Așteaptă-te oricând la orice

Interviu cu Mihai Măniuțiu, regizorul spectacolului ”Aias. Eseu despre demență”

Stagiunea Teatrului Național ”Marin Sorescu” din Craiova s-a deschis cu premiera ”Aias. Eseu despre demență”. Un spectacol realizat de Mihai Măniuțiu, pornind de la textul lui Sofocle, pe care Anca Mănuțiu l-a modificat substanțial. Un spectacol de o factură aparte, în care textul este redus la minim, iar ideile teatrale (multe și, uneori, prolixe) sunt exprimate, în cea mai mare parte, prin mișcare. Teatrul coregrafic este mai puțin întâlnit la noi și, de aceea, spectacolul lui Măniuțiu supune actorii unui efort considerabil nu doar fizic, ci și de coordonare, iar spectatorii unui efort de descifrare și interpretare al mesajelor. Interviul următor a fost realizat ”la cald” la doar câteva minute după ce aplauzele se stinseseră.

maniutiu

 

Domnule Mănuțiu, de ce ați optat pentru formula acesta de teatru dans?

De fiecare dată când montez un spectacol caut să fac ceva nou. În fiecare loc unde mă duc vreau să fac lucrurile altfel decât până atunci. Nu îmi place să mă repet în formulele pe care le folosesc și, așa cum spuneam mai demult, îmi place să debutez de fiecare dată. La Craiova, de exemplu, revin după 20 de ani. Prin urmare vreau să debutez din nou aici și am încercat să aduc o formulă nouă, care să îi provoace pe actori și să îi scoată din zona de confort.

42271873_10204957755059533_1267800760104517632_o.jpg
scenă din ”Aias. Eseu despre demență” – foto Florin Chirea

Ultima dată ați pus în scenă Craiova ”Timon din Atena”, spectacol cu impact la vremea aceea. Cum ați găsit trupa actuală a teatrului craiovean față de cea de acum două decenii?

Am regăsit o parte dintre vechii actori dar și unii noi. O trupă în formă cu care am putut lucra foarte intens. Este o echipă foarte unită și a tras foarte tare, mai ales că i-am adus într-o formulă dificilă, aceea a teatrului coregrafic, a teatrului dans.

Cum ați ales textul? Este un proiect mai vechi al dumeavoastră, sau ceva la care v-ați gândit acum pentru colaborarea cu teatrul craiovean?

E un proiect vechi, la care mă gândesc de mult dar am așteptat să știu că este locul potrivit. Și, când am făcut audițiile, am spus că aici este locul nimerit să fac ”Aias. Eseu despre demență”, textul la care mă gândeam împreună cu soția mea de ceva timp. Ca urmare am ales Craiova pentru acest spectacol. Cu atât mai mult cu cât aici aveam și mijloacele și forța să pot susține un asemenea scenariu.

42123604_1809073829213841_6714051223961468928_o
scenă din ”Aias. Eseu despre demență”. Foto – Albert Dobrin

 

După cum spunea soția dumneavostră la conferința de presă, ați lucrat mult pe textul lui Sofocle din care ați eliminat orice referire la zei.

 Da, am scos referirile la o mitologie la care publicul nu mai are acces. Am eliminat, cum ar veni, toate acele texte care au nevoie de note de subsol. Acestea sunt pentru lectură. Poți înțelege textele respective, doar dacă te duci și citești explicațiile. Așa că am eliminat notele de subsol. În felul acesta a rămas doar ceea ce e general valabil pentru firea umană.

Dar, făcând acest lucru, ați modificat mare parte din sensul textului. La antici unul dintre elementele principale era predestinarea, reprezentată chiar de zei. Oamenii erau doar jucării în mâinile lor. Aici era o mare sursă de tragism – lipsa posibilității oamenilor de a scăpa de propriul destin, de ceea ce decideau zeii.

Evident. Tocmai de acea l-am și intitulat ”Aias. Eseu despre demență”. Este un eseu în care am încercat să surprind ce este general valabil în natura umană, și a rămas neschimbat de mii de ani. Iar răul, înclinarea noastră spre război, spre distrugere face parte din noi, oricât am dori să negăm asta. Și nu se va sfârși niciodată. Vor fi perioade mai bune, perioade mai echilibrate, dar răul se poate întâmpla mereu. Asta am vrut să subliniez. Așa cum spune și textul ”Așteaptă-te oricând la orice”.

Spectacolul are multe imagini puternice și multe metafore teatrale. Vă așteptați ca publicul să le recepteze pe toate și mai ales să le descifreze în cheia în care le-ați gândit dumneavostră?

Mă aștept în primul rând să fie atras de ele. În momentul în care un spectacol întră în memoria unui spectator, descifrarea nu trebuie să fie instantanee. Dacă spectacolul farmecă și atrage este suficient ca fiecare să distileze și să își ia din el lucrurile de care are nevoie. Iar asta, evident, cere timp.

42143654_1809071879214036_8600027610526777344_o
scenă din ”Aias. Eseu despre demență”. Foto – Albert Dobrin

Și va înțelege, poate, lucrurile diferit decât le-ați spus dvs.

Sigur că da. Fiecare spectator are filtrul lui, evident, și prin acest flitru va trece tot ceea ce reține din spectacol. În felul acesta el va descifra poate diferit față de intenția mea. Dar, pentru a se ajunge la această etapă, el trebuie să rețină spectacolul, să fie atras de el.

După premieră i-ați spus unuia dintre actori citându-l pe Alecsandri ”V-am dat un teatru, păstrați-l”. Sunteți genul de regizor, care după premieră nu mai intervine pe spectacol?

 Spectacolul așa rămâne cum este acum. Nu mai adaug nimic, nu mai scot nimic, nu mai schimb nimic. Odată cu premiera, pentru mine munca la un spectacol s-a încheiat.

Vă gândiți la un nou proiect, sau vă luați un răgaz să sedimentați emoțiile de la acesta?

 Nu, deja am în cap mai multe planuri. Am un proiect care va începe în ianuarie în Statele Unite. După aceea, voi continua la Nottara, la Teatrul din Galați și așa mai departe. Proiecte sunt multe, dar fiecare are momentul lui când va fi pus în practică.

Cristi Nedelcu

Reclame

Graffiti și artă modernă în Salonic

Salonicul este  orașul cu cele mai multe graffiti pe care l-am văzut până acum. Se întâlnesc peste tot – pe orice perete, pe vitrinele magazinelor, pe uși, în apropierea monumentelor istorice, pe trotuare, oriunde. Și sunt diverse. De la taguri realizate de writeri experimentați sau de toy-eri, până la throw-up și bomb unele adevărate opere de artă.

20180911_143746
Graffiti lângă Biserica Rotundă, unul dintre monumentele importante ale Salonicului

Și aici am vrut să ajung. Este graffiti artă? Sau doar un act de vandalism? Poate fi artă, dar conform legii de la noi este contravenție și se pedepsește cu amendă și cu obligația de a curăța suprafața ( buffing). Nu știu cum este legea în Grecia, dar artiștii stradali de acolo nu par foarte deranjați de autorități. Întâmplător, sau nu, cuvântul provine din limba greacă (γραφειν „graphein” – ”a scrie”). Iar Salonicul este un oraș pe care artiștii stradali au scris.

 

În ziua în care am văzut orașul-grafitti, am văzut și o expoziție de artă modernă și contemporană în cadrul Târgului Internațional Salonic. Și am avut astfel ocazia să compar cele două forme de exprimare artisitică. Pentru că, da, graffiti rezistă alăturării artei moderne. Ce le aseamănă? Libertatea autorului, dorința de a se exprima dincolo de restricții și  norme, nevoia de impact și de a provoca privitorul. Din întreaga expoziție de artă modernă (care se întindea pe mai multe etaje) am reținut câteva lucrări și artiști. Și am privit lucrările lor cu retina încă impresionată de graffiti văzute pe stradă.

Basilios Poulos

Născut în 1941 din părinți greci care au emigrat în SUA, Basilios Poulos este un nume întâlnit frecvent în cercurile artistice din Statele Unite și din Europa. S-a impus în anii 70, marcați de experimente dintre cele mai diverse, care căutau să pună arta plastică pe un nou drum. A avut burse de studii la Universitatea Rice și la Centrul Guggenheim, a avut un studio în Manhattan, unde a colaborat cu Galeria Andre Emmerich. Stilul lui Basilios Poulos este o combinație între cubism și expresionism abstract. Practic tablourile sale se află la confluența dintre Picasso și Pollock.

basilios poulos
Basilios Poulos – Greek Bridge Series

Lucrările sale se regăsesc în toate marile muzee de artă contemporană precum și în colecții private. Lucrarea prezentată în cadrul expoziției de la Salonic face parte din Greek Bridge Series, prin care artistul a încercat să redescopere tărâmul părinților săi. În aceste lucrări Basilios Poulos a recunoscut și influența lui Matisse, în special în privința coloritului.

Martial Raysse

Expoziția cuprinde de asemenea lucrări care i-au aparținut lui Alexandre Iolas, unul dintre cei mai mari galeriști și colecționari de artă din Grecia. Printre aceste lucrări se numără un portret al lui Marlyn Monroe realizat de Martial Raysse, cea care alături de alți artiști ca Arman, Yves Klein, François Dufrêne, Raymond Hains, Daniel Spoerri, Jean Tinguely, Jacques Villeglé a fondat, în anii 70, grupul Nouveaux Réalistes.


martial rayse
Martial Raysse  – Marlyn Monroe

Lucrările lui Martial Raysse au fost de asemenea influențate de Andy Warhol. În 2011 lucrarea  Last Year in Capri s-a vândut cu aproape 7 milioane de dolari la o licitație, ceea ce face din Martial Raysse cel mai bine vândut artist în viață francez.

Vasso Katraki

Una dintre cele mai cunoscute personalități ale artei moderne din Grecia, Vasso Katraki a fost nu doar o mare artistă ci și o conștiință  a Greciei. Născută în 1914, Vasso Katraki a intrat în 1936 la Școala de Arte din Atena. În timpul facultății expune afișe anti-fasciste, iar în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial face parte din mișcarea de rezistență. (EAM). După lovitura de stat din 1967 care aduce la putere în Grecia junta militară, Vasso Katraki este arestată și exilată pe insula Lemnos de unde va fi eliberată opt luni mai târziu în urma unor proteste internaționale. Vasso Katraki este cel mai important nume al gravurii elene. În 1955 a început să realizeze o serie de gravuri în gresie care îi vor aduce recunoașterea internațională. Deși pe parcursul vieții a avut o singură expoziție personală, lucrările ei au fost premiate la mari bienale de artă din întreaga lume (Veneția, Lugano, Tokyo).

 

Lucrările prezentate la expoziția de la Salonic sunt parte a unei serii în care artista  recuperează arta preistorică, apropiindu-se de fondul arhaic uman. Este același demers artistic pe care l-a întreprins și Brâncuși când a creat ”Cumințenia Pământului”. Gravurile sunt simple, sobre cu linii care amintesc de desenele de la Altamira sau din Peștera Măgura.

Yiannis Moralis

Exponent de marcă al Generației 30 (o mișcare inovatoare în pictura greacă), Yiannis Moralis a studiat la Paris, Roma și Atena. La întoarcerea în Grecia a fondat alături de alți artiști greci, Armos art group, care s-a lansat în Atena la mijlocul anilor 50.

20180911_185034
Yiannis Moralis – Erotika

Lucrarea expusă la Salonic intitulată Erotika face parte dintr-o serie în care artistul a stilizat corpurile goale cuprinse într-o îmbrățișare până aproape de abstractizare. Dacă ne referim din nou la Brâncuși este același drum pe care el l-a parcurs când a creat Sărutul.

Nikos Engonopoulos

Pictor și poet, Nikos Engonopoulos a fost, de asemenea, unul dintre exponenții Generației 30 și cel mai important pictor suprarealist elen. După studiile din Atena a debutat cu o expoziție în 1938. În paralel cu pictura a fost și un poet remarcabil. În același an în care a deschis prima expoziție a tradus un volum de versuri de Tristan Tzara, iar apoi și-a publicat propriile versuri.

20180911_185241

Tabloul prezentat la expoziția de la Salonic este un melanj de suprarealism cu artă naivă, în care lipsa perspectivei este completată de o aglutinare a unor teme și modele (marea, eroul, casa cu coloane antice, etc).

Și pentru că am vorbit de o comparație între graffiti și arta modernă, și am văzut ce le aseamănă, să remarcăm și ce le separă. Graffiti este un mod de expresie artistică în care rigorile formaliste sunt destul de însemnate. Din acest punct de vedere, street-artistul este supus unei constrângeri la fel cum se întâmpla cu meșterul popular care reproducea aceleași modele arhetipale fără să poată inova. Graffiti este o formă de artă pop, una care exprimă protestul în fața normelor sociale, dar protestul se oprește aici. Îi lipsește dimensiunea adâncă, explorarea abisului uman și forțarea limitelor formale ale artei pe care le întâlnim în arta modernă.

Cristi Nedelcu

Poftiți la teatru!

Teatrul Național din Craiova începe o nouă stagiune în care premierele propuse aduc în fața spectatorilor craioveni texte esențiale din dramaturgia universală, dar și autori contemporani, atât români, cât și străini. În plus, regizorii care vor veni la Craiova aparțin mai multor generații și oferă publicului șansa de a putea intra în contact cu viziuni regizorale diferite.

Stagiunea se deschide cu o premieră care se anunță a fi unul dintre evenimentele teatrale ale toamnei – AIAS. ESEU DESPRE DEMENȚĂ în regia lui Mihai Măniuțiu. Spectacolul se bazează pe unul dintre textele păstrate de la Sofocle ”Aias”.

41832511_1980678925317681_5143652550221758464_o.jpg
scenă din AIAS. ESEU DESPRE DEMENȚĂ în regia lui Mihai Măniuțiu. foto – Albert Dobrin

 

După cum se știe, Sofocle este cel care a inventat tragedia așa cum o cunoaștem noi astăzi, atât din punct de vedere tehnic, cât și al personajelor. Una dintre sursele lui de inspirație a fost, la fel, ca și în cazul altor autori antici, Războiul Troian.  Doar că Măniuțiu nu explotează filonul eroic al acestui subiect. El aduce în discuție relația dintre nebunie și război. Eroii sunt confruntați cu propriile limite, dar și cu limitele pe care le induce tragedia unui conflict armat. „Vă este teamă să priviţi un om ce şi-a ieșit din minţi?/Nebun e cel care de sine nu mai fuge./Eu nu mai fug de mine însumi. Deci – sunt nebun!” strigă eroul principal după ce este pus în fața consecințelor tragic-grotești ale faptelor sale pornite din dorința de a se răzbuna.  Cum poate duce orgoliul la demență este tema pe care regizorul o propune, o temă atât de actuală într-o lume în care conflictele continuă să facă ravagii.

O altă veste importantă pentru iubitorii de teatru este faptul că Radu Afrim revine la Craiova, după ce a montat stagiunea trecută ”Dacă am gândi cu voce tare”. Poate surprinzător pentru cine  a urmărit activitatea lui Afrim, regizorul, care altmiteri este unul dintre promotorii textelor contemporane în care își regăsește neliniștile și frământările, a optat acum pentru un Cehov. El va pune în scenă unul dintre cele mai cunoscute, dar și mai dificile piese ale autorului rus – ”Trei surori”. Fără îndoială va fi de urmărit modul în care Radu Afrim va aduce aproape de sensibilitatea spectatorului contemporan acest text în care se resimt nostalgiile unei lumi care dispare (la mai puțin de două decenii de la premiera spectacolului, avea să izbucnească Primul Război Mondial, care va pune capăt definitiv lumii așa cum o înfățișa Cehov).

Radu Afrim nu este singurul regizor care revine pe scena Naționalului Craiovean. O vor face și Dragoș Alexandru Mușoiu care va pune în scenă un text al Alexei Băcanu ( o tânără autoare ale cărei piese sunt montate pe mai multe scene din țară), și Bobi Pricop care propune spectatorilor craioveni o întâlnire cu dramaturgia unui autor american de orgine armeană – Eric Bogosian.

Un alt nume important al regiei contemporane care va fi prezent la Craiova în această stagiune este Cristian Theodor Popescu. Unul dintre cei mai activi regizori ai momentului aduce în fața publicului un text semnat de autorul german Marius von Mayenburg ”Bang”. De altfel, nu este pentru prima dată când regizorul montează un text al acestui dramaturg. La Arad a montat ”Perplex” al aceluași autor.

Stagiunea este completată de alte două premiere care vor fi găzduite de sala ID Sârbu. ”Miroase a pradă” de Michele Lowe în regia lui Alexandru Boureanu și ”White Room” de Alexandra Badea, regia Florin Caracala.

Sunt principalele repere ale unei stagiuni care se anunță una de interes pentru publicul iubitor de teatru.

Cristi Nedelcu

 

 

Marea Egee și albastrul de septembrie

 

20180909_093324.jpg

În septembrie, albastrul Mării Egee devine melancolic, capătă mai multe nuanțe și este mai cuminte. A obosit după o vară în care a fost dur luându-se la întrecere cu cerul pe care norii doar aruncau câte o pată. Acum se uită ușor amuzat la același cer pe care catargele corăbiilor îl zgârâie ca un copil care se joacă cu un băț pe nisipul ce străjuiește marea.

20180909_085932.jpg

Septembrie este luna în care Marea Egee te acceptă cu un alt aplomb. A trecut valul agresiv de turiști, iar pe cei de acum îi primește cu o ușoară complicitate, ca pe cineva care știe să guste un moment aparte. Vântul, care uneori, se stârnește ca din senin, ondulează apa în valuri care te îmbie la joacă.

20180909_093615

Verdele pomilor de pe falezele ce străjuiesc pe alocuri marea se resimte și el după pârjolul de peste vară în care soarele i-a pus rezistența la încercare. Acum razele soarelui sunt prietenoase și ating frunzele cu aceeași moliciune cu care se plimbă pe crestele valurilor.

 

20180905_121748.jpgPescarii încă ies pe mare la prima oră a dimineții, pentru ca apoi să ancoreze barca la doi pași de plajele turiștilor pe care îi îmbie cu pește proaspăt. Știu că nu mai pot face asta pentru mult timp.

 

20180908_121331.jpg

 

Sfârșitul lunii septembrie va goni ultimii turiști, iar Marea Egee își aduce aminte, uneori, că se poate înfuria din senin și, deși altmiteri nu îi stă în obicei, arată că este capabilă de o tornadă, chiar dacă una mai mică, făcută parcă pentru uzul turistic.

20180908_144259.jpg

Și așa, septembrie în Marea Egee îți picură în suflet un amestec de bucurie, melancolie, liniște și încântare care fac dintr-o vacanță petrecută în Grecia în această perioadă o amintire greu de uitat.

Pentru că Grecia, la fel ca și Italia, este ca un narcotic – provoacă dependență.

Cristi Nedelcu

Actori și scriitori. Nevrozele creației

Textul de mai jos a fost scris în urma unei întâlniri mirabile dintre un scriitor, Doina Ruști, și un actor, Marcel Iureș. Ambii au vorbit, printre multe altele, despre ce înseamnă să fii creator. Ce înseamnă un astfel de act pentu fiecare dintre ei. Și, dacă în urma acestei întâlniri, cei care am asistat ne-am pus întrebarea ”care este resortul intim care îl propulsează pe un creator, fie el actor sau scriitor?”, atunci întâlnirea și-a atins scopul.

 

20180830_115443
Doina Ruști și Marcel Iureș

”Teatrul este o prefăcătorie. Ne prefacem că ceva este. Ne spunem ”hai să facem ca și cum ar fi…” dar, și aici intervine partea interesantă tot noi spunem ”hai să facem încât să fie adevărat”.”

Marcel Iureș tace și cuvintele pe care tocmai le-a rostit ne dau ocol,  sau mai bine spus noi le dăm ocol, cu prudență, pentru a fi siguri că le înțelegem. Nu este pentru prima dată când Iureș revine asupra acestei teme, care, pentru el pare esența înțelegerii teatrului. Cum se face că teatrul este, în același timp, și iluzie și convenție? Cum putem explica faptul că știm că tot ceea ce se întâmplă pe scenă este fals, dar, în același timp, credem în adevărul lui?

Întrebarea este tulburătoare și, desigur, dacă dorim să intrăm pe tărâmul speculației, putem merge în zona fizicii cuantice și să spunem că teatrul se află în ipostaza celebrei pisici a lui Schrödinger, în același timp moartă și vie. Dezvoltând mental acest experiement care i-a adus celebritatea, Schrödinger a inventat termenul de inseparabilitate cuantică. Acesta desemna fenomen în care stările cuantice ale mai multor obiecte sau particule elementare diferite sunt cuplate  între ele.  Așa ar putea fi descrisă situația teatrului care este simultan iluzie și convenție. Nu se poate decupla una de alta. De fapt aceadtă inseparabilitate de stări dă esența lui.

”Dacă ne gândim mai mult în legătură cu asta, ne ia capul” se amuză Marcel Iureș, pentru care teoretizarea excesivă omoară plăcerea de a juca. Și are dreptate. Dacă mergem mult în direcția asta apare nevroza.

Dar, dacă este să fim sinceri, orice act de creație este un răspuns la o nevroză. Ceea ce în psihologie se numește mecanism de apărare. Sunt procese psihice automate care protejează individul de anxietate.  Fiecare dintre noi ne simțim într-un fel sau altul agresat de realitate, iar încercarea noastră de a o înțelege în totalitatea ei duce la anxietate, la teama că universul ne-ar fi ostil.  Așa apar mecansimele de apărare care pot fi dintre cele mai diverse – de la negare, la proiecție sau umor. Creația este printre cele mai evoluate și îi dă artistului iluzia că există o ordine în univers și că lucrurile au un sens.

Dar, pentru un actor, principala nevroză stă chiar în actul creației. Pe măsură ce el se desfășoară, actorul își pierde identitatea în cea a personajului până ajunge să se întrebe ”eu cine sunt”? Întrebare care, repetată seară de seară, pe scenă și în afara ei duce nevroza la un rang greu de atins altfel.

Cum este la scriitor? Aici nu criza identitară este principala formă de nevroză, ci narcisismul. Pentru că ai în mână un întreg univers, cu personaje, locuri, pentru că dispui de timp și spațiu după buna ta plăcere, pentru că, spre deosebire de actor, nu depinzi de nimeni decât de propria ta imaginație ”simți că ești un adevărat demiurg” cum spune Doina Ruști. Întrebarea obsedantă ”cine sunt eu?” este înlocuită cu sentimentul unei puteri nemăsurate. De aici teama principală a unui scriitor – aceea de pagina albă. Teama că, într-o bună zi, inspirația, care nu știi de unde vine (cum să îți controlezi mecanismele inconștiente care te ajută să te aperi de nevroze) te vă părăsi. Și, odată cu ea, vei pierde acea putere nemăsurată pe care o aveai. Celebrele blocaje de creație atât de mult discutate în lumea literară aici își au originea. Să știi că ai avut o putere nelimitată și ai pierdut-o. Gândul acesta provoacă o teamă similară crizei de identitate a actorului.

Nevroze în paralel, care, în cazul unui text dramatic se alimentează una pe alta într-o adevărată spirală. Poate nu întâmplător ceea ce considerăm cafiind vârful atins în creația literară aparține cuiva care a fost și actor și scriitor – Shakespeare. Din împletirea celor două forme de nevroză și, mai ales, a mecansimelor  de apărare împotriva acestora au rezultat marile întrebări, teme și personaje în care ne regăsim și acum, după atâtea sute de ani. Pentru că, oricât de mult s-ar schimba totul în jurul nostru, psihicul uman își are invarianții lui. Iar cel mai bine această simbioză este exprimată într-un monolog din Richard al II-lea.

 

Astfel eu într-unul singur joc mai mulți indivizi

Dar niciunul nu-i mulțumit: uneori sunt regele;

Și trădările mă fac să mă doresc cerșetor,

Ceea ce și sunt: apoi sărăcia zdrobitoare

Mă convinge că mai bine-aș fi rege

Richard al II lea, actul V, scena 5

 

Restul este teorie și nevroză.

 

Cristi Nedelcu

Portertul unei păpuși sau păpușa care face păpuși

Povestirea de mai jos a fost scrisă în urma unei provocări lansate de Doina Ruști cu ocazia Puppets Occupy Street.  Și așa, pornind de la o păpușă a Iuliei Șchiopu, s-a născut povestea unei păpuși care face păpuși. Pentru că, întotdeauna, mi s-a părut că păpușile au viața lor și că nu vom înțelege niciodată cum apare. 

 

40024149_1052670731560728_5820851511344758784_n

desen de Iulia Șchiopu

Tabloul era ascuns într-un colț și nu l-aș fi văzut dacă o rază de soare, cine știe cum strecurată acolo, ultima dintr-un apus cam ciudat, nu ar fi ajuns pe pânză. Am privit îndelung tabloul. Era portretul unei păpuși. O păpușă mai curând stranie, cu mâini fine de pianistă, cu gâtul prelung, chipul conturat cu buze strânse ca într-un efort de concentrare, ochii larg deschiși, fixați undeva într-un punct pe care nu îl intuiam. Totul într-o culoare pe care nu o puteam defini ce mi se părea când albastru, când verde în funcție de modul în care raza de soare se juca pe tablou cu ultimele puteri.

Am zâmbit și mi-am adus aminte de Vergiliu și de faptul că el folosea același cuvânt ”viridis” pentru a descrie și iarba și marea. Mult timp am crezut că romanii aveau un singur cuvânt pentru verde și albastru. Acum mă gândeam că, de fapt, asta era culoarea pe care Vergiliu o denume prin ”viridis”. Și mai erau ceasurile. Atârnau de undeva de sus, ca niște păienjeni gata să țese o pânză în care păpușa fusese prinsă. Sau eu, cel care priveam, fusesem prins? Am zăbovit mult în fața tabloului, care nu-și avea locul în sala aceea. De fapt, unde își avea locul? Asta da întrebare.

Am căutat pe cineva din muzeu să întreb de tablou. A dat din umeri. Habar nu avea cine și de ce îl expusese acolo și, cu atât mai puțin cine era autorul. M-am uitat jos și am văzut semnătura. Era unul dintre pictorii din oraș, un veteran al artei plastice. Mai trăia oare?

Am aflat relativ ușor, printr-un cunoscut pasionat colecționar de tablouri. Tot el mi-a dat și numărul de telefon. Pictorul nu a părut surpins și m-a invitat când doresc la el în atelier. Îi făcea plăcere să primească oaspeți. Îi demonstra că nu a fost uitat.

În dimineața în care am ajuns la atelierul lui era destul de rece, deși era vară. Casa în care se afla atelierul era veche și dărăpănată. Fusese o casă boierească, dar, nevendicată, trecuse în patrimoniul primăriei care o dăduse Uniunii Artiștilor Plastici, fără să se sinchisească să o repare.

Am urcat cu greu pe scara de lemn în spirală. Aveam senzația că, la fiecare pas, o treaptă riscă să se desprindă. Apoi m-am obișnuit cu scârțâitul lemnului și toate celelalte zgomote din casă. Îmi spusese odată un arhitect că fiecare casă are propria respirație și când te vei obișnui cu ea te vei obișnui cu casa. Mi-a deschis cordial și m-a pofitit în atelier. Era compus din două încăperi.  Prima, aproape goală, cu ferestre imense, avea un șevalet în mijloc și alături o masă pe care erau aruncate culori, pensule, cuțite de pictură, într-un amalgam de nedescris. A doua încăpere avea un pat, masă și o chiuvetă și era plină de tablouri. De sus, aproape de tavan, până jos lângă podea. Mi s-a părut ciudat că încăperea în care picta nu avea niciun tablou pe pereți.

Probabil că mirarea mi s-a citit pe figură că a zâmbit și mi-a spus: ”Știi, când lucrez nu vreau să văd niciun tablou al meu. Nu vreau să văd nimic. Vreau ca ochiul să fie limpede și proaspăt. Vrei o cafea?”. Am acceptat și , în timp ce el se chinuia să facă o cafea pe un reșou improvizat, care îmi aducea aminte de căminele studențești din anii 90, am privit îndelung tablourile lui.

Erau așezate, aproximativ, în ordine cronologică. Puteam să urmăresc toate etapele lui de creație. Era, așa cum mă așteptasem, o mică istorie a artei plastice din orașul nostru.  Primele lucrări erau de la sfârșitul anilor 50 și erau impresioniste. Acum ar fi părut ușor naive, un amestesc de Gaugain și Van Gogh, dar, la vremea aceea, reprezntau o adevărată declarație de frondă. Erau anii duri ai realismului socialist în care o simplă acuză de ”formalism” te putea scoate din viața artistică și chiar mai rău.

De altfel, era interesant cum evitase rigorile impuse de realismul socialist – alesese peisajul urban. Multe dintre tablourile lui reprezentau colțuri din oraș, case vechi, dărăpănate, care păstrau un aer melancolic. Unele dintre ele dispăruseră, și, din câte știam eu, nu existau nici măcar fotografii cu ele. Așa cum era cofetăria albanezului pe care mi-o aduceam și eu aminte. O apucasem înainte de a fi demolată în nebunia de după cutremurul din 77, când orașul fusese mutilat. Tabloul devenise acum un adevărat document de arhivă. Din câte știam eu, era singura reprezentare a acestei case care intrase în memoria orașului, dar pe care nu o fotografiase nimeni, niciodată.

Erau apoi experimentele grafice, care datau de la mijlocul anii 60 și care aminteau de abstracționsimul lui Kenneth Noland de la sfârșitul anilor 50.  Într-un deceniu recuperase peste o jumătate de secol de inovații în artă. Și asta într-un climat în care toate acestea erau privite cu suspiciune, în cel mai bun caz.

Urmau, evident, lucrările de inspirație suprarealistă, iar apoi, cumva ciudat, revenise la un post-impresionism suav, dar care sintetiza toate etapele de creație și care făcea ca lucrările lui să fie cu adevărat orginale și valoroase.

Dar, nici urmă de lucrarea care mă interesa pe mine. Când faci un astfel de tablou, el trebuie să fi fost precedat de alte versiuni, de schițe, de ceva. În cazul de față, nimic. A venit cu cafeaua și l-am întrebat. A tăcut privind în gol. Când credeam că nu va spune nimic a oftat.

”Este singurul lucru ce mi-a rămas dintr-o seară despre care nu am povestit nimănui până acum. Sincer, mi-a fost teamă să nu fiu crezut nebun. Și așa nu aveam o reputație prea bună în oraș.  Apoi, cui să povestesc asta? Acum pot spune. Va rămâne ca povetea unui bătrân pictor, ușor țicnit. Dar va rămâne. Acum știu că o poveste odată spusă rămâne, undeva nu știu bine unde, dar rămâne.

Era la începutul anilor 70 și pentru prima dată fusesem rugat să desenz păpuși pentru un spectacol regizat de un prieten. Era un spectacol pe care el îl dorea mai curând unul pentru adulți, decât pentru copii. În perioada aceea, pătrundeau și la noi, e drept mai timid, ecouri ale marilor experimente teatrale din Occident, iar prietenul meu era cucerit de Ariane Mnouchkine și de modul în care introducea în teatrul european motive și teme orientale. Cumva se grefa pe una dintre obsesiile lui mai vechi, aceea că, în esență, între Orient și Occident nu există diferență de sensibiliate mai ales teatrală. Pentru el primoridială era revenirea la starea care îi dăduse teatrului forța de a se naște. ”Înapoi la origini” era sloganul lui și era convins că aceste orgini erau la fel și la noi și în Asia. Poate avea dreptate, poate nu, dar cert este că, tot căutând în direcția aceasta, a scos la iveală mari spectacole și zău dacă știu de ce istoria teatrului de azi îl ignoră cu atâta încăpățânare.  Pe filiera Mnouchkine se gândise să monteze un spectacol de păpuși după ”Poveștile orientale” ale Margueritei Yourcenar. De fapt alesese doar o poveste: ”Izbăvirea lui Wang-Fo” care i se părea că reprezenta chintesența modului în care Occidentul înțelege o poveste orientală.

Eu tocmai avusesem o expoziție de măști, în care combinasem tehnici dintre cele mai diverse încecând să ajung la fondul acela arhaic pe care îl simțeam ca făcând parte din strutura de bază a satului românesc.  De fapt simțeam nevoia să mă ”curăț” de urban. Simțeam că peisajele urbane, străzile orașului meu, deveniseră aproape un manierism și mă închideau într-o formulă repetitivă care ucide, în cele din urmă, orice plăcere a creației.

Am primit propunerea cu scepticism, dar și cu entuziasm. În cele din urmă era ceea ce îmi doream – provocare. Am citit din nou cartea Margueritei Yourcenar. Toate povestirile, nu doar pe aceasta. Am căutat să aflu câte ceva despre spectacolele Arianei Mnouchkine, dar acest lucru era foarte greu. Apoi m-am întors la măștile mele. M-am gândit mult. Prietenul meu văzuse expoziția, deci acolo ar trebui să aflu răspunsul. Am reluat toate schițele mele pentu expoziție, dar acum prin prisma a ceea ce citisem. Da, avea dreptate, lucrurile se legau. Și, încet, încet, în mintea mea toate se legau, iar păpușile prindeau contur. Dar numai în mintea mea. Încercam să le pun pe hîrtie și nimic nu se lega. Era pentru prima dată când mi se întâmpla asta. Și era foarte frustrant. Am ieșit din atelier, m-am gândit că poate lucrurile din jur, tablourile, schițele, desenele puneau presiune pe mine și nu reușeam să concretizez lucruri care, altfel, în mintea mea, era extrem de clare. Mă plimbam de multe ori seara pe străzile întunecate încercând să îmi lipezesc mintea. Credeam că de aici e problema.

Ajunsesem o pasăre de noapte ciudată ce străbătea orașul care amorțea odată cu lăsarea întunericului.  De câteva ori am fost oprit și legitimat de miliție și, puțin a lipsit să ajung la secție. Apoi, m-am mutat în atelierul teatrului. Mă gândeam că aici, înconjurat de păpuși și materialele din care păpușile ar fi trebuit să prindă viață, se va întâmpla ceva. Și s-a întâmplat. Într-un amurg. Priveam pentru a nu știu câta oară materialele din jur, când am simțit nevoia să desenez. Am început cu mâinile. Niște mâini fine, cu degete prelungi de parcă aș fi vrut să desenz o pianistă. Apoi, ușor ușor s-a născut întregul desen. Gâtul prelung, chipul conturat cu buze strânse ca într-un efort de concentrare, ochii larg deschiși, fixați undeva într-un punct la care nu mă gândisem.

Am terminat, apoi m-am dat un pas în spate să privesc. Ce legătură avea desenul acesta cu ceea ce trebuia eu să fac? Niciuna. Și totuși simțisem nevoia să îl fac. Și atunci, în penumbra atelierului s-a strecurat o rază de soare, probabil ultima din asfințitul acela. Iar când raza aia de soare, care nu știu cum se strecurase în întunericul atelierului, a atins desenul, s-a întâmplat.

Nu a coborât din desen. Dar nici nu a rămas acolo. Era ca într-un vis, dar cât se poate de aievea. Silueta se mișca, rămânând, totuși, acolo, așa cum o desenasem eu. Cu cocul acela ciudat, pe care nu știu de ce îl desenasem așa, dar care îi dădea un ser de solemnitate ușor ridicolă, cu mâinile fine, cu buzele strânse. Mișcările ei erau la început sacadate, apoi de parcă ar fi fost o vioară care se acorda, devenau mai line și mai precise. Și sub mișcările ei, totul din atelier se învolbura și prindea viața. De undeva din tavan coborâseră niște ceasuri, iar ticăitul lor părea că dirijează întreaga operațiune. Materialele se adunau singure, se legau între ele, deși nu le atingea nimeni. De fapt le atingea ea, din desen cu gesturi ample ca de dirjor care preluase controlul asupra întregii camere. Din fericire, camera era închisă, zidurile puneau o graniță solidă între ea și restul universului, altfel, eram convins, gesturile ei ar fi dirijat întreaga lume.

În tot acest amalgam păpușile pe care eu le gândisem pentru întreaga poveste, se nășteau, una câte una, de parcă ar fi ieșit din capul meu. Și, deodată, am simțit o durere de cap puternică, de parcă gesturile ei mi l-ar fi golit. Am închis ochii și atunci am simțit mirosul de albastru care se lăsase peste atelier. De fapt nu miros, era o senzație, un sentiment. A fost prima și ultima dată când am simțit acest sentiment. Intens, neliniștitor și bulversant. Nu cred că mi-aș dori să mai trăiesc vreodată așa ceva, deși, acum când povestesc sentimentul cel mai puternic este acela de nostalgie. Ca și cum mi-aș aminti de o călătorie pe un tărâm îndepărtat, despre care nici nu mai știu dacă a fost aievea sau doar l-am visat.

Când toate păpușile au fost gata, exact așa cum mi le închipuisem eu, fără măcar să apuc să fac o schiță, desenul a luat foc. Cu o flacără albastră care ardea în interiorul ei, nu în exteriorul ei. Am privit fără emoție, dar cu maximă curiozitate, cum desenul meu se face scrum, și cum portretul acelei păpuși arde de  parcă ar fi fost domnișoara Havisham. M-am uitat dezorientat în jur și mi-am dat seama că sunt în plus. Păpușile erau gata, deși singura mea contribuție la asta era un desen care acum nu mai exista. Am plecat acasă  clătinându-mă ca după o beție. Capul îmi bubuia și zeci de întrebări se loveau între ele fără ca vreuna să aibă cel mai mic drept la un răspuns.

A fost singura dată când am făcut scenografie. Și singura dată când am desenat o păpușă. Ani de zile m-am gândit să refac acel desen, dar, de fiecare dată, mi-a fost frică. Acum câțiva ani, într-o dimineață, fără să știu de ce am început pictura aceea. Nu am făcut nicio schiță. Am început să pictez direct, ca și cum culorile s-ar fi așezat singure pe pânză. Am terminat tabloul, l-am privit lung și toată seara aceea a năvălit în amintirea mea. M-am speriat. Am luat decizia să scap de tablou și l-am donat muzeului.  Este singurul meu tablou care se află în colecția muzeului. Sincer, nu știam că este expus. Ani de zile a stat în depozit. Nu știu de ce l-au expus acum și nu știu dacă să mă bucur sau nu că a fost expus. Ba cred că e bine. Uite așa ai ajuns la mine, și așa ți-am spus povestea mea. Și odată spusă, povestea rămâne, chiar dacă tu nu o scrii.

De atunci mă uit la spectacolele de păpuși cu un amestesc de curiozitate, teamă și  nostalgie. De fiecare dată mă uit în jur și văd că, în afară de mine, doar copiii înțeleg.  Adulții cască, se plictisesc se uită la ceas sau pe telefon. Iar când se uită la scenă, văd mai curând firele care leagă păpușa de actor. Eu văd păpușa și știu că are viața ei și știu că viața asta nu depinde de noi. Am fost martor în seara aceea cum apare o astfel de viață, în care noi, oamenii, avem doar o singură contribuție,  gândul. Apoi lucrurile curg de la sine într-un mod pe care nu l-am înțeles, deși l-am văzut.

Și știu că va rămâne unul dintre misterele pe care nu le voi desluși, decât poate la final, când afli și înțelegi tot, deși e prea târziu.”

Cristi Nedelcu

Psihologia represiunii

A trecut ceva timp de la evenimentele din 10 august și, dincolo de încărcătura lor politică (un PSD agonizant care recurge la manipulări de tagma celor din 1989 sau 1990 pentru a justifica o lovitură de forță), rămân câteva întrebări grele. Este clar că jandarmii au primit ordin să fie agresivi, dar de aici și până la brutalitatea de care au dat dovadă este cale lungă. Filmele care circulă pe rețelele de socializare sunt elocvente pentru gradul de ură și agresivitate al jandarmilor.

 

Nu am avut de-a face cu o instituție de stat care dorea să restabilească ordinea, ci cu niște bătăuși de cea mai joasă speță, care aveau puterea și o aplicau discreționar.  Așa ceva nu poate fi explicat în condiții normale. Sau poate?

gaze-6
sursa foto 

În 1961, psihologul Stanley Milgram de la Universitatea Yale realiza ceea ce avea să devină unul dintre cele mai celebre, dar și controversate,  experimente din istoria psihologiei. Dorind să măsoare gradul de supunere al unui om obișnuit față de autoritate, el a demonstrat că oamenii sunt dipuși să electrocuteze pe cineva cu un șoc aproape mortal, doar pentru că acest lucru i se cere.

milgram-experiment-man.jpg
momente din timpul experimentului Milgram – sursa foto

 

În cazul experimentului Milgram autoritatea o reprezenta omul de știință. Acesta îi explica subiectului că aplicarea șocului electric se face pentru a verifica modul în care suferința influențează memoria. Numai că, dacă la început, șocul era foarte mic, el creștea pe parcursul experimentului, ajungând până la doza de 450 volți, care poate fi mortală.  Înainte de începerea experimentului,  Milgram le ceruse studenților un pronostic în legătură cu procentul oamenilor care vor merge până la capăt dacă li se cere. Estimările au fost între 0 și 3%. Realitatea a întrecut orice așteptări – 61% dntre subiecți i-au electrocutat (de fapt așa credeau ei că fac, pentru că totul era trucat) pe partenerii lor de experiment, doar pentru că așa li s-a spus.

În 2010, France 2 prezenta un show de televiziune construit după principiile experimentului Milgram. De data aceasta presiunea unui laborator de psihologie era înlocuită cu presiunea unui platou de televiziune, iar autoritatea nu mai era reprezentată de un om de știință ci de o vedetă tv.  Rezultatele au fost mai dure ca în 1961 – procentul celor dispuși să meargă până la capăt a crescut la 80%.

Asta spune destul de multe despre cum ne raportăm la tipul de autoritate.  Media este, în mod cert, o autoritate mult mai puternică decât știința (cunoașterea).  Din păcate nu există niciun experiment, sau o analiză asupra ce se întâmplă, când autoritatea este politică, sau administrativă. Putem face, în schimb paralalele cu situații reale – regimurile totalitare fie că au fost naziste, fie că au fost comuniste. Este ceea ce Hannah Arendt numea ”banalitatea răului”.  Oameni obișnuiți care ajung în situația de a comite lucruri inimaginabile doar pentru cineva, care era investit cu autoritate, le-a spus să facă răul acela. Știau ce fac, știau că provoacă suferință, dar supunerea este mai puternică decât empatia. Așa suntem construiți, din păcate.

Zece ani după Milgram, un alt experiment zduduia lumea psihologiei – experimentul Standford.  Spre deosebire de Stanley Milgram, Philip Zimbardo, cel care a pus la punct acest experiment, i-a anunțat pe subiecți exact ce se va testa. Prin urmare, studenții au știut foarte bine la ce participă. Subiecții au fost împărțiți în două grupuri – unii au devenit gardieni și alții deținuți.

 

Lucrurile au degenerat în așa măsură, încât în câteva zile experimentul a fost suspendat.  Rolurile sociale se dovediseră mai puternice decât individualitățile.  Studenții-gardieni, deveniseră gardieni în adevăratul sens al cuvântului, comportându-se extrem de brutal, iar deținuții își intraseră mult prea bine în rolul de victime. Experimentul fusese gândit pentru două săptămâni, dar a fost oprit după 6 zile, când era evident că gardienii deveniseră mult prea sadici, iar deținuții prezentau deja tulburări psihice. Chiar inițiatorul experimentului a recunoscut că deja gândea ca un director de închisoare, nu ca un profesor de psihologie.

Ambele experiemente ne arată că individualitatea are un rol mult mai mic decât ne imaginăm noi, atunci când suntem supuși unei presiuni sociale. Contează contextul, grupul social și dorința noastră de a ne conforma acestuia.

Poate părea ciudat, dar elementele decisive care au declanșat agresivitatea studenților care jucau rolul gardienilor în cazul experimentului  Standford au fost uniformele și ochelarii de soare. Așadar, dă-i unui om uniformă și putere și vei vedea de ce este în stare.

De ce au fost jandarmii atât de agresivi, de ce au încălcat regulamentele lor și legea? De ce s-au transformat în bătăuși de maidan? Pentru că individualitatea lor, judecata și bunul simț au fost strivite de rolul social ce le-a fost atribuit. Plus manipulările și dezinformările.  Și, mai important, a existat o autoritate de cel mai înalt nivel care i-a asigurat că responsabilitatea nu le aparține. Și atunci au mers până la 450 volți. Fără remușcări.

Cristi Nedelcu