răi. Iar pentru cinefilii care sunt mult prea obișnuiți cu filmele noului val românesc, La Gomera le face de câteva ori cu ochiul, trimițându-i către ”Polițst, adjectiv”. De fapt, se poate chiar considera un sequel al acestuia.

Structura scenariului, pe capitole, seamănă cu filmele de debut ale lui Cristi Mungiu – ”Occident” și Nae Caranfil ”E periculoso sporgersi”. Doar că aici Porumboiu nu revine asupra acțiunii, ci o duce ma departe de fiecare dată, dar schimbând accentul de pe un personaj pe altul.

Singurul punct slab al scenariului este graba cu care introduce în acțiune elementul în jurul căruia se contruiește întreaga intrigă – limbajul fluierat din insula La Gomera (”el silbo”). De fapt nu este vorba despre un limbaj, ci despre o tehnică de codificare ce folosește fluieratul, un fel de Morse.

Vlad Ivanov joacă în stilul pe care deja l-a impus – un personaj rigid, care își ascunde foarte bine trăirile, și care vrea să lase impresia că deține controlul chiar și atunci când, evident, situația îl depășește. Catrinel Marton (Menghia) este o surpriză plăcută. După un început mai nesigur, interpretarea ei devine tot mai convingătoare și face plauzibil un personaj care, altfel, ia decizii destul de puțin explicabile. În schimb, turul de forță îl are Rodica Lazăr – o procuroare dură, fără scrupule care încalcă legea pentru a o apăra și o respectă pentru a o ocoli. Rodica Lazăr joacă extrem de convingător acest swing între lege și fărădelege.

Imaginea este, de asemenea, una care îți rămâne pe retină, astfel încât La Gomera nu este doar o acțiune filmată, iar coloana sonoră are și ea un rol important, chiar în acțiune, pentru că oferă câteva mici indicii celor care încearcă să decâlcească în avans firul acțiunii.

Toate acestea, plus faptul că o parte din acțiune se petrece în locuri mai puțin obișnuite – Insulele Canare, Singapore, fac din La Gomera un film atipic pentru peisajul românesc și care merită văzut.

Cristi Nedelcu