Apă vie, apă moartă

Sapă, frate, sapă, sapă,

până când vei da de apă.

Ctitor fii fântânilor, ce

gura, inima ne-adapă.

Lucian Blaga

unnamed
foto Cristian Bassa

Civilizația rurală românească a investit apa cu proprietăți magice, lucru cât se poate de firesc dacă avem în vedere faptul că existența unui curs de apă a fost definitorie pentru înființarea oricărei așezări. În Oltenia, care are o relație aparte cu substratul ei arhaic din care i se trag exploziile de modernitate (am mai scris despre asta), apa este cu atât mai prezentă în toate ritualurile care definesc comunitatea.

Cursurile de apă în jurul cărora se nasc aşezările aveau proprietăţi magice. Ele erau, într-un fel, imaginea din lumea reală a Apei Sâmbetei. În tradiţia populară românească, acest rău este echivalentul Styxului din mitologia greacă. El izvorăște de sub Pomul Vieții (aflat în Rai), curge colectând toate apele de pe Pământ, şi, după ce înconjoară pământul de 7 ori, intră în Sorbul Pământului și se varsă în Iad. Aşadar, apa curgătoare pe firul căreia se născuse aşezarea este reflectarea în lumea reală a hotarului dintre cele două lumi. Este, poate, şi motivul pentru care în Oltenia toate localităţile se dezvoltă cu spatele la apa curgătoare pe malul căreia au luat naştere. Şi nu e vorba doar despre commune. Oraşele importante ale Olteniei (Craiova, Slatina, etc) au întors spatele râurilor ca şi cum s-ar fi temut să treacă această graniță simbolică. În timp ce, de exemplu, în Ardeal, unde oraşele au fost mai curând ridicate urmând modelul vestic, râurile au fost înglobate în aşezare, care s-a dezvoltat pe ambele maluri.

Fântănile şi izvoarele au şi ele aceleaşi proprietăţi. Aproape fiecare mânăstire, în special cele din Oltenia de sub munte, are în apropiere un izvor tămăduitor. De asemenea, fântânile care se regăseau la răscruciurile satelor, sau pe câmp erau purtătoare ale unor semnificaţii magico-religioase. Fântâna înseamnă viaţă, iar multe obiceiuri sunt legate de ea. De lăsatul secului, în unele sate din Oltenia se păzesc şi acum fântânile, semn al importanței lor pentru comunitate. Caloianul este un alt ritual pre-creştin, prin care este invocată ploaia şi care are fântâna ca element central (aici se aruncă idolul a cărui moarte se speră că va aduce ploaia). Unul dintre mijloacele prin care cineva poate căpăta iertarea păcatelor este să construiască o fântână. Iar exemplele pot continua.

Am scris acest preambul pentru a încerca să dau dimensiunea proiectului “Fântânile Olteniei” pus la punct de către un antropolog, Cristina Irian, şi doi artişti fotografi, Dorian Delureanu şi Cristian Bassa. Expoziția asociată acestui proiect este găzduită în această perioadă la Muzeul Olteniei.

unnamed (3)
Florin Ridiche – directorul Muzeului Olteniei, Dorian Delureanu, Cristina Irian și Cristian Bassa la deschiderea expoziției (foto Lucian Anghel)

Proiectul desfășurat sub patronajul Muzeului Țăranului Român, presupune cartografierea fântânilor și izvoarelor din toată regiunea, fotografierea lor și întocmirea unei hărți electronice care să le conțină. În plus, sunt strânse mărturii, povești și tot ce însoțește fântână în cultura tradițională.

În timpul călătoriilor lor prin Oltenia, cei doi artişti fotografi au realizat imagini cu fântânile din Dolj şi Mehedinţi. (este primul pas al proiectului). Fotografiile au fost realizate color (Dorian Delureanu) şi alb negru (Cristian Bassa). Diferenţele de abordare nu se opresc aici. Cristian Bassa încearcă să redea aspectul documentar, insitând asupra ansamblului şi încadrării fântânilor în locul căreia îi aparţin, Dorian Delureanu are o abordare mai modernă, căutând uneori efecte de peisaj, sau detalii care oferă o perspectivă inedită asupra obiectului fotografiat. Din îmbinarea celor două abordări rezultă o imagine caleidoscopică asupra acestui fenomen.

După cum a povestit Cristina Irian ”Proiectul a luat naștere prin colaborarea și la inițiativa Muzeului Țăranului Român. Un rol principal l-a avut Bogdan Iancu și el din Oltenia la fel ca Dorian și Cristi. Anul trecut am făcut primele trasee în Dolj și Mehedinți și dorim ca anul acesta să continuăm proiectul în celelalte județe. Prin proiect ne propunem să cartografiem Oltenia cu apele ei până la izvoare. Oltenia este un spațiu care conține multe monumente de acest tip. Este foarte important ca aceste izvoare și fântâni să fie trecute pe o hartă electronică. Ea arată vechile drumuri comerciale ale Olteniei, locurile unde drumurile vechi se întretaie cu cele noi. Am vorbit cu un bătrân fântânar din satul Puțuri care mi-au spus că fântânile ca și oamenii au o viață a lor. O fântână dacă este bine întreținută poate să dureze și 100 de ani. Noi am întâlnit fântâni mai vechi de un secol, cum este fântâna lui Jean Mihail care anul acesta face 119 ani.”

Fântânile Olteniei mor. Ca urmare a nepăsării oamenilor, pentru care apa și-a pierdut semnificația magică, dar și ca urmare a unei jumătăți de secol de agricultură comunistă care a distrus pânzele freatice de suprafață.

De aceea proiectul celor trei este fabulous. Grație lui va fi salvat, măcar în memorie un tezaur bogat al vieții de odinioară de la noi

Povestea fântânilor din Oltenia are și un post scriptum interesant. După intrarea în Uniunea Europeană, România a fost obligată să asigure pentru mediul rural condiții similar celor din urban. În primul rând apă curentă și canalizare. Prin urmare în majoritatea comunelor a început sarabanda proiectelor de introducere a rețelelor de apă. Rezultatele sunt însă departe de cele scontate de oficialii europeni. Cel puțin în Dolj, o mare parte din apa regăsită în rețelele comunale nu este potabilă (detalii aici și aici). Rezultatele sunt de multe tragice, înregistrându-se cazuri de copii care au ajuns la spital (amănunte aici). Nimeni nu a declanșat o anchetă să vadă cum s-au făcut aceste lucrări, dar nu despre asta discutăm aici. Ci despre rezultatul faptului că modernismul a eliminat un tip de gândire magic cu altul modern, rationalist și logic. Surprizător, rezultatele nu sunt atât de reușite. Cel puţin nu la noi.

Cristi Nedelcu

 

Niciodată

 

16298399_733344390158091_6618359274225447279_n
sursă foto

Niciodată, în istoria postdecembristă a României, un număr atât de mic de persoane nu a făcut, în timp atât de scurt, un rău atât de mare, unui număr atât de mare de persoane.

Câțiva oameni, incredibil de puțini, au reușit, cu decizii hoțești, luate la ceas de seară, și cu o atitudine agresivă și arogantă, să scoată în stradă mai mulți români decât au ieșit vreodată în ultimele două decenii.

S-a vorbit despre două Românii. Sunt două, da. Dar România din stradă nu este împotriva celeilalte Românii. România din stradă este împotriva unui grup de hoți. Dacă îi numărăm, aceștia sunt incredibil de puțini. Îi putem număra pe degetele de la o mână. Și atunci de ce s-a ajuns aici? Pentru     că acest grup a ajuns la putere prin minciună și șantaj. Se amintește mereu că actuala putere este aleasă democratic. Votul a fost liber și corect exprimat, dar, am uitat toată manipularea care l-a precedat? Toate acele fake news care circulau în spațiul public cu o lejeritate incredibilă și toate intoxicările nu aveau cum să rămână fără efect. Cine crede că poți ajunge la guvernare bazat pe minciună, și apoi să guvernezi corect se înșeală. Minciuna nu poate să dispară pur și simplu. Pentru că ea îl face pe cel care a folosit-o să se poziționeze într-un raport fals cu ceea ce se întâmplă în jurul lui. Și rămâne în acest raport mereu. Un raport care îl face să vadă conjurații acolo unde sunt proteste pașnice și interese ascunse acolo unde sunt cerințe legitime.

Sunt două Românii. Una care simte că îi este furată democrația și alta care crede că ceea ce se întâmplă acum nu e treaba ei. Nu sunt una împotriva alteia. Poate doar paralele.

Când grupul care a provocat această criză o să dispară, ne vom minuna cum s-a ajuns aici.

Și când ne vom întreba asta să nu uităm de rolul pe care minciuna l-a jucat. Între democrație și adevăr este o legătură foarte strânsă.

Cristi Nedelcu

Societatea deschisă fața în față cu limba de lemn

 

media-spoonfeeding-cartoon

Explozia de ură, minciună și manipulare care însoțește și încearcă să  demonizeze protestele din ultimul timp nu vine din neant. Ea este rezultatul unor ani întregi de construire a acestui  discurs, cu instrumente preluate din arsenalul comunist al limbii de lemn. ”Discursul de lemn este un discurs cu sens unic – el nu admite replică” scria Franoise Thom în volumul care avea să definească această realitate totalitară. Iar un astfel de discurs a proliferat în ultimii ani. La început timid, apoi, pe măsură ce instrumentele de propagare a lui deveneau tot mai la îndemână, iar mijloacele de sancționare dispăreau, tot mai agresiv, ajungând la această dimensiune. 90.000 de oameni ies în stradă, iar pe un post de televiziune cineva spune nonșalant ”Au fost 15.000 de pițipoance oengiste, mai puține ca la mall”. Oamenii se organizează pe rețelele de socializare, într-un efort admirabil, și se trezesc acuzați că ar fi ”vânduți”.

De fiecare dată, acuzațiile sunt rizibile și provoacă în cel mai bun caz amuzamentul unui om care gândește cu propria minte. Par atât de absurde, încât nu știi cum să le combați. Îți vine să crezi că bunul simț e suficient. Nu este. Pentru că ele vin dintr-un sistem care le-a dovedit funcționalitatea – cel comunist.  Nu credibilitatea unor astfel de afirmații contează, ci tonul și determinarea cu care sunt spuse. Repetată în acest mod, o minciună va sfârși prin a deveni adevăr pentru cel dispus să creadă acest lucru din start.

”Nu poți lupta și împotriva cuvintelor și împotriva sensurilor lor” descoperea Steinhardt în beciurile Securității.  Peste ani, mecanismul este redescoperit și folosit cu același succes. Primul cuvânt care a făcut carieră în acest mod a fost ”băsist”. Este tipul clasic de argument greșit din punct de vedere al logicii, care apelează la argumentum Ad Hominem. Cu alte cuvinte, ideile omului sunt anulate din start, și el în sine este supus unei judecăți fără să aibă posibilitatea să se apere. ”Ești băsist” înseamnă că nu ai niciun drept să vorbești, că opiniile tale nu contează și că, în general, tu nu contezi. O persoană supusă unei astfel de etichetări ar trebui să facă un efort argumentativ de genul ”nu sunt băsist, dar chiar dacă aș fi, asta nu înseamnă că nu trebuie să îmi ascultați argumentele”. Un demers sortit eșecului. Pentru că nu poți lupta, în același timp, și  împotriva cuvintelor și împotriva sensurilor lor.

Discursul comunist funcționa așa. Identifica un termen care era conotat cu toate atributele negative (”troskyst”, ”deviationist”, etc), apoi acel cuvânt era aruncat asupra adversarilor ca o bâtă. Efectul era devastator. Petru Dumitriu descrie în ”Ne întâlnim la judecata de apoi” câteva ședințe de partid care funcționau în modul descris mai sus. Așa a funcționat și la noi. Cine nu se supunea logicii și discursului promovat de aripa reactionar-stângistă (o alianță sui-generis care implică un partid – PSD –  și mai multe organisme de presă, care fie gravitează în jurul, fie îl conduc) era lovit direct cu această catalogare și redus la tăcere. Dialogul devenea imposibil. De altfel, nici nu era dorit. Propaganda nu are nevoie de dialog, sau mai bine spus îl mimează.

Odată depășit ”istoric” acest termen, a fost nevoie de un altul. Au fost testate mai multe, dar cel mai util s-a dovedit a fi cel de ”soroșist”. Adept al lui Soros. Avantajul acestui termen este acela că face apel la faptul că suntem înclinați să dăm crezare teoriilor conspiraționiste. Discursul acesta ”anti-sosoșist” a venit pe un teren deja pregătit. Ca în ”1984” al lui Orwell, oamenii erau deja condiționați de acele ”minute de ură”. Discursul ”anti-sosoșist” repetă câteva formule stereotipe, cu valoare de incantație.

Foarte puțini dintre cei care cad pradă acestui discurs știu cine este George Soros. Și mai puțini dintre ei știu cine a fost mentorul lui,  Karl Popper, și mai ales, ce vrea să spună acest concept atât de hulit de societate deschisă. Deși, toate aceste informații se află la un click distanță. Oamenii nu ar avea altceva de făcut decât să își dorească să iasă din această paradigmă a urii și a lipsei de cunoaștere. Căci, societatea deschisă despre care vorbea fondatorul raționalismului critic, tocmai asta postulează.

Principalele concepte pe care Popper  le-a susținut teoretic, iar Soros practic, și care definesc societatea deschisă sunt

Umanitarismul – compasiunea pentru semenii noștri

Individualismul – indivizii sunt mai importanți decât grupul sau statul din care fac parte. Drepturile individuale nu vor fi sacrificate în favoarea intereselor de stat sau de grup.

Egalitarismul – indivizii trebuie să fie egali în fața legii, iar legea trebuie să nu discrimineze indivizii după apartenența la un grup sau altul.

Protecționismul – funcția principală a statului ar trebui să fie protejarea indivizilor împotriva abuzurilor care ar putea veni din partea unor indivizi mai puternici sau mai bine înarmați decât alții.

Contractualismul – statul ar trebui să funcționeze ca o înțelegere între indivizi care își garantează reciproc drepturile.

Care dintre aceste concepte amenință un stat liberal, care își respectă cetățenii și pune bunăstarea lor pe primul loc? Niciunul. Și atunci? De ce această ură împotriva ”ong-iștilor lui Soroș”?

Conflictul de acum care împarte societatea românească în două este unul civilizational. A demonstrate-o foarte bine Barbu Mateescu. Dar este mai mult de atât. Este conflictul între două modalități de a privi relația dintre limbaj și adevăr. Primul, cel al stângii reacționare, privește limbajul ca un instrument care trebuie folosit pentru cauză chiar împotriva adevărului, sau, mai ales împotriva lui. Al doilea este modul de folosire al limbajului pentru a exprima realitatea așa cum reiese ea din percepția comună.

Oamenii ies în stradă și pentru că simt derapajele unui astfel de mod de a folosi limbajul.

După ce Trump a câștigat alegerile în SUA au crescut în mod exploziv vânzările romanului lui Orwell ”1984”. Cred că și editorii de la noi ar trebui să fie pe fază.

Cristi Nedelcu

Democraţia străzii

 

Închisorile au fost deschise

Dar din ele nimeni n-a ieşit

Unii chiar s-au spânzurat de vise

Alţii chiar s-au îngropat în zid

Mircea Dinescu – Cântec de lampa stinsă

Democraţia nu este despre cum majoritatea poate decide orice, fără a ţine cont de minoritate. Nu se reduce la cifre, şi la procente. Democraţia este despre cum cetăţenii decid cine şi în ce direcţie să conducă societatea. În mod sigur oamenii nu vor fi niciodată toţi de aceeaşi părere, iar direcţia generală este dată de majoritate. Asta, nu înseamnă, însă, că această majoritate poate legitima orice. Nu poate legitima încălcarea legii, sau a drepturilor pe care toţi am convenit că le respectăm. Asta ar trebui să se întâmple într-un stat de drept. Un primar, chiar ales el cu o majoritate zdrobitoare, nu poate spune unui profesor să nu pună absenţă unui copil care întârzie la şcoală, pentru că nu acesta este atribuţia lui. El are altele (multe altele) pe cap. Un ministru al justiţiei nu poate să îi spună unui judecător ce soluţie să dea într-un dosar chiar dacă (sau mai bine spus, mai ales dacă) îl judecă pe şeful lui de partid.

 

16174750_10210727596478755_5138611071898974447_n
sursă foto

Tot ce am spus mai devreme par truisme, pe care aproape îţi este jenă să le reaminteşti. Şi totuşi. Când zeci de mii de oameni ies în stradă pentru a apăra astfel de adevăruri evidente, este un semn că, din păcate, democraţia la noi nu este aşa de stabilă cum ne-am fi dorit, sau cum ne aşteptam. În anii 90, stalinistul convertit la democraţie Silviu Brucan ne dădea douăzeci de ani să învăţăm cum stau lucrurile în această nouă orânduire. La vremea  aceea ne-am înfuriat, apoi am făcut tot ce ne-a stat în putere în următoarele patru cincinale pentru a-i da dreptate. Mai este puţin şi vom numără treizeci de ani de la Revoluţie. Şi Puterea continuă să facă abuzuri de neînţeles chiar şi pentru cineva obişnuit cu „democraţia originală” de pe malurile Dâmboviţei. Ceea ce pare a nu fi înţeles actuala Putere (dar se pare că este o constantă a celor care acced la ea) este faptul că votul care i-a fost acordat nu este un cec în alb. „Ne-au votat oamenii” nu înseamnă „putem să facem ce vrem”.

16265597_10208088323387364_6030332170361804550_n
sursă foto

Istoria post-decembristă a fost marcată de multe momente în care oamenii au ieşit în stradă, începând cu acel miting anti-FSN din 28 ianuarie 1990, urmat de contra-manifestaţia care avea să anunţe mineriadele de mai târziu.

 

bucuresti-28-ianuarie-1990-e1453905300478
sursă foto

Şi, dacă ne uităm în urmă, putem spune că de fiecare dată când vocea străzii avea dreptate, Puterea reacţiona nervos şi disproporţionat. Ca atunci când cineva este prins cu mâţa în sac. În plus, bagajul de acuze la adresa protestatarilor este surprinzător de redus. De când minerii povesteau cum au găsit la sediul PNŢCD „droguri, arme, bani falşi şi maşini automate de scris”, nimic nu s-a mai inventat. Cei care ies în stradă să apere o idee sau un principiu devin, automat, „plătiţi” (de data aceasta „tariful” prezentat la una dintre televiziunile de casă PSD era 50 de lei de manifestant şi 30 de lei), neapărat de cineva din străinătate.

Discursul naţionalist-agresiv devine din nou la modă, sau mai bine spus revine în prim-plan, pentru că el nu a dispărut niciodată din peisajul politicii româneşti. Încurajat de un context în care spaimele xenofobe devin tot  mai prezente pe mapamond, acest tip de discurs a fost confiscat de o Putere care îl foloseşte fără scrupule pentru interesul ei, sau mai bine spus, pentru interesul unui grup restrâns care crede că prin vot a căpătat acces la orice resurse şi la permisiunea de a face orice.

Încet, încet, politica se întoarce la anii 90, când strada era una dintre principalele voci care menţineau linia democraţiei în România. S-au schimbat destul de multe din punct de vedere social şi tehnologic, dar taberele sunt cam aceleaşi – puterea cu capacitatea ei de manipulare şi represiune şi oamenii din stradă cu forţa dată de încrederea în principiile pe care le susţin.

Meciul se joacă!

Cristi Nedelcu

O zi perfectă

Ceasul sună prelung și enervant. Cu o seară înainte negociase îndelung tipul de sonerie, dar ceasul se arătase de neînduplecat – va fi unul foarte enervant, pentru că nu își mai permitea încă o întârziere la job. Avea deja 40 de puncte de penalizare, risca să nu mai poată intra în casă. Mormăi furios și întinse mâna să îl închidă. Ceasul se aștepta la asta și se feri. Țârâitul deveni și mai enervant, așa că, până la urmă, fu nevoit să se ridice din pat. Bombăni și se îndreptă spre baie. Apucă să se stropească puțin pe față, și robinetul se opri singur. Apometrul îl avertizase deja de două ori că este la limita de sus a consumului lunar. ”Excelent” îşi spuse, gândindu-se că mai avea o săptămână din lună. Luă cafetiera, dar aceasta refuză să pornească. Precis primise analizele medicale obligatorii care arătau că avea tensiunea prea mare. Se resemnă cu apa rece cu o felie de lămâie, fără nici un pic de îndulcitor.

Se mai învârti puțin prin living, trăgând cu ochiul la frigider. Aseară băuse o bere pe la zece, și, de obicei, frigiderul ținea minte și nu se mai deschidea timp de opt ore. Mai ales dacă primise și el analizele, sigur nu va avea parte de micul dejun. Până la urmă se hotărî să încerce. Se baza pe faptul că atunci când îşi alesese frigiderul, o făcuse din seria de frigidere oferite de altă firmă decât cea care produsese cafetiera. Prin urmare, cele două electrocasnice nu prea comunicau între ele.

Avu noroc, dar numai pe jumătate. Frigiderul se deschise, dar deblocă doar sertarul de legume. Tot era ceva. Mâncă o roșie și un măr care cine știe cum se rătăcise pe acolo, în timp ce se îmbrăca. Ceasul începu iar să țârâie enervant. Făcea exces de zel, era perioada de verificare a garanției, și dorea ca cei de la firmă să vadă cât este el de activ. Acum dacă era sincer, trebuia să recunoască faptul că era în întârziere. Avea 15 puncte penalizare pentru depășirea greutății, deci mașina nici gând să pornească, așa că trebuia să meargă pe jos, sau, în cel mai bun caz, cu trotuarul rulant, dacă i se va permite.

 

images
sursă desen

Ieși din bloc și se uită pe cer. Din fericire era senin. O porni spre birou, iar pe drum mai trimise către frigider un email cu necesarul de aprovizionare. Spera să i-l aprobe, totuși. Asta avea să afle seara. Apoi gândul îi fugi către treburile de la birou.

Ziua  perfectă  începuse.

PS Cum vor fi electrocasnicele viitorului? Habar nu am. (articol scris în cadrul campaniei „Cum ar trebui să fie electrocasnicele viitorului?”)

Cristi Nedelcu

 

Plagiat vs Orginal

 

14509191_1692591651068130_1455632873_n
Escher – Drawing Hands

 

Trăim într-o lume falsă obsedată de autenticitate, după cum este cu atât mai obsedată de naturaleţe cu cât este mai artificială.

Adevărat, autentic, real, original, sunt termeni folosiţi  atât de frecvent, încât ascund o nevroză născută tocmai din lipsa lor reală. Iar dacă în viaţa de zi cu zi poate nu simţim acest lucru, decât în ostentaţia unora de a se prezenta aşa cum sunt, în ceea ce priveşte lumea ideilor lucrurile sunt cu mult mai flagrante. Trăim într-o lume în care accesul la informaţie a devenit extrem de uşor, iar cunoaşterea la care altă dată ajungeai greu şi cu efort, este la îndemână, încât preţuim tot mai puţin şi informaţia şi cunoaşterea. De fapt le amestecăm – informaţia cu înţelegerea şi cunoaşterea.

Într-o lume în care poţi să afli ceva aproape instantaneu, ideile sunt tot mai rare, creaţia tot mai săracă, iar copiile ajung să sufoce originalul. Umberto Eco avertiza cu puţin timp înainte de a muri „Rețelele de socializare dau drept de cuvânt unor legiuni de imbecili care înainte vorbeau numai la bar după un pahar de vin, fără a dăuna colectivității. Erau imediat puși sub tăcere, în timp ce acum au același drept la cuvânt ca și un premiat cu Nobel. Este invazia imbecililor”. Afirmaţia poate părea dură, dar dacă este să analizăm discursul care proliferează în spaţiul public de mai bine de un deceniu, nu putem să nu îi dăm dreptate.

În această atmosferă era aproape inevitabil ca lumea intelectuală de la noi să se lovească de o problemă cum este cea a plagiatului. Ea a intrat în atenţia opiniei publice odată cu dimensiunea politică pe care a căpătat-o după ce în acest carambol au intrat oameni tot mai influenţi. Dar, problema începuse să fie tot mai serioasă odată ce industria de lucrări de licenţă/masterat/doctorat devenea tot mai înfloritoare. Şi când folosesc termenul de industrie îl folosesc în sens propriu, pentru că includea (şi cred că mai include şi acum) siteuri specializate, anunţuri de mică publicitate, etc.  Atât timp cât povestea nu a putut fi folosită ca o armă politică, nimeni nu  a părut indignat de această practică, deşi ea afecta puternic lumea academică (da, studenţii fac parte din această lume, iar lucrările lor se supun aceloraşi reguli privind originalitatea).

Poate o să pară ciudat ceea ce spun, dar problema plagiatului nu este pusă în termeni corecţi. Poţi să respecţi în totalitate chiar şi actualele standarde în materie de redactare a unei teze, şi, cu toate acestea, lucrarea să fie un plagiat. Şi, invers, poţi redacta o lucrare care să fie suspectă de plagiat dar ea să fie, totuşi, originală.

O să încep cu a doua afirmaţie care pare ceva mai flagrantă şi mai greu de susţinut. „Shakespeare ştie să spună o poveste ca nimeni altul, cu o condiţie – să o fi spus cineva înaintea lui” Afirmaţia îi aparţine lui Bernard Shaw şi, dincolo de ironie, conţine un mare adevăr. Toate operele lui Shakespeare sunt, după normele de astăzi, plagiate.  Unele dintr-o sursă,  altele din mai multe, unele mai vizibil, altele mai puţin. S-au scris zeci de teze pe tema asta, şi numeroşi cercetători şi-au construit cariera pe aceste analize. De multe ori, Shakespeare nu şi-a ascuns aproape deloc sursa inspiraţiei. Iulius Caesar este practic versificarea textului lui Plutarh din „Vieţile paralele”. Cu toate acestea opera lui Shakespeare este una profund originală, pentru că Shakespeare a structurat un limbaj, a creat personaje vii, şi pentru multe alte motive similare,  într-un cuvânt pentru că a dat materialului pe care l-a preluat o formă unică şi de neegalat. Nu vreau să intru într-o exegeză care nu îşi are aici locul, dar vreau să spun că esenţa este  dacă autorul are într-adevăr ceva de spus sau nu. „E uşor a scrie versuri, când nimic nu ai a spune”.

Se poate spune că este un caz excepţional şi, probabil, aşa este. Fără îndoială mai găsim câteva, destul de puţine şi toate în domeniul creaţiei literare şi nu al studiilor de specialitate. Or, discuţia din spaţiul public este legată de plagiatul în acest domeniu, unde lucrări care se pretind originale sunt de fapt compilaţii are unor cărţi publicate anterior de alţi autori. Cred că şi aici se poate aplica aceeaşi măsură despre care vorbeam mai devreme – lucrarea să fie construită în jurul unei idei originale. Este prima condiţie, care ar fi uşor de verificat încă din momentul în care subiectul tezei este propus. „Eminescu şi romantismul european” are tot atâtea şanse să fie o teză originală cât are echipa naţională de fotbal a României să joace o finală de campionat mondial. Şi aşa ajungem la prima afirmaţie prin care lipsa unor elemente punctuale de plagiat nu asigură originalitatea tezei. Pentru că poţi frazele respective pot fi rescrise şi reinterpretate, dar asta nu înseamnă că  lucrarea devine doar prin atât una originală.

Desigur, apare întrebarea  ce este de făcut? Instrumentele tehnice sunt utile şi ele, comisiile de asemenea, dar principalul mijloc stă în mâinile societăţii, adică ale noastre. Şi el înseamnă să încercăm să punem lucrurile în adevărata lor valoare, să nu judecăm adevăruri după oameni, ci invers, să respectăm valoarea şi să sancţionăm impostura şi nu invers.

Iar după aceea, lucrurile se vor dovedi mai uşoare decât ne aşteptăm.

Cristi Nedelcu

Am fost trataţi ca preşedintele Franţei

Şapte vinuri pe-nserat

Scoase-n şir la degustat

Şapte vinuri, şapte arte

Degustate toate-n parte.

 

14441187_1771297923128360_8576444761105633357_n

În numerologie, şapte este o cifră magică. Asociată cu chakrele (centrele energetice prin care corpul uman şi mediul înconjurător comunică) sau cu simbolul masonic al triunghiului aşezat peste pătrat, cifra 7 a atras întotdeauna şi a creat mitologii.

Prin urmare, cea mai recentă degustare din seria Brânzeturi cum se cuVin (organizat de Asociaţia Bloggerilor Olteni şi Dicţionar Culinar)  a stat sub semnul unor astfel de mitologii pentru că participanţilor li s-au servit 7 vinuri, semn că augurii au fost cu ei în seara aceea.

Şi pentru ca experienţa să fie completă, vinurile au fost povestite de Laurenţiu Achim Avram – preşedintele Federaţiei Somelierilor din România. O expunere destul de tehnicistă, care a avut darul de a aduce un pic de exactitate, acolo unde noi, nespecialiştii preferăm exuberanţa şi imaginaţia.

14433199_1771298516461634_4589514989664849671_n

Cele şapte combinaţii ale serii au urmat evoluţia deja cunoscută acum – de la vinurile albe uşoare, la cele roşii grele. O singură excepţie, dar despre ea la final.

Mozzarella Fresca Cuvee d’excelence – Sauvignon Blanc. Vinul aspru şi dur, cu un gust astringent şi un post gust intens a acoperit aproape în totalitate gustul delicat şi uşor fad al brânzei.

Camembert – Ile de FranceCuvee d’excellence – Riesling italian. Rieslingul s-a dovedit mai corpolent dar cu o aromă pronunţat florală. Postgustul mai redus, a făcut ca aici lucrurile să stea exact invers. Vinul a fost acoperit de brânza onctuoasă al cărei gust fusese potenţat de nuci.

Cascaval Sofia Nedeea. Vinul tânăr, aflat la a doua ediţie, este un cupaj de trei vinuri care se echilibrează perfect. Asocierea cu caşcavalul Sofia a fost una naturală, dar fără să sporească în vreun fel calităţile vinului.

14364758_1771298449794974_1557776002215096571_n.jpg

EmmentalerPrince Mircea – Merlot. Culoarea intensă îi potenţează gustul puternic, în care se simt fructele de pădure şi prunele uscate, iar mirosul de sol reavăn întregeşte olfactiv combinaţia. Brânza a fost asezonată cu piper şi astfel devenită picantă a echilibrat taninul persistent.

14390877_1771298446461641_5833500517903989616_n

Gran BavareseSoare – Cabernet Sauvignon. După Merlot, Cabernet Sauvignonul Soare a părut mai catifelat, dar mai plin. Consistent şi cu post gust intens el s-a asezonat cu brânza cu mucegai albastru, care a „stins” taninul.

14355782_10154201813629442_8274618106039808479_n

Grana Padano – Castel Bolovanu – Cabernet Sauvignon. După 5 vinuri, papilele gustative, mai ales ale unor nespecialişti,  încep să se revolte când sunt puse să facă diferenţa între două vinuri Cabernet Sauvignon. Şi dacă senzaţia că taninul era acum ceva mai persistent a fost poate singura care făcea o oarecare diferenţă, în schimb combinaţia cu caşcavalul puternic maturat a fost, fără îndoială, asocierea serii. Asocierea dintre vin şi brânză a avut ca efect un post gust mai prelung şi cu o nuanţă uşor amăruie.

BrieSirena Dunarii – Riesling italian.

sirena-dunarii-sticla

Evident că cel mai interesant vin al serii a fost cel despre care am fost avertizaţi că nu intră în competiţie. Sirena Dunării, căci despre el este vorba, este genul de vin care te face să îţi schimbi părerea despre vinurile dulci. În general vinificatorii spun că un vin dulce este mai uşor de „păcălit”. Zahărul poate ascunde uneori defecte care apar când vinificatorul a pierdut produsul din mână, şi, de aceea, vinurile seci sunt considerate mai oneste. În cazul Sirenei, însă lucrurile nu stau aşa. Zahărul în cantitate însemnată (anul de producţie a fost 2001, cel mai bun pentru vinuri din ultimele decenii) a fost echilibrat, iar postgustul lung a avut nuanţe de caramel. În acelaşi timp plin şi onctuos Sirena este genul de vin care se savurează cu înghiţituri mici astfel încât să îl simţi în plenitudinea lui. Pe platou a fost servit cu Brie, dar vinul merită înţeles singur. Multe poveşti s-au spus despre el în seara aceea, dar ce nu ştiam, era că aproape în acelaşi timp cu noi vinul era gustat şi de preşedintele Franţei. Sirena Dunării s-a aflat în meniul pe care Adi Hădean şi Nicolai Tand,l-a pregătit cu ocazia vizitei preşedintelui francez în România.

În concluzie a fost seara în care degustătorii amatori au fost supuşi unei probe de anduranţă a papilelor gustative, şi în care memoria savorii a fost la acelaşi nivel cu rezistenţa. O seară care va rămâne în topul întâlnirilor din seria Brânzeturi cum se cuVin.

Cristi Nedelcu