Jurnal de festival (5)

Nopți cu umbre și lumini

 

Spectacolul pe care Teatrul Național din Craiova l-a prezentat în festival a fost o adevărată provocare. Intitulat ”Nopți ateniene” spectacolul este compus din cele două piese ale lui Shakespeare care se petrec în Atena Antică – “Timon din Atena” și “Visul unei nopți de vară”. Pe parcursul a trei ore și jumătate, spectatorii au putut pătrunde într-un spațiu magic, într-o lume a viselor în care coșmarul și feeria se succed trecând spectatorul prin stări contradictorii, chiar opuse.

Pariul pe care regizorul spectacolului îl propune este unul destul de riscant, chiar dacă își trage seva dintr-o străveche formulă din Grecia Antică, în care reprezentanțiile erau grupate trei tragedii și o comedie. Spiritul uman se pare că are nevoie de o astfel de trecere de la tragic la comic. De altfel provocarea pare să fie cuvântul de ordine pentru regizorul Charles Chemin. El a cunoscut trupa craioveană în timpul montării spectacolului cu ”Rinocerii”, fiind parte din echipa lui Robert Wilson. Chemin are o colaborare mai veche cu Wilson, dar a dezvoltat și proiecte mai puțin obișnuite, cum ar fi piesa 20 silences, bazată pe cercetările sale de la NASA, care au avut ca temă visele astronauților. Așadar, visul este pentru regizor o constantă a căutărilor sale teatrale și acest lucru își pune amprenta pe spectacolul de la Craiova.

Spectacolul începe cu partea întunecată – Timon din Atena. Povestea unui om care cunoaște mărirea și decăderea, care trăiește extremele unei vieți și, în fiecare se aruncă la fel –  cu voluptate și trăind sentimentele până la capăt.

29665116_10204353598115987_3124880069836935426_o
Nopți ateniene – Timon. Foto – Florin Chirea

Cea de-a doua parte este una a exuberabței, dar o exuberanță care se desfășoară sub pecetea nopții, a umbrelor și a magiei. Dacă Timon, este un spectacol mai curând static, Visul este unul dinamic. În primul rând spațiul este practic dinamitat. Se joacă pe scenă, în foaier, chiar într-un spațiul exterior teatrului, în sală, din nou pe scenă. Pe scenă, decorul rămâne în mare parte același de la finalul lui Timon. O lună imensă care pornește din primul pătrar și ajunge la final, lună plină, domină toată atmosfera. Pământul în care Timon a fost îngropat a rămas, dar s-a transformat în poiana în care oameni, zâne și spiriduși își influențează unul altuia destinul într-o adevărată sarabandă a iubirii și magiei. Pe ruinele lumii bolnave de ură s-a clădit o alta, a feeriei.

 

29354791_10204353593075861_4231977166061213990_o
Nopți ateniene. Visul unei nopți de vară. Foto – Florin Chirea

Energia și bucuria cu care se termină Visul unei nopți de vară, estompează emoțiile pe care le transmite prima parte. De fapt acest lucru este unul asumat de regizor în momentul în care alătură cele două spectacole.

Scenografia joacă un rol cheie în ambele părți ale spectacolului. În prima parte, Adrian Damian, gândește un spațiu care începe prin a fi luminos și larg și sfârșește prin a fi întunecos și apăsător. Un spațiu care se contractă la propriu și care îl îngroapă pe erou. Întunericul cu care se termină prima parte se va metamorfoza în noaptea miracolelor din a doua parte, în care nu spațiul este cel care se modifică, ci lumina. Luna imensă care crește pe tot parcursul spectacolului și care pare a fi principalul motor al nebuniei de pe scenă.

Din punct de vedere actoricesc, spectacolul este, de asemenea, dezechilibrat. Prima parte este susținută de prestația lui Cladiu Bleonț, care gestionează cu finețe trecerea personajului său de la o extremă la alta. De altfel, din întreg spectacolul Timon, rămâne întrebarea – cum poate un om să fie atât de bun și generos, pentru ca apoi să devină atât de mizantrop. Iar Bleonț reușește să facă această dilemă să persiste în memoria spectatorului. Cea de-a doua parte este mult mai echilibrată, în special pentru că aici accentul cade pe actori. Este pe de o parte cvartetul Iulia Colan (Hermia)/ Cătălin Miculeasa (Demetrius)/ Costinela Ungureanu (Hélène)/ Cătălin Vieru (Lysandre) ale căror suferințe din dragoste oscilează între sublim și ridicol, și stârnesc fie râsete, fie compasiune. Apoi este echipa de meșteșugari care se încăpățânează să fie și actori, din care se desprinde Raluca Păun, cu un umor extrem de tușat, aproape de grotesc, pe care de altfel îl și atinge, în momentul în care personajul este transformat în măgar. În fine sunt cuplurile Sorin Leoveanu (Oberon) – Iulia Lazăr (Titania) și Adrian Andone (Thésee)/ Monica Ardeleanu (Hippolyte) primul oferind stropul de magie, iar al doilea de echilibru. Tot acest amestec este bine dozat, într-un ritm de energie care crește progresiv, până la finalul care este unul aproape de show, în care publicul (de altfel implicat de câteva ori pe parcursul spectacolului, fie direct, fie în mod fals) devine punctul central.

29744884_10204353569315267_5671469157452918217_o
Nopți ateniene. Visul unei nopți de vară. Foto – Florin Chirea

Un spectacol fabulos, plin de energie, ușor inegal, care face ca partea a doua mai dinamică și mai efervescentă să pună în umbră prima parte. Dar așa sunt nopțile, cu umbre și lumini.

Cristi Nedelcu

Reclame

Back to school. Blogging school

31416770_10155918217239442_7337559348672987136_o

Este bine să înveți mereu. Știu că pare un truism, dar nu este neapărat. Am întâlnit multe persoane adulte care se simt inconfortabil în postura de învățăcel și pentru care un curs, workshop sau orice presupune un efort de a afla lucruri noi și de a le asimila într-un proces de învățare este un disconfort. Pentru mine, dimpotrivă presupune energie și flexibilitate. Așa că, sunt adeptul ideii că este bine să profiți de orice moment pentru a te întoarce la școală.

Acesta a fost contextul în care am acceptat invitația de a participa la Digital Parents Talks, prima școală de blogging din România, sau mai exact primul incubator de profil. Deși este un fenomen care crește exponențial, bloggingul nu are, încă reguli scrise. Se studiază puțin în facultățile de profil, cu toate că cel puțin în România este un segment care influențează mai puternic opinia publică decât media clasică.

31408216_10155918217284442_8335253627031519232_n.jpg
Ana Nicolescu  – foto Daniel Botea

Digital Parents Talks este un este un proiect marca Parenting PR dezvoltat de Ana Nicolescu (Mămica Urbană),  și  Lavinia Pavel. Ele dezvoltă de ceva timp acest proiect prin care încearacă să construiască o adevărată comunitate de bloggeri.  Cea mai importantă întrebare a întregii discuții a fost cea de la început. ”De ce scriem ?” Chiar, de ce scriem pe blog? Răspunsuri au fost multe. Pentru vizibilitate, pentru a ne cunoaște mai bine, pentru a îți construi un brand, să influențez opinii, să contribui la u  subiect existent, pentru a educa, pentru a distribui informații, pentru a promova un produs. Dar, dincolo de toate astea, rămâne întrebarea la care nimeni nu a dat încă un răspuns. Care este resortul ascuns care stă în spatele deciziei de a scrie sau a nu scrie despre ceva. Iar aici răspunsul trebuie să fie unul individual. Pentru că scrisul, în special pe blog, este un act personal, aproape intim.

Poveștile Anei și ale Laviniei seamănă cu multe alte povești din textele motivaționale. Slujbă într-un mediu puternic concurențial (corporație, presă), maternitatea ca prag psihologic, decizia de a își lua viața pe cont propriu, greutăți, plan bine făcut, reușită, etc. Și mai au ceva în comun, un lucru despre care se vorbește puțin atunci când vine vorba despre cei care pornesc la drum pe cont propriu – la un moment dat apelează la practici pe care acum nu le-ar mai aplica. Și așa ajungem la un subiect extrem de delicat – deontologia în online. Toți îi simțim lipsa, dar nimeni nu e dispus să o aplice. Ana a recunoscut că, în momentul în care și-a lansat siteul (acum șase ani) l-a postat pe peretele tuturor prietenilor pe care îi avea atunci pe facebook. O metodă care poate dă roade, dar este extrem de intruzivă, și care acum este chiar indezirabilă.

Și pentru că tot suntem la capitolul deontologie în online, merită să zăbovim asupra materialelor scrise pe un blog în cadrul unor campanii publicitare. Din punctul meu de vedere acestea trebuie marcate explicit ca material publicitar, indiferent de formula găsită. Ana are o părere ușor diferită, dată și de faptul că, lucrând cu o agenție de publicitate, interacționează mereu cu brandurile care sunt în căutarea unor canale de promovare a produselor. Există firme (puține) care cer asta explicit, și altele (multe) care cer să nu se marcheze textul ca fiind unul publicitar. Explicația este simplă – studiile pe care cei de la marketing le-au citit arată că cititorul nu este dispus să citească un  text publicitar și îl evită. Prin urmare, de comun acord cu furzinorul de conținut (bloggerul) pun la cale un mic plan de păcălire al cititorului. I se va livra un text interesant, dar fără ca acesta să fie asumat ca unul publicitar. Este sau nu ok să faci asta? Atât timp cât nu există un cod deontologic, da, răspunde Ana. Nu, spun eu, și tocmai până ce această discuție nu va fi tranșată nu se poate stabili un cod deontologic în domeniu. De altfel, comportamentul consumatorului, de evitare a publicității, este determinat tocmai de agresivitatea și lipsa de imaginație a publicitarilor și companiilor în special în online.

Apoi Ana a vorbit despre cum ne construim un brand în online, și de ce este important să facem asta. În principiu probabil că oricine scrie se gândește că expunându-se în mediul online își crează o imagine care nu este poate tocmai cu cea a omului din viața de zi cu zi, pentru că în online se reflectă doar o parte din ceea ce ești tu. Dar, puțini sunt cei care au stat să analizeze impactul unei astfel de decizii și să își pună întrebările corecte. Întrebări care, după cum spune Ana ar fi următoarele

Cine sunt eu în mediul online?

Ce nevoie acopăr eu în piață?

Cum mă diferențiez de ceilalți bloggeri?

De ce m-ar crede pe mine cititorii?

Întrebări la care ar trebui să se gândescă nu doar bloggerii ci și jurnaliștii și chiar scriitorii. Dacă Ana a ridicat probleme și întrebări despre conținutul și modul de promovare, Lavinia a vorbit mult mai tehnic. De ce și cum trebuie să facem SEO. Pe scurt, SEO este modalitatea prin care un blog, sau un articol de pe blog este mai ușor de găsit de cineva care caută în marea de informații a internetului. Am apreciat sinceritatea Laviniei care a spus ceea ce puțini SEO-ișt vor recunoaște – nu există rețetă infailibilă și nimeni nu știe exact cum funcționează algoritmul Google prin care sunt indexate cele mai relevante texte despre un subiect/cuvânt. Dar, există câteva reguli minimale (pe care puțini bloggeri pe respectă). Nu am să le prezint aici, sunt destul de tehnice, dar trebuie să remarc că și în acest caz, excesul de eficacitate (un SEO în execes făcut doar pentru a îți împinge blogul mai în față) poate duce la probleme legate de deontologie (așa poate să apară clickbait-ul). Un singur lucru am să îl precizez, pentru că mi s-a părut interesant cum o problemă tehnică (SEO) poate influența conținutul. ”Scrieți textul și abia apoi stabiliți titlul, iar ideal ar fi ca unul dintre cuvintele cheie din titlu să se regăsească te cel puțin trei ori în text”. Pare restrictiv? Poate, dar și provocator.

31408237_10155918225929442_3643774284544868352_n
Lavinia Pavel – foto Daniel Botea

Tot din discursul Laviniei am mai reținut că, în momentul în care te decizi să îți monetizezi blogul (siteul), trebuie să fii atent nu doar la imaginea pe care vrei să o impui, ci și să ai o strategie tehnică destul de coerentă. În definitiv, dacă vrei să faci din asta o afacere, ideea unui plan de afaceri devine destul de atractivă.

Și așa am făcut trecerea sprea partea a doua a întâlnirii, care a fost o mică lecție de administrare a vieții – școala de bani. Eficientă și la fel de corporatistă. Cum să îți calculezi în fiecare etapă a vieții standardul pe care îl ai, cum să ții mereu sub control raportul venituri-chletuieli, cum să nu cazi în capcana presiunii sociale exercitate de statutul pe care îl ai, etc. Bine construit, bine argumentat, cei doi au vorbit cum trebuie pentru a fi convingători. Singurul lucru care mi s-a părut ușor deranjant era impresia pe care o lăsau că viața ți-o poți programa de la început până la sfârșit. Ceea ce este și foarte control freak și inconfortabil. În definitiv frumusețea vieții stă tocmai în suspansul pe care îl presupune. Dar asta este doar interpretarea mea. În rest, a fost o dimineață (de fapt jumătate de zi) câștigată.

Cristi Nedelcu

PS. Nu trebuie uitați sponsorii, pentru că astfel de evenimente nu pot avea loc fără ei. În cazul de față a fost vorba despre BCR și Lidl, care sunt alături de întregul proiect.

Jurnal de festival (4)

Shakespeare și Orientul, sau despre cum poți recepta pe cineva mai bine depărtându-te de el.

 

31326883_1707028016010737_7107014699748687872_n
George Banu în dialog cu Guy Freixas

Este greu să scrii despre o întâlnire cum a fost cea cu George Banu și Guy Freixas în care cei doi au vorbit despre una dinre regizoarele care l-au redefinit pe Shakespeare – Ariane Mnouchkine. Una dintre soluții, desigur, ar fi transcrierea discursurilor celor doi, dar s-ar pierde mare parte din farmec, pentru că a fost nu doar o conferință, ci un adevărat spectacol de idei (pentru că tot suntem în cadrul unui festival de teatru). Guy Freixas a vorbit în franceză, iar George Banu a tradus în română. Dar traducerea era completată cu propriile comentarii și intrepretări, încât totul se transforma într-un dialog sui-generis între cei doi. ”Ariane Mnouchkine spune că facem Shakespeare pentru a ne pregăti pentru texte contemporane” povestește Freixas, iar Banu după ce traduce, adaugă ”Nu avea nicio legătură, era o prostie, cum să faci Shakespeare pentru a te pregăti pentru texte contemporane, dar așa era spiritul timpului în Franța”. Și este doar un exemplu. Altă dată, când cei doi vorbesc despre muzica ce însoțește spectacolele lui Mnouchkine, un ritm sacadat care transmite spectatorului o anume tensiune, George Banu își amintește de un moment când, aflat la Avignon împreună cu Andrei Șerban, asistă la un ”trailer” al unui spectacol Mnouchkine, Andrei Șerban spune ”Ah, iar Mnouchkine cu tobele ei”. Și tot așa.

Întâlnirea cu cei doi a fost unul dintre momentele de grație la care poate asista un iubitor de teatru, pentru că, în felul acesta, am putut fi mai aproape de unul dintre fenomenele care au marcat teatrul european postbelic – Théâtre du Soleil. Fondat în anii 60 într-o veche cartușerie, teatrul își dorea să impună cu adevărat spiritul unui teatru comunitar, mergând în direcția lui Brecht sau Jean Vilar. În cadrul teatrului domnea un adevărat spirit egalitar – toți actorii aveau același salariu, Mnouchkine stătea la intrare și tăia bilete, etc. Chiar din punct de vedere al creației, spiritul era unul democratic (cât putem vorbi despre democrație într-un domeniu cum este arta). Mnouchkine nu distribuia rolurile către actori, nu impunea anumite personaje, totul era rezultatul unei munci de echipă, în care actorii se aplecau asupra textului și încercau să stabilească situații, stări, emoții. ” Timp de zece luni am lucrat în paralel pe 10 piese, apoi am rămas la 6  tragedii și comedii.” a povestit Guy Freixas. Ariane Mnouchkine îi îndemna să nu se lase intimidați de Shakespeare, și să se apropie de el ca niște copii de un teren de joacă. La început era plăcerea deghizării, a jocului pentru joc, iar asta îi va duce la plăcerea costumelor. Așa au apărut referințe orientale. Aici este rândul lui Banu să intervină pentru a încerca definirea modului în care Mnouchkine îl vede pe Shakespeare și cum se face această descoperire despre care vobea Guy Freixas. ”Ariane Mnouchkine spune că textele lui Shakespeare nu  sunt interesante dacă sunt văzute ca unele contemporane. Ele trebuie prezentate ca ceva creat în altă lume, dar asta nu înseamnă că face elogiul unei citiri istorice a lui Shakespeare. Shakespeare este intersant în măsura în care îl eliberăm de o interpretare folclorică și îi regăsim altă dimensiune. S-a vorbit despre orientalizarea lui Shakespeare de către Mnouchkine, dar jumătate dintre costume sunt elisabetane.” Prin urmare, putem spune că Mnouchkine era undeva la întretăierea concepției lui Jan Kott privind contemporaneitatea lui Shakespeare cu cea istoricistă. De fapt, așa cum spune Banu ”Mnouchkine are brevetul de a îl regăsi pe Shakespeare nu prin apropiere ci prin depărtare. ”  De altfel în tinerețe Ariane Mnouchkine fusese impresionată de spectacole orientale după care urmase o excursie personală în Orient, unde descoperise alte forme teatrale care i se vor părea mai aproape de spiritul teatrului decât ce se făcea la ora aceea în Occident.  Ariane Mnouchkine nu a imitat o anume formă orientală ( Kabuki, etc) ci s-a hrănit din spiritul oriental, făcând o sinteză între acesta și spiritul elisabetan al operelor shakespeareene.

Guy Freixas a vorbit despre un  alt element care a definit Théâtre du Soleil ”La actori totul începe cu machiajul.  Ariane Mnouchkine a transformat machiajul într-un preambul al spectacolului, pentru că îi invită pe spectatori să vadă acest proces de transformare a actorilor în personaj.” Practic, după ce intrau în sală, spectatorii asistau la momentul în care actorii deveneau personaje. În acest mod, convenția este încă odată subliniată, iar spiritul brechtian de distanțare al actorului de personaj este prezent și aici.

Revenind la textele shakespeareene, Ariane Mnouchkine va traduce chiar ea atunci când nu va fi mulțumită de soluțiile pe care trauducătorii le dăduseră. Unul dintre cele mai importante spectacole născute în laboratul de la Cartușerie este Richard al II –lea. Decorul, își amintesc Banu și  Freixas (care de altfel prezintă și câteva înregistrări și fotografii), este construit din draperii pictate care îi permiteau lui Ariane Mnouchkine să realizeze o fluiditate a scenelor caracteristică, de altfel, și lui Shakespeare. Draperiile, pentru realizarea cărora  au fost folosiți 3 km de mătase, cădeau și se schinbau cu rapiditate, contribuind la dinamismul spectacolului pe care îl impunea și muzica. ”Richard al II lea era  un spectacol de sinteză al lui Ariane Mnouchkine, deci rolul muzicii era foarte important.” susține George Banu.

 

Ca un exemplu al numeroaselor influențe pe care Ariane Mnouchkine le sintetizează în spectacolele ei, Banu citează scena morții lui Richard al II-lea, în care este recreată, vizual, Pieta lui Michelangelo. Dar, evident definitoriu pentru Ariane Mnouchkine rămâne Orientul. Un orient imaginar dar și un orient concret, grație măștilorcare însoțesc în permanență spectacolul. Richard al II lea a fost un fel de teatru cu măști, chiar pentru actorii nu erau mascați. Asta îi obliga să lucreze cu mare precizie a grsturilor, povestește Banu, în timp ce Guy Freixas își amintește ”Masca ne ducea către inspirație – trebuia să jucăm ca și cum în spatele măștii ar fi cineva.”

BvpbkIuIAAAZ97k
costume și măști din Richard al II lea – sursa foto

Un alt filon pe care Ariane Mnouchkine l-a explorat a fost cel indian. În Noaptea regilor, actorii au lucrat cu un maestru venit din India pentru a descoperi alte resorturi interioare care pot potența teatrul. În fine, spectacolul care a încheiat trilogia shakespeareeană a fost Henric IV care era o tragi comedie – dimensiunii riguroase din Richard al II lea i se alătura comicul din Falstaff. A fost ultimul spectacol din ciclul de 4 ani petrecut în lumea lui Shakespeare își amintește Freixas și pentru actori a fost important să se confrunte cu versalitatea lui Shakespeare care te face să treci prin toate stările.

Discuția dintre cei doi s-a oprit aici, dar George Banu a continuat cu o conferință despre Giorgio Strehler și două dintre ultimele lui spectacole – Furtuna și Regele Lear. Dar despre asta voi scrie altă dată, pentru că simt că subiectul merită tratat separat.

Oricum, prin intermediul lui George Banu și Guy Freixas am fost părtași la una dintre experiențele istorice ale teatrului european și care ne face să vedem cu alți ochi spectacolele care vin pe scena Festivalului Shakespeare de la Craiova.

 

Cristi Nedelcu

 

Jurnal de festival (3)

Un Othello à la Hitchcock

 

Dintre tragediile lui Shakespeare, Othello este mai puțin prizată de regizorii contemporani, față de ”Hamlet” sau ”Romeo și Julieta”, de exemplu. Prin urmare, prezența în festival a unui spectacol cu această piesă a reprezentat o premisă interesantă, pentru că aduce în fața publicului un text mai puțin jucat, deși face parte dintre piesele shakespeareene intrate în pop culture.

Spectacolul teatrului din Târgoviște este montat de Suren Shahverdyan, unul dintre cei mai apreciaţi regizori armeni din Europa. El a mai colaborat cu Teatrul Tony Bulandra, unde a regizat de asemenea spectacolele „Hitler in love” şi „Un tramvai numit dorinţă”.

În Othello, regizorul gândește un spectacol a cărui atmosfera este una hitchcockiană – penumbră sau lumini de un albastru dur care îți dau fiori, un fum puternic invadează scena la intervale de timp, decorul este unul întunecat (negrul și griul predomină încă de la început), localizarea acțiunii (Veneția) este sugerată prin țipete amenințătoare de pescăruși (aluzie la ”Păsările”; de fapt, la un moment dat, Othello este chiar atacat de pescăruși și se apără cu gesturi care amintesc de cele ale lui Tippi Hedren).

30806024_10204442511498766_7154390150763152679_o
foto – Florin Chirea

Scenografia este simplă, dar sugestivă. Câteva butoaie și câteva scaune care se vor transforma în tot ce este necesar pentru actori. Dar elementele principale în jurul cărora este construit vizual spectacolul sunt frânghiile. Două dintre ele mari, coborând de sus, și alte câteva care apar în momentele esențiale. Cea mai sugestivă scenă în care frânghiile sunt folosite este aceea în care Iago îl prinde pe Othello în mrejele minciunilor sale. În timp ce îi picură în urechi calomniile la adresa Desdemonei, Iago îl leagă la modul propriu pe Othello de mai multe scaune. Metafora teatrală este poate ușor simplistă, dar cu un impact vizual puternic.

teatru-targoviste-2
foto – Maria Ștefănescu

Costumele sunt și ele sobre, predominând negrul și griul. Chiar rochia Desdemonei este în tonuri întunecate la început. Cumva neașteptat, ea va fi înveşmântată în rochie albă pe măsură ce se apropie deznodământul tragic, iar trena lungă, albă pe care o va purta la un moment dat, joacă și rol de batistă. Albul nu mai este, astfel, neapărat un simbol al purității, ci al amenințării, deoarece spectatorii știu că această batistă îi va aduce pieirea.

 

31390367_10204442507098656_1297044236915974092_n
foto – Florin Chirea

Din punct de vedere actoricesc, spectacolul se sprijină pe Othello, deși, în economia textului Othello și Iago dețin roluri aproape egale ca întindere, iar intriga este condusă de cel din urmă. Dar forța cu care Liviu Cheloiu conduce personajul în trecerea de la fericirea serenă de la început, spre iadul din final, face ca în jurul lui să graviteze celelalte personaje. Scena de furie care se încheie cu criza de epilepsie este și cea mai puternică din spectacol.

foto-othello-2
sursa foto

 

Iago este  interpretat de Mircea Silaghi, care dozează cu finețe amestecul de furie, dispreț și frustrare ce îl duce la construirea unui plan cu un final funest. Andrada Fuscaş întruchipează o Desdemona – copil. Îndrăgostită până peste cap de Othello, incapabilă să vadă ceva rău în jurul ei, Desdemona risipește în jur doar zâmbete, iar comportamentul îi este cel al unei adolescente care nu a ieșit de tot din copilărie. De fapt, acesta pare a fi și atuul ei cu care l-a cucerit pe Othello, pentru că el pare dispus să adopte același comportament, de dragul ei.

Spectacolul are ritm, relațiile dintre personaje sunt bine construite, într-un cuvânt spectatorul stă cu sufletul la gură, deși deznodământul îi este cunoscut. Dar este una dintre magiile pieselor shakespeareene bine montate de a te ține în poveste, deși o cunoști foarte bine.

 

Cristi Nedelcu

Jurnal de Festival (2)

Ce rămâne după un spectacol de teatru? Dar după un Festival?

Teatrul este, poate, cea mai efemeră artă, după cum spunea și George Banu”Spectacolele mari rămîn, într-un fel, transmise de cei care le-au văzut şi devin apoi mitologice graţie textelor care au fost elaborate şi, încetul cu încetul, marea uitării, valurile uitării le şterg şi ele devin ca nişte umbre îndepărtate…” Cu toate acestea, el păstrează cel mai bine marile întrebări ale umanității, iar memoria teatrului este una extrem de ciudată, în care fotografia joacă un rol aparte, pentru că păstrează spațiul și figura încremenită a actorului, dar fără ritmul timpului.

Am mai scris despre fotografia de spectacol, cu ocazia vernisajului expoziției ”Atitudini”, dedicate actorului Marcel Iureș. Spuneam atunci că acest gen de expoziție trebuie judecată cu altă măsură, pentru că lucrările pendulează între fotografie artistică (portret) și document, suprapunând expresivitatea cu emoția unei clipe de timp încremenit. Fotografiile de festival sunt un capitol aparte al fotografiei de spectacol, pentru că readuc în memoria spectatorilor momente care au jalonat istoria acelui eveniment.

De aceea, initiativa unei retrospective fotografice a primelor zece ediții merită consemnată ca un punct de reper al actualei ediții a Festivalului Shakespeare. Nu este prima expoziție de acest gen, prima fiind organizată în 1997 de către Dorian Delureanu și Sean Hudson cu lucrările realizate de cei doi la prima ediție, cea din 1994.

Pentru retrospectiva de acum Florin Chirea și Dorian Delureanu au selectat din arhiva de imagini cele mai reprezentative momente ale festivalului craiovean. După cum a declarat Dorian Delureanu, unul dintre artizanii expoziției și membru fondator Omnia Photo: ”parte din fotografii erau realizate pe peliculă fotografică, și de aceea a fost necesară desfășurarea unor activități speciale (scanare, prelucrare, restaurare digitală). A fost emoționant să pot prelucra și aduce în expoziție fotografii realizate cu peste 20 de ani în urmă de mine sau de către alți fotografi și colaboratori ai teatrului  – Nicu Dan Gelep, Mihail Raul Pîrîianu”.

Privind aceste imagini ne reamintim cuvintele lui Voltaire ”Tot ce a atins inima devine memorie”.

Cristi Nedelcu

 

1994_festivalshakespearecraiova_TNC_titusandronicus_43_fotogelep.jpg
1994, ediția I, Teatrul National Marin Sorescu Craiova
Titus Andronicus/Regia Silviu Purcărete
foto – Nicu Dan Gelep

 

 

1994_festivalshakespearecraiova_76_fotodelureanu
1994, ediția I, Cheek by Jowl
Cum va place – Regia: Declan Donnellan
foto – Dorian Delureanu

 

1994_festivalshakespearecraiova_TNC_uburex_06_fotopiriianu.jpg
1994, ediția I, Teatrul National Marin Sorescu Craiova
Ubu rex cu scene din Macbeth/Regia Silviu Purcărete/
foto – Mihail Raul Pîrîianu

 

 

 

2008_festivalshakespearecraiova__15_fotoflorinchirea.jpg
2008, Maly Theatre Sankt Petesburg, Rusia 
REGELE LEAR /Regia: Lev Dodin
foto – Florin Chirea
2016_festivalshakespearecraiova__6_fotoflorinchirea.jpg
2016, ediția X, Teatrul Maghiar de stat “Csiki Gergely” Timişoara, România
FURTUNA/ Regia: Baczo Tunde
foto – Florin Chirea

Jurnal de festival (1)

Shakespeare-afis-724x1024.jpg

În 1994 la Craiova începea ceea ce s-a dovedit a fi cel mai bun produs cultural pe care orașul nostru l-a impus – Festivalul Shakespeare. Inițiativa lui Emil Boroghină pornea de la spectacolele Teatrului Național din Craiova, care rezonau cu ceea ce se întâmpla, în acel moment, pe plan mondial. Dacă acum pare ceva firesc, atunci era, încă, un lucru extraordinar, având în vedere că trecuseră doar 4 ani de la Revoluție, iar teatrul românesc își căuta încă drumul într-o realitate tot mai haotică. Festivalul s-a dezvoltat ediție cu ediție, a crescut atât valoric cât și ca dimensiune. Dacă la început festivalul a fost axat în mod exclusiv pe valoarea spectacolelor prezentate, din 2006 s-a trecut la un alt nivel, fiecare ediție fiind subsumate unei anumite teme. Punctul culminant din acest punct de vedere a fost atins în anul 2010 când tema a fost ”Constelația Hamlet”. Ce-a de-a 11-a ediție, care a debutat pe 23 aprilie, stă sub genericul ”Planeta Shakespeare”. În zilele care urmează, vă propun un jurnal de festival, o călătorie printre spectacole, evenimente, trăiri și emoții.

 

Povești de scos spectatorii din zona de confort

 

Ediția de anul acesta a Festivalului Shakespeare s-a deschis cu unul dintre cele mai provocatoare spectacole pe care le-am văzut până acum: ”Poveştile africane ale lui Shakespeare”, regizat de Krzysztof Warlikowski, Un spectacol dur, greu de asimilat și care provoacă spectatorul. Pentru că a fost un spectacol caleidoscopic, care nu este gândit neapărat ca unul coerent, am ales să scriu la fel despre el. Prin urmare, puneți cap la cap toate acestea pentru a vă face o imagine a unui spectacol care nu se lasă cuprins în categorii, limite, sau definiții.

  • Spectacolul este unul maraton – aproximativ cinci ore și scoate spectatorul din zona de confort nu doar prin durată ci și prin ritm – unul lent adaptat angoaselor pe care dorește să le transmită. Căci, exceptând finalul, spectacolul este unul al angoaselor și al pulsiunilor ce vin din inconștient. Din inconștientul personal, descris de Freud, dar și din cel colectiv, despre care vorbea Jung.
opowiesci afrykanskie wedlug szekspira 2_6005759
scenă din spectacol – sursă foto
  • Warlikowski nu pune în scenă un spectacol de Shakespeare, fie el și unul coupe. El își construiește propriul text, pornind de la trei piese shakespeareene – ”Regele Lear”, ”Neguțătorul din Veneția” și ”Othelo”, la care adaugă un fragmente din cei ai diverși autori – Dante, Coetzee, Hanna Krall sau texte scrise special de poetul libanez Wajdi Mouawad. În plus, primele două părți debutează cu o secvență de animație care anunță câte o temă (relația dintre un matur aflat în pragul morții și o tânără, sau discriminarea rasială) ce se va regăsi apoi în mod recurent în spectacol.
  • Scenografia seamănă cu cea din ”Nopți ateniene”. Elementul central este un panou transparent ce culisează mereu și trimite personajele în fața sau în spatele lui, iar astfel, pune o distanță între ele și spectatori, la fel cum se întâmplă în cazul unui ecran. Convenția scenei este, în acest fel, dublată de cea a unui ecran, care se înscrie în logica proiecțiilor video din începutul primele două părți.
  • Principala categorie estetică sub care este construit spectacolul lui Warlikowski este grotescul. Personajele, situațiile, relațiile dintre ele, totul stă sub semnul grotescului și construiesc o lume în care orice urmă de bunătate este pervertită, iar răul stăpânește liniștit. Personajele lui sunt la limita umanității, iar de cele mai multe ori, sub ea. Desele referiri la lumea animală – oameni-porci, oameni-șobolani, câini, etc arată că lumea pe care Warlikowski o descrie este una care și-a pierdut reperele.
foto: Marie-Francoise Plissart
Fragment sin spectacol – sursa foto
  • Spectacolul este unul puternic vizual, cu imagini care lovesc retina și se fixează în subconștient, fiind, din acest punct de vedere apropiat de estetica suprarealismului.
  • Pe scenă abundă nuditatea, încă un element prin care spectatorul este agresat și făcut să își părăsească așteptările. Referirile la relațiile homosexuale frecvente, iar cazul cel mai explicit este cel dintre Bassiano și Antonio, unde printr-o astfel de relație se explică împrumutul pe care Antonio îl face pentru mai tânărul său prieten.
  • Un alt subiect incomod pe care Warlikowski îl aduce în discuție se referă la stereotipurile rasiale, și o face într-un mod extrem de provocator. Fragmentele din ”Neguțătorul din Veneția”, una dintre piesele cele mai sensibile ale lui Shakespeare (alături de ”Îmblânzirea scorpiei”) sunt ”condimentate” cu bancuri antisemite dintre cele mai dure, care obțin tocmai efectul contrar – îl transformă pe Shyrlok într-o victimă, și pun sub semnul întrebării întreaga poveste ce făcea din evreu personajul negativ. Secvențele din ”Othelo” sunt combinate cu refereri sexuale explicite care exploatează relația erotică dintre un bărbat de culoare (maurul) și o femeie albă (Desdemona). Și aici limitele sunt transgresate tocmai pentru a sublinia grotescul stereotipurilor care sunt vehiculate.
  • Actorii sunt nevoiți să facă un adevărat tur de forță trecând prind texte care nu sunt neapărat legate între ele. De remarcat prestația lui Adam Ferency care este, pe rând, Regele Lear, Shyrlok sau Othelo și reușește, de fiecare dată să își păstreze energia.
opowiesci afrykanskie wedlug szekspira 4_6005767
Adam Ferency, alături de  Stanisława Celińska și Ewa Dałkowska – sursa foto
  • Dacă spectacolul pare dur și peste limitele suportabile, să ne gândim că el vine dintr-o Polonie tot mai conservatoare în care antisemitismul și tradiționalismul misogin sunt subiecte extrem de delicate.
  • Relațiile dintre copii și tată, mai ales fiică – tată sunt prezente pe parcursul întregului spectacol și fac din psihanaliză una dintre cheile de lectură ale montării.
  • Ultima parte este total ruptă de restul spectacolului. Având doar vagi trimiteri la tema shakespeareană, în special cele legate de relația fiică-tată (cumva se încheie povestea Regelui Lear, cu care spectacolul începe), acest fragment duce mai curând la spectacolele lui Radu Afrim (”Dacă am gândi cu voce tare” sau ”Afaceri de familie”) – scene aparent fără legătură între ele, în care personajele își strigă furiile, neputințele, dar cu toate astea, sau tocmai de aceea, nu reușesc să comunice între ele.
  • Finalul este aproape fără sens, o lecție de salsa, destul de lungă și al cărei singur merit este că risipește atmosfera apăsătoare care bântuie întregul spectacol.

Cristi Nedelcu

Actorul și efemeritatea lui eternă

–  Note pe marginea unei expoziții de fotografie  –

 

”Aveţi grijă de actori, cinstiţi-i aşa cum se cuvine, căci ei sunt cronica vie şi prescurtată a vremurilor. Mai bine să ai parte de un epitaf prost după moarte decât să intri în gura lor cât timp eşti în viaţă”

Hamlet

20180320_180820 (1)

 

Teatrul, cea mai efemeră dintre arte, este și cea care rămâne cel mai mult în memoria umanității. Poate părea un paradox, dar nu este. Un spectacol se stinge după ce a fost scos din repertoriu. Rămân memoria publicului, a fotografiei și înregistrările. Prima durează mai puțin de o generație, iar celelalte două sunt mărturii fizice, cărora le lipsește încărcătura emoțională a momentului de pe scenă, a vibrației care leagă actorul de spectator.

Și totuși. Marile texte ale dramaturgiei trec proba timpului, așa cum poate doar în muzică să se mai întâmple. Unul dintre spectacolele care a redefinit teatrul contemporan a fost Trilogia Antică a lui Andrei Șerban care aducea aproape de sensibilitatea spectatorului texte esențiale ale antichității elene. Shakespeare se joacă pe toate meridianele lumii, iar oamenii de pretudindeni se regăsesc în temerile, întrebările și așteptările pe care le resimțeau și spectatorii de acum câteva sute de ani.

În același timp, și la nivel teoretic, teatru este capabil să producă lucruri care să depășească proba timpului. Stanislavski este autorul uneia dintre teoriile care modelează încă actori la aproape o sută de ani de la enunțarea ei, după ce lumea, inclusiv cea teatrală, a trecut prin schimbări radicale. Puține alte domenii ale spiritului au astfel de repere de constanță.

Am făcut toate aceste considerații pornind de la expozția ”Atitudini”, o producţie FNT 2016, dedicată actorului Marcel Iureş, și vernisată recent la Teatrul de Copii și Tineret ”Colibri” din Craiova. O astfel expoziție, ce cuprinde fotografie de spectacol de teatru, trebuie privită altfel decât o facem cu o expoziție de artă fotografică. Asta pentru că lucrările pendulează între fotografie artistică (portret) și document, suprapunând expresivitatea cu emoția unei clipe de timp încremenit.

20180320_181348 (1)

Efortul de a realiza expoziția a fost unul important, după cum mărturisea curatorul Irina Tapalagă. Multe dintre spectacole aproape că nu se mai regăsesc în arhive, deși au reprezentat momente importante pentru spectacologia românească. Este cazul montării din 1994 a lui Mihai Măniuțiu cu ”Richard al III lea”. După o muncă susținută au fost alese 37 de fotografii din spectacole care au jalonat nu doar cariera lui Marcel Iureș, ci au reprezentat puncte importante ale evoluției teatrului românesc. Trecerea lor în revistă este o mică plimbare prin istoria teatrului românesc.

20180320_180844 (1)

Născut în Dolj, Marcel Iureș a cunoscut succesul printr-o carieră care, aparent, nu a datorat prea multe câmpiei roditoare în talente a Băileștiului. Și totuși, de o vreme încoace, spectacolele lui, fie că pornesc de la Marin Preda (”Noi despre ce vorbim aici, domnule?”) sau de la Ion Creangă (”Absolut” – după Ivan Turbincă, sau „N-ai tu treabă!“ – după Dănilă Prepeleac), au un numitor comun, pe care și actorul îl recunoștea – dorința de a reveni la origini. Călătoria începută odată cu alegerea teatrului l-a dus prin marile texte ale dramaturgiei (Shakespeare, Cehov, Pirandello, Caragiale sau Camus) și printre regizori care au făcut istorie (Liviu Ciulei, Alexandru Tocilescu, Mihai Măniuțiu, sau Alexandru Dabija), îi poartă acum pașii spre locul de început – satul originar, cu mirosurile copilăriei (pâinea din țest) cu obiecte ale căror denumiri nu le mai înțelege nimeni (”șișlete”), cu sensul adânc al existenței pe care vechea civilizație rurală îl avea.

20180320_180937 (1)

”Atitudini” este mai mult decât o expoziție despre un actor. Este o expoziție despre urmele pe care Actorul le lasă în conștiința posterității. Și a modului în care teatrul își poartă efemeritatea spre eternitate.

Cristi Nedelcu