De la Rusciuk – orașul lui Manuc, la Ruse – mica Vienă

După Veliko Târnovo, Ruse este cel mai frumos oraș pe care l-am văzut până acum în Bulgaria. L-am vizitat recent grație proiectului “Îmbunătăţirea mobilităţii şi a ocupării forţei de muncă în industriile culturale şi creative din zona transfrontalieră RO-BG”, derulat de Asociația Română pt.  Transferul Tehnologiei și  Inovație (ARoTT), Asociația Mereu pentru Europa, (FEA) și CENTRU INOVATIV DE AFACERI INNOBRIDGE (INNOBRIDGE BIC).  Proiectul își propune să îmbunătățească câteva dintre situațiile  identificate ca probleme în cadrul documentelor de program pt. INTERREG V-A RO-BG, mai exact  “deficitele în industriile creative”,  “exodul de creiere de talente tinere și  creative”,  “potențialul insuficent  explorat și recunoscut de  industrii creative pentru  economie și  competitivitate în regiune” și  „lipsa de mobilitate  transfrontalieră pentru bunuri si persoane”.

Mai multe detalii despre proiect găsiți aici.

Să revenim la Ruse. În istoria modernă a Bulgariei este cunoscut ca al doilea centru economic al Bulgariei, după Sofia. În timpul stăpânirii otomane, zona nu excelează cu nimic, iar micul târg Rusciuk va deveni un centru comercial important abia în secolul XVIII, când dezvoltarea lui este strâns legată de numele lui Manuc, cel care a construit celebrul han din București.

dsc_0301

 

Fiul unui negustor armean de grâne care a fost nevoit să își părăsească locul natal, Manuc (Emanuel Mârzaian) s-a născut în Ruse (Rusciuk pe atunci) în 1769 și a fost unul dintre cei mai abili negustori din Balcani. Mulți spuneau că era cel mai bogat om din întreaga peninsulă. Cu afaceri care se desfășurau de la Constantinopol până la Iași, Manuc a devenit omul de încredere al lui Teresenicli-Oglu, pașa din Rusciuk (unul dintre adversarii lui Pasvant-Oglu, pașa din Vidin, cel care în 1800 a incendiat Craiova distrugând-o aproape în întregime). Mai exact, Manuc devine cel care administrează visteria întregii regiuni și care coordonează întregul negoț. Sub conducerea lui, Ruse devine cel mai important centru comerical pe ruta dintre Constantinopol spre Țările Române și cel mai mare port la Dunăre de pe malul bulgăresc.

dsc_0252

După câștigarea independenței de către Bulgaria, în 1878, Ruse continuă să se dezvolte economic, ajutat și de intensificarea comerțului pe Dunăre. Prima linie ferată din Bulgaria va lega Sofia de Ruse, și tot aici se construiește prima gară fluvială. Acum sunt construite majoritatea clădirilor care alcătuiesc patrimoniul arhitectural al orașului (peste 260 de clădiri istorice), care i-au adus în epocă renumele de mica Vienă.

Centrul istoric abundă în clădiri specifice unui oraș de negustori – case mari, cu prăvălie la parter și locuință la etaj. Stilurile sunt dintre cele mai diverse – de la neo-clasicism, la neo-rococo și art nouveau, dar aerul general pe care îl dau orașului este similar cu cel întâlnit și în alte centre urbane balcanice care s-au dezvoltat la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX. Toate acestea se văd în clădirile din Ruse.

 

Case impunătoare, cu ferestre mari ale căror ancadramente sunt sofisticat realizate, cu numeroase ornamente exterioare, semn al unei bogății pe care negustorii din zonă doreau să o etaleze.

dsc_0135

Desigur anii de comunism, precum și cei de după prăbușirea comunismului și-au pus amprenta. Prin urmare, alături de clădiri istorice reabilitate așa cum scrie la carte, poți vedea altele, la fel de valoroase din punct de vedere arhitectural, lăsate în paragină, sau construcții moderne în care kitsch-ul atinge apogeul.

dsc_0150

Din punct de vedere urbanistic, impresionează străzile largi și aerul cosmopolit pe care orașul a reușit să și-l păstreze cu toate vitregiile istorice din ultimele sute de ani. Atunci când vorbim despre ”centru istoric” într-un oraș din sudul României, de obicei ne referim la câteva străduțe destul de înguste, în care casele au scăpat de furia demolărilor ceaușiste. În schimb, Ruse și-a salvat centrul istoric în întregime, e drept cu unele plombe moderne, dar care nu reușesc să știrbească cu totul farmecul orașului.

dsc_0133

Sunt câteva clădiri absolut spectaculoase – cum ar fi Dohodno Zdanie, sau biblioteca regională „Liuben Karavelov”, iar parcurile au un aer cochet care se păstrează chiar și iarna.

Ar mai fi multe de povestit despre Ruse – de la restaurantele care sunt  sensibil mai multe și mai diversificate decât în Craiova, până la barul de gheață care se amenajează în fiecare iarnă aici. Și, în mod sigur, nu am reușit să descopăr tot ce merită vizitat aici, fie numai și pentru că era așa de frig, încât pe faleză am stat doar câteva minute.

Asta înseamnă că merită să revin aici, pentru a descoperi orașul în alt anotimp.

Cristi Nedelcu

Reclame

Despărțire

 

brumaru
Emil Brumaru – 1938-2019

 

Acum suspină îngerii  în rezervații

Plâng fluturi, portocalele se sting

Iar melcii încropesc în cor orații

Și verdele se face negru de-l ating.

 

Acum doar samovarul fluieră alene

În camera pustie, cu amintiri de jad

Și versul în zadar mai dă din gene

Spre visul care cade încremenit și fad.

 

Cristi Nedelcu

Oameni sau principii?

746efee3a9c0872384116182e539111e.jpg

sursa foto – typetoy.com

Îl cunoști de mult timp. Chiar poți spune că îți este prieten. Aveți afinități intelectuale sau sociale, rezonați la lucruri comune, împărtășiți experiențe plăcute. Apoi, deodată, societatea este străbătută de o falie și vă regăsiți pe maluri opuse acele acesteia. Tu de o parte, el de alta – două tabere ireconciliabile. Desigur, tu ești de partea bună, el de cea rea. Cum ar putea fi altfel, dacă dorești să rămâi consecvent cu ceea ce ești și ceea ce susții tu? El greșește, tu ai dreptate. Și te întrebi, de ce a ales el cealaltă tabără.

Cel mai simplu este dacă reușești să îi identifici un interes. Are un post de care ține cu dinții, vrea o promovare, îi este teamă de cineva etc. Genul acesta de explicație îl acceptăm cel mai ușor, pentru că, în sinea nostră, ne recunoaștem în el. Și noi facem la fel în alte situații. Chiar dacă vrem să ne credem mai curajoși, mai fermi, avem lașitățile noastre, compromisurile zilnice, fără de care societatea nu ar putea funcționa.

Robespierre poate duce la discursuri epocale, și poate fi o extraordinară figură literară, dar în viața reală, face ca societatea să fie ne-funcțională. Mai greu este, însă, când prietenul nostru a ajuns pe celălalt mal al fluviului din convingere. Iar, pentru el, convingerile lui sunt cele adevărate, în timp ce tu ești de partea greșită. Nu vă ia mult să constatați că, de fapt, nu prea mai împărtășiți valori comune. Și decizi că nu mai trebuie să depui niciun efort să construiești o punte către el. Ai pierdut un prieten, dar am rămas fideli principiilor noastre.

Fiat justitia, pereat amicitia.

Alteori se întâmplă invers. Știi că un om are o relație să spunem mai puțin apropiată cu moralitatea sau cu normele sociale acceptate. Pe scurt, este o persoană mai puțin frecventabilă, din punctul tău de vedere și al valorilor pe care le susții. Dar, întâmplarea (care joacă un rol mult prea mare în viețile noastre) face ca respectivul să fie de partea ta într-o împrejurare destul de critică.

Atunci, dai puțin deoparte valorile și spui că, totuși, omul trebuie să treacă înaintea ideilor. Desigur, psihologii pot explica genul acesta de comportament prin ceea ce ei numesc disonanță cognitivă – capacitatea noastră de a ne justifica acțiunile atunci când suntem inconsecvenți.

Dar, dincolo de explicațiile psihologice, rămâne întrebarea – în definitiv ce are prioritate pentru noi – oamenii sau principiile?

(text apărut în Prăvălia Culturală)

Cristi Nedelcu

Prin gang

Gangul făcea legătura dintre o stradă foarte circulată, apropiată de centrul orașului și curtea școlii unde ne făceam noi veacul. Blocurile fuseseră construite la începutul anilor 80 în timpul elanului demolator care urmase Marelui Cutremur. Toate casele din centrul vechi al orașului, construite de italieni pentru  negustorii evrei fuseseră grav afectate. Ceaușescu trecuse o jumătate de zi pe aici și cu un simplu gest le indicase să dărâme tot. Urmase o sarabandă a demolărilor căreia îi căzuseră pradă și case foarte puțin afectate. În locul acelor imobile zvelte, cu ferestre sofisticate și uși masive de lemn sculptat, ascunse în spatele unor porți de fier forjat lucrate cu migală, apăruse blocuri care se doreau moderne. În realitate, erau o palidă imitație după stilul postmodern istoric pe care catalanul Ricardo Bofill îl dezvoltase în Montpellier la sfârșitul anilor 70 și începutul anilor 80. Pentru câțiva arhitecți români, demolările ordonate de Ceaușescu fuseseră un prilej de a își demonstra cunoștințele despre stilurile arhitectonice la modă atunci, iar rezultatul fusese dezastruos. Dar cine să recunoască asta?

Oricum, pentru noi, copiii fusese o mană cerescă. Copilăria ne-o petrecusem cu cheia de gât, prin construcții. Iar după aceea, când eram aproape adolescenți, iar blocurile erau gata și începeau să se mute locatarii, ne ofereau adăposturi pentru discuțiile prelungi de după meciurile de fotbal din curtea școlii.

Ani de zile, gangul fusese plin de desene stângace, cuvinte obscene mâzgălite pe fugă, sau ștampile mici. Acum, deodată, era pictat cu imagini dintr-un oraș plin de zgârâie-nori și cu personaje ce nu se prea potriveau cu acest decor. Era ca și cum povestea din 1001 de nopți ar fi fost transpusă într-un centru financiar al lumii moderne. Am pătruns ușor în gang, ceea ce nu mai făcusem de ani de zile. Iar când am ajuns în curtea interioară, în care nu mai fusesem de ani buni de zile, mirosul a fost cel care m-a lovit primul. Nu faptul că pe pereții din acel colț nu mai era niciun graffiti, sau că mica grădină a blocului nu mai avea flori, ci era un morman de moloz, așa cum rămâne după ce abia termină o construcție. Pe astea le-am observat mult mai târziu, când deja deveniseră amănunte lipsite de importanță, deși de ce ar putea fi lipsit de importanță faptul că pătrunzi în grădina interioară a unui bloc, printr-un gang pe lângă care treci zilnic și al cărui aspect schimbat îl observi abia acum, iar acolo nu realizezi imediat că totul este schimbat. Și asta doar din cauza unui miros. Și a câtorva puști care stau ascunși într-un colț, pe câteva bucăți de BCA rămase de la construirea blocurilor. Nu auzeam ce șoptesc, dar nici nu trebuia. Știam foarte bine ce spuneau acolo, în timp ce își treceau țigarea de la unul la altul.

Bârfeau despre studenta de la medicină care stătea în gazdă la baba de la etajul 1 și pe care cineva se jura că o văzuse pe geam în timp ce schimba. Apoi, cuvintele lor păreau că devin de neînțeles, dar eu le cunoșteam foarte bine. Erau câteva versuri din Alice în Țara Oglinzilor.

Dădeau în plopot țopi asprili,

Trombind, borțind prin ierboteci.

Stifoșii stupureau sporili

Şi muimele zglăveci

Eu le spusesem versurile acelea și tot eu descoperisem limba spargă, în paginile unei cărți ciudate, Loto-Poeme. Le citeam versurile prietenilor din curtea școlii, când stăteam ascunși în intrândul pe care îl făceau pereții sălii de sport și ai atelierului, unde, pe niște bolovani de cretă furați din șantierele de vizavi, ei fumau țigările acelea cu miros acru-înțepător, în timp ce eu îmi etalam calitățile de recitator. Cumva devenise clar pentru toți cei din gașcă de cartier că eu voi da la actorie. Glumeau mereu pe tema asta, dar în sinea lor sperau că va fi așa și că peste ani se vor mândri că au fost colegi cu o vedetă. Nu am dat la actorie, nu am devenit actor, ci lingvist, meserie care, la vremea accea nici eu, nici prietenii mei habar nu aveam că ar exista. Dar, în mod cert, toate cercetările mele ulterioare legate de limbajele artificiale și relația lor cu limbile naturale, care aveau să mă ducă până la un premiu al Academiei, aveau originea aici, în întâlnirile acestea  de după partidele de fotbal. După ce descoperisem aceste versuri, le recitam cu emfază celor care stăteau adunați în jurul meu, în timp ce dădeam de la unul la altul țigările șterpelite de la părinți sau bunici.

Gașca era destul de vagă, alcătuită dintr-un număr mereu variabil de copii. Desigur, era și un nucleu dur, cam 5-6, mereu aceeași, prezenți la orice oră pe terenul de fotbal dintre blocurile care înconjurau școala. Stăteau adunați la un loc, discutând aprins dacă se poate sau nu inventa o limbă de la zero, discuție care părea că vine în mod firesc după toate amănunte picante pe care le dăduse cel care se jura că o văzuse goală pe studenta de la medicină.

Desigur, aveam limbajul nostru, credeam noi, secret. De fapt limbajele. Primul, limba păsărească. Nu era deloc complicată. Fiecare cuvânt era despărțit în silabe și, după fiecare silabă se adăuga o alta, formată din litera ”p” plus o vocală corespunzătoare vocalei din silaba anterioare. Repezupultapatupul eperapa căpă cupuvipintepelepe eperapaupu depestupulîpî depe lupungipi, șipi mapai grepeupî de pe îpânîpîțelepespâî. Daparîpî, îpînăpî apacepelapașipi tipimîpî, făpărăpă săpă nepe dăpămâpî sepeapama, nepe apantrepenapampî coponcepentrapareapa. Cel ce-al doilea era episod sau limba întoarsă. Și aici regula era legată de despărțirea în cuvinte, doar că ultima silabă devenea prima. Căda vântulcu veaa o gurăsin labăsin, ceastaa are tităros versin. Mai tâziu, în facultate, aveam să decopăr contrepèterie, un joc de cuvinte mai sofisticat, și în care și sensul se schimba, nu doar forma și, cu toate astea, rămânea mai superficial și mai puțin prolific pentru cercetările privind limbajele artificiale. Nici măcar spoonerismul din engleză nu avea să ofere un teren atât de fertil cercetărilor mele, așa cum aveau să o facă aceste limbaje din copilărie, rămase în adâncul memoriei mele și răsărite peste ani, exact la momentul potrivit.

Dar toate acestea aveau să vină mult mai târziu. Acum era vremea jocului și a libertății. O libertate cu atât mai prețioasă, cu cât era singura pe care ne-o permiteam și pe care nu o vom mai simți atât de intens niciodată.

Erau acolo toți, în afară de mine. Lipseam și nimeni nu părea să observe. Dar asta se întâmpla mereu. Dacă veneai îți aveai locul stabilit în gașcă. Dacă lipseai, nimeni nu observa și  nu își punea întrebarea de ce nu ești. Pur și simplu începeai să exiști doar dacă erai acolo. În rest, dispăreai în altă dimensiune, cea a existenței din afara găștii și pe nimeni nu interesa acea dimensiune a ta. Erau toți acolo. Și Alin, care avea să moară în Italia, imediat după 90, cu mult înainte ca drumurile la Roma sau Milano să devină un lucru comun pentru noi. Și Cătălin, Cătală cum i se spunea, care se visa arhitect și acum era undeva prin București, un prosper om de afaceri, dar al cărui vis rămăsese acolo, dovadă și proiectele imobiliare în care se încăpățâna să se implice, deși de regulă dădea greș cu ele. Și Vali, care la vremea aceea făcea fotbal și ne așteptam toți să facă o carieră fulminantă, pentru că ne dribla pe toți și băga multe goluri fără să stea ”la pomană”, adică lipit de poarta adversă, așteptând să ajungă o minge la el pentru a o împinge în poartă. Va face o carieră fulminantă, dar nu în fotbal ci în politică, unde va ajunge până în fruntea Parlamentului, și de unde se va prăbuși la fel de spectaculos cum a urcat.

19396617_1368726039870442_9057050995526147520_n

Erau toți acolo, ca și cum ar fi fost reali. Sau poate că erau reali. Poate eu eram cel ireal. Eu care îi priveam cum chicotesc, fumează și vorbesc despre limbi inventate, fete care îi ignoră, deși uneori trag cu ochiul la ei, fotbal și multe alte lucruri care acum par bazaconii, dar atunci îți dădeau senzația că ai pătruns, în sfârșit în lumea adevărată, ale cărei taine învățai să le descoperi. Eu care știam ce va deveni fiecare, și cum această devenire nu va fi ceea ce visa atunci, dar cu toate astea va avea o legătură strânsă, dată tocmai de gândurile care ni se întipăreau în cursul acelor discuții prelungite și care ne vor ghida pe viitor, fără ca noi să știm asta. Poate eu eram cel ireal, nu ei, pentru că realitatea, asta aveam să învăț și eu mult mai târziu, nu are legătură cu realismul. Iar realitatea de acum era a lor, a noastră, cei de atunci. Eu, cel de acum, eram ireal, o irealitate care va urma peste ani, nu foarte mulți, dar despărțită de realitatea de atunci de evenimente atât de multe și atât de intense încât vor părea că aparțin unor lumi diferite.

Și chiar aparțineau. Iar lumea aceea era acum sub ochii mei, o simțeam vie, palpabilă, o auzem, o miroseam, o respiram așa cum nu mi se mai întâmplase de mult cu lumea mea. Când lumea acesta a dispărut, în aburii nopții ce se lăsa, când umbrele lor s-au topit în umbrele care se lăsaseră părând că ieșiseră din gang, totul a rămas în continuare în mine, de unde, de fapt, răsărise.

Nu știam de ce se întâmplase asta și dacă gangul ăla proaspăt pictat cu scene dintr-un oraș unde nu fusesem niciodată și nici nu voi merge vreodată avusese vreun rol. Cred că nici nu mai conta.

Cristi Nedelcu

Un interviu, sau povestea relației dintre mine și scris

Sincer, nu m-am gândit niciodată la mine ca fiind un scriitor. Mi-a plăcut mereu să scriu, am debutat mai întâi  în revistă (Dilema) și apoi în presă, dar nu m-am gândit să îmi pun eticheta de scriitor. Ea a venit, la un moment pentru că așa au curs lucrurile, dar relația dintre mine și scris nu s-a schimbat spectaculos după asta. De fapt cred că oricine scrie are mereu întrebări în legătură cu scrisul. Cum se naște, de ce se naște, ce te motivează? Când ai încetat să te întrebi e semn că ceva nu este în regulă.

Interviul următor l-am acordat, trebuie să recunosc, cu oarecare emoție. Pentru că de Tania mă leagă anii petrecuți la Terra Sat, care au fost, așa cum recunosc toți cei care au lucrat acolo de-a lungul timpului, cei mai frumoși ani din presă. Viața a curs apoi pentru fiecare dintre noi, și, peste ani, ne-am reîntîlnit în jurul unei camere video și a unui microfon, dar, de data aceasta, de o parte și alta a lui. De regulă mă simt mai confortabil în rolul de moderator, decât în cel de invitat, dar, faptul că am vorbit despre scris, m-a făcut să mă simt mai în largul meu.

Interviul a avut ca punct de pornire spectacolul-lectură cu piesa ”Ne întâlnim la girafă”, dar, evident, am vorbit și despre celelalte cărți ale mele, scrise sau nescrise încă.

Mulțumindu-i Taniei pentru emisiune, vă invit să o urmăriți.

Cristi Nedelcu

 

Libertăți și iluzii

Am ieşit de acolo destul de liniştit. În anticameră, două colege şi un coleg se făceau că au treabă, aşteptând momentul ca uşa să se deschidă şi să prindă câte ceva din atmosfera dinăuntru. Nici nu mai era nevoie să întrebe nimic, pentru că privirile lor strigau acelaşi lucru „Cum a fost?”. Am dat din umeri. „Ei, este doar aşa, o primă întâlnire, să ne cunoaştem. Mai târziu probabil va urma partea mai dificilă, când vor avansa în audit.” S-au relaxat vizibil. „Deci nu e cine ştie ce” au tras concluzia de care aveau nevoie pentru a își mai liniști bătăile inimii. Un demon interior m-a făcut să le spulber liniştea. „Ei, au mai avut şi nişte întrebări mai tricky. Deocamdată îi interesează partea de proceduri şi de responsabilităţi. Iar la mine, lucrurile sunt mai simple. Eu nu am operaţiuni locale, departamentul meu este destul de separat de restul organizaţiei.” Aşa era, dar poate nu ar fi trebuit neapărat să le amintesc asta. Divizia online fusese una dintre cele mai importante din companie, până în urmă cu o jumătate de an, când cineva de la resurse umane venise cu ideea să se înfiinţeze o firmă IT separată care să preia întregul personal, şi care să presteze servicii pentru companie. În felul acesta firma nou înfiinţată era scutită de o parte importantă a impozitelor, iar cheltuielile salariale pe ansamblu scăzuseră simţitor. Cumva, nu se ştie din ce motiv păstraseră totuşi o mică echipă de 3 oameni. În scurt timp, doi dintre ei plecaseră şi, de fiecare dată preferaseră să nu mai angajeze pe nimeni, şi să mărească salariile celor rămaşi pentru a prelua responsabilităţile. Ei numeau asta „securizarea postului”. Într-adevăr nivelul salariului era acum suficient de mare încât să nu mai îmi permit să caut un alt job, chiar dacă aici simţeam de cele mai multe ori că mă sufoc.

„Şi? Nu mai vrei s-o sugi aici? Foarte bine du-te în altă parte şi suge-o acolo dar pe bani mult mai puţini” rezumase situaţia odată la o cafea o colegă de la vânzări. Ăștia de la vânzări erau cinicii de servicu ai companiei. Asta și pentru că de ei depindea firma. În mod direct. Avea dreptate şi asta mă enerva cel mai mult, mai ales în dimineţile în care mergeam spre birou cu sentimentul acut că îmi va fi imposibil să mai intru şi azi pe uşa biroului şi să mă aşez în faţa calculatorului. Iar colac peste pupăză acum venea acest audit. Venise pe nepusă masă şi pentru mine chiar căzuse cu atât mai prost cu cât tocmai mă întorsesem din Barcelona unde fusesem într-o delegaţie la un congres de vânzări online şi unde profitasem de faptul că eram singurul reprezentat al diviziei române a companiei şi plecasem pur şi simplu, după ce îl ascultasem pe americanul pentru care venisem, un puşti de 26 de ani care făcuse avere revoluţionând ideea magazinelor virtuale. În rest nu mă mai interesa nimic, şi plecasem încercând să profit măcar de o jumătate de libertate în Barcelona. Ezitasem între a merge pe Nou Camp şi a vedea Sagrada Familia, şi în cele din urmă alesesem a doua variantă, fie numai şi pentru că pentru a merge pe stadion fără să îmi pot pune poze pe fb că am fost acolo nu mi se părea deloc amuzant. Apoi în avion văzusem a nu ştiu câta oară filmul Revolutionary Road. Îl vedeam la fiecare călătorie cu avionul. De la despărţirea mea devenise un fel de refugiu. Mă gândeam mereu că povestea noastră începută atât de ciudat se terminase şi mai ciudat şi nu înţelegeam dacă eu greşisem, sau ea, sau poate amândoi. Și cumva mai aveam senzația că filmul ăsta dă un sens vieții mele, dacă este vreun sens.

Am coborât la cafeneaua de la parterul clădirii. Aveam nevoie să îmi limpezesc mintea. De fapt nevoia asta o simțeam de două luni, de când Dana decisese că era timpul ca povestea noastră să se încheie. Am privit pe geam. Blocul unde se afla firma noastră fusese ridicat chiar în apropierea a ceea ce odinioară fusese piața orașului. Acum mai rămăseseră câteva ruine, înegrite de fumul unui incendiu care distrusese nu de mult ceea ce mai rămăsese din piața atât de elegantă altă dată, pe care eu mi-o mai aduceam aminte de pe vremea când eram copil. Probabil aici urma să se construiască un alt bloc de sticlă, în care alți oameni ca mine vor privi absenți pe geam, întrebându-se cum de viața lor a ajuns în impasul ăsta.

Și atunci l-am zărit. Era îmbrăcat în niște blugi ponosiți care ar fi putut, însă, să fie și foarte scumpi dacă ar fi fost îmbrăcați de un hipster, și un hanorac gri cu glugă. A scos un spray din buzunar și grăbit dar atent a început să scrie pe zidul dărăpănat al halei care arsese. ”Suntem sclavi ce au nevo…”. S-a oprit brusc, s-a uitat în stângă și-n dreapta apoi a rupt-o la fugă. Spray-ul s-a rostogolit lângă zid. Am privit încă odată spre literele care se înșirau pe zid. Știam ce ar fi vrut să spună. Am zâmbit în sinea mea. Nu avea cum să-l fi citit pe Zygmunt Bauman. Nu părea genul care să citească prea mult. Sau, mai știi? Mai târziu aveam să aflu că el reprodusese un vers dintr-un cântăreț la modă, de care eu nu auzisem până atunci. Versurile spuneau cam așa

”Suntem sclavi ce au nevoie de bani sa-si cumpere iluzia de libertate,

Captivi în capitalism în aceeași societate de consum cu producții concentrate.

Ce conduc de la oligopol la monopol, la dominație și control.”

Grozavă ironie a sorții ca o maximă a unui filosof polonez disident marxist, emigrat în Israel și astfel scăpat de epurările comuniste, dar rămas comunist să se regăsească în versurile unui cântăreț obscur de la noi, iar eu să mă regăsesc în toate acestea.

37917055_294743307936952_544979432297725952_o

Am ieșit repede din clădire, aproape fugind. Fără să iau seama la cei din jur am ridicat sprayul și am continuat fraza, încercând să respect grafia celui care începuse. Simțeam că nu scriu eu, că scrie el. De fapt scriam amândoi. Scriam pentru amândoi. Pentru toți cei care erau ca mine. Și simțeam că erau mulți. M-am dat un pas înapoi și am citit. ”Suntem sclavi ce au nevoie de bani să-și cumpere iluzia de libertate”. Arăta bine. Acum îmi părea rău că nu am scris asta pe blocul unde firma mea avea biroul. Am strâns sprayul în mână și răceala tubului m-a făcut să mă simt bine. Și liniștit. Am plecat spre casă aproape vesel. Uitasem de audit și toate porcăriile care urmau.

Eram liber.

 

Cristi Nedelcu

Moromeții 2 – Cum se stinge o lume

afis

Invariabil orice ecranizare va fi judecată prin raportare la opera după care s-a făcut filmul. Oricâte glume s-ar face pe tema asta, oricâte teorii s-ar emite despre faptul că se folosesc mijloace de expresie artisitică diferite, mereu va rămâne această comparație. Filmul sau cartea? În cazul ”Moromeții 2” această întrebare era mai prezentă, deoarece primul film trecuse examenul și era dificil să te mai ridici odată la același nivel. Cu atât mai mult cu cât  distribuția era complet schimbată.

Se știe că Marin Preda era sceptic în privința ecranizării Moromeților. Pentru el imaginea ar fi putut distruge mitologia satului așa cum o proiectase el în carte și cum și-o reprezenta. Stere Gulea reușise să depășească acest obstacol în primul film. Dar o mai putea face încă odată, după 32 de ani?

Discuțiile care au precedat apariția filmului s-au învârtit mult în jurul întrebării dacă ideea înlocuirii lui Victor Rebengiuc cu Horațiu Mălăele este potrivită sau nu. Interpretarea lui Rebengiuc se lipise atât de mult de imaginea lui Moromete, încât părea imposibil ca altcineva să mai poate face asta. ”Poate Mălăele să fie același Moromete cum a fost Rebengiuc?” era întrebarea care părea că este pe buzele tuturor celor care aveau în memorie viu primul film.

Iar acest principal pariu al lui Stere Gulea este câștigat.  ”Moromeții 2” se impune, în primul rând, prin Horațiu Mălăele. El construiește un Moromete care și-a pierdut forța și care simte că timpul lui s-a dus. Gesturile, privirea, tonul vocii, totul arată un om care știe că a istoria nu mai are nici un sens pentru el. De aici vine o înțelepciune ironic-amară. ”Ce vreți voi, fie nu e bine, fie nu iese bine”. Este fraza în care sintetizează ceea ce se va întâmpla în jumătatea de secol ce va urma. Cu toate astea, el luptă să își refacă familia, să meargă mai departe, să le lase ceva copiilor, deși în lumea care va veni, nimic din ceea ce el vrea să lase în urma lui nu mai are valoare.

Marin Preda a scris volumul al doilea când comunismul părea că se eternizase în România și când singura luptă care părea că ar mai avea un cât de mic sens era cea împotriva revenirii literaturii române sub zodia realismului socialist. Prin urmare, abordarea subiectului cooperativizării și a ceea ce în epocă se numea ”obsedantul deceniu” trebuia făcut cu destul de multă precauție. Foarte puțin din tragediile acestei etape a instaurării comunismului răzbate din carte. Pare că asistăm la o evoluție a istoriei, implacabilă. Imaginea generală este, nici nu putea fi altfel în epocă, a unei perioade care, cu toate excesele ei, a pus societatea pe drumul cel bun. Stere Gulea reușește să ofere o imagine cu totul opusă, selectând din carte și din ”Viața ca o pradă” secvențe, modificând destinele personajelor, introducând replici și situații, dar, cu toate acestea, reușind performanța de a nu trăda spiritul cărții.

Într-un fel Stere Gulea rescrie volumul doi din Moromeții așa cum crede el că Marin Preda ar fi putut să îl scrie dacă nu ar fi fost constrângerile epocii. Astfel Niculae Moromete nu mai devine activist de partid ci jurnalist și scriitor. Această schimbare îl face un martor credibil al itoriei din care face parte și pe care o povestește. Iosif Paștina are ceva din inocența unui tânăr care este prins în vâltoarea unei astfel de istorii pe care se chinuie să o înțeleagă pe măsură ce o trăiește.

 

Un alt punct de referință al filmului îl reprezintă imaginile. Aproape fiecare cadru este construit ca o fotografie, în care detaliile sunt atent studiate. Unghiurile și planurile sunt astfel alese încât să ai mereu impresia unei lumi care a dispărut de mult. Este ca și cum ai fi reușit să găsești, printr-un miracol, fragmente din satul românesc de după război.

Finalul este și el sugestiv dacă gândim o paralelă între carte și film. Marin Preda alege să își termine cartea cu Niculae Moromete râzând în somn, după ce îl visase pe tatăl său. Este o împăcare cu tatăl său, un semn că lucrurile intraseră pe un făgaș normal pentru tânărul activist, după ce tatăl său murise fără ca ei să se reconcilieze. Nimic din toată această seninătate în filmul lui Stere Gulea. Moromete moare singur, într-o casă pustie cu țigarea aprinsă ca lumânare care îi veghează somnul. Bocetul care îi însoțește moartea (muzica este a lui Vasile Șrili, așa cum fusese inițial și în primul film) este un bocet pentru lumea care dispare, pentru satul pe care acum ne chinuim să îl inventăm să îl readucem la viață, înzestrându-l cu virtuți pe care, poate, nu le-a avut, și uitând ceea ce l-a definit.

Putem spune că, dacă primul film Moromeții este la nivelul cărții, ”Moromeții 2” este peste carte, deoarece reușește ceea ce Marin Preda eșuase în volumul său – să dea o imagine puternică a destrămării satului românesc sub asediul istoriei.

Cristi Nedelcu