Meciul văzut de la peluză

Aveam 13 ani când Universitatea Craiova se transforma dintr-o echipă de fotbal într-un simbol, și am trait toată acea perioadă cu fervoarea vârstei și cu patosul unei epoci care prețuia la maximum fiecare moment de libertate.

Știu că momentele de atunci nu se mai pot întoarce, pentru că la nașterea acelui fenomen au concurat atât de multe elemente irepetabile – de la presiunea sistemului comunist  la lipsa reglementărilor accesului pe stadion – încât nu merită să te gândești la asta decât așa cum a fost – o oază de libertate și o fărâmă frumoasă din adolescența mea.

După acea perioadă, nu m-am mai apropiat de fotbal cu aceeași pasiune, deși o perioadă de timp am fost aproape de fenomen din punct de vedere profesional (mi-am început cariera de ziarist la secția sport). Dar nu mai era farmecul de atunci.

Am revenit pe stadion acum, odată cu noua echipă a Craiovei. Mai întâi la Severin, la meciul cu AC Milan, și apoi pe noul stadion. Dar, până la supercupă nu fusesem la Peluză. Peluza Nord, să fiu mai exact.

După cum știți, în anii de glorie ai Universității Craiova, galeria stătea ”la stemă”. Era cel mai bun loc de unde se putea vedea meciul, deoarece vechiul stadion avea pistă de atletism, iar peluza era mai depărtată de teren.

 

U-Craiova-Dinamo_13_5457_1973-590x433

Acum, lucrurile stau altfel. Galeria îi suflă portarului în ceafă (și nu lucruri chiar placute), iar golurile se văd atât de aproape, încât ai senzația că poți intreveni în fază. Așadar, experiența este mult mai intensă. Despre meci nu am prea multe să spun. Craiova nu mai este echipa din campionat care ”se lupta la titlu”, și nici nu este încă echipa care anunță aceleași pretenții în noul campionat. În schimb, CFR nu a apucat încă să uite ce a învățat de la Dan Petrescu și a jucat pragmatic, cu gândul să câștige trofeul.

37171351_282542142490402_4246833868096667648_n

A rezultat un meci în care CFR a dominat, mai ales în a doua repriză, în care Universitatea Craiova a avut mai multe ocazii (pe contraatac) și în care tot CFR-ul a înscris, în urma unui penalty fără prea multe controverse. Echitabil? Pentru joc, poate. Pentru cei peste 25.000 de spectator care veniseră sperând să sărbătorească un trofeu, nu.

Dar, dincolo de rezultat, cred că trebuie remarcate câteva lucruri.

La meci vin din ce în ce mai multe femei și din ce în ce mai mulți copii. O mămică însoțită doar de copilul ei nu reprezintă un lucru rar acum pe stadion, nici măcar la peluză. Desigur vulgaritățile nu au dispărut de tot, dar parcă s-au estompat. În total, femeile fac peste 30% din totalul publicului.

Spectatorii de tribună sunt total diferiți de cei de peluză. La tribună comentezi orice fază,  dai sfaturi tuturor – de la arbitru, la antrenor sau jucători. La peluză – încurajezi echipa. Nu ai timp de comentarii sau sfaturi. Presiunea galeriei este mare – se cântă mereu, se apaludă, se scandează. Aproape sigur ieși răgușit de la un meci văzut la galerie. Și pierzi mare parte din faze, uneori chiar goluri. Dar atmosfera compensează.

Nu se mai mănâncă semințe, ceea ce este un mare câștig. Pentru mine cojile de semnițe sunt unul dintre marile semne de involuție ale societății noastre. Pe băncile din fața blocurilor, la locurile de joacă, peste tot poți vedea tineri sau adulți cum mănâncă semnițe, și scuipă cojile cu atâta voluptate de parcă ar fi de 1.000 de ori mai delicioase. Ei bine, pe stadion, unde altă data era raiul semințelor, acestea lipsesc cu desăvârșire. Dintr-un motiv foarte simplu – nu se vând pe stadion. Semn că problemele aparent complicate, au de fapt rezolvări simple.

Revenind la peluză și la Galerie. Trebuie să remarc faptul că aceasta s-a profesionalizat din ce în ce mai mult. La fiecare meci, coregrafia e tot mai impresionantă, iar organziarea –  de invidiat.  Sunt cel puțin 3 su 4 ”animatori” care văd foarte puțin din meci și care ”dirijează” galeria.  Dar.. există un dar care face să lipsescă acea dimensiune ce transformă o echipă iubită de publicul ei, o echipă care are o galerie frumoasă,  într-una care devine un simbol, așa cum era Craiova anilor 80. Ce îi lipsește Craiovei de astăzi?  Nu neapărat rezultatele, cât spiritul.

20180714_222925

La finalul supercupei, Galeria Peluza Nord a chemat echipa la aplauze deși pierduse. Era un mod de a îi încuraja, și de a îi motiva pe viitor. Din păcate, echipa părea mai curând obligată să fie în fața suporterilor, decât simțea asta. Și de aici pornește totul.

Cristi Nedelcu

Reclame

Un pelerin aparte pe drumul vinului – Cabernet Franc

Prima experiență cu vinurile de la Domeniul Dragași am avut-o acum doi ani, tot în cadrul unei ediții Brânzeturi cum se cuVin. Ce mi-a plăcut atunci, dincolo de experiența în sine, era modul cum au ales cei de la Drăgași să se poziționeze pe piața vinului, o piață unde marketingul contează mai mult decât în alte domenii. Spuneam atunci că, alegând brandul ”Pelerin”, cei de la Drăgași au mers către ideea vinului ca drum. Un drum inițiatic, la capătul căruia poți spune că ai avut parte de o experiență care te-a îmbogățit. La vremea aceea, erau puține etichete, dar vinul era bine făcut și promitea o călătorie interesantă.

1
sursa foto

Am revenit pe acest drum, tot în urma unei ediții a Brânzeturilor cum se cuVin, eveniment  organizat de Asociația Bloggerilor Olteni și DictionarCulinar.ro și găzduit de Casa Ghincea. De data aceasta, experiența a fost mai compexă, deoarece a cuprins mai multe vinuri. Până să povestesc despre fiecare asociere în parte, trebuie să remarc faptul că principalul câștig al serii a fost întâlnirea cu un soi pe care nu îl cunoșteam – Cabernet Franc. Acesta este unul dintre cele mai populare soiuri din Bordeaux și Valea Loarei, dar este folosit, de regulă în cupaje. În România el a pătruns foarte puțin, de aceea curajul celor de Drăgași trebuie salutat, pentru că vinul merită să fie mult mai mult prezent pe piața din România. În sesiunea de degustări, el a fost prezent în două moduri.

Am să încep cu ceea ce noi am degustat ultima dată, un Cabernet Franc 2015, monosepaj. După cum spuneam, de regulă, Cabernet Franc este folosit în cupaje, împreună cu Merlot sau Cabernet Sauvignon. Acest lucru se întâmplă deoarece el are în principal un gust ale cărui caracteristici sunt vegetale, în special ardei gras verde. Cupajarea cu Merlot sau cu Caberbet Sauvignon îi oferă forța și aromele de fructe de pădure ce echilibrează un vin. De data aceasta cei de la Domeniul Drăgași au ales să îl vinifice ca monosepaj, și rezultatul a fost de remarcat. Deși discuțiile purtate în jurul vinului au pornit ideea că vinul a fost desfăcut prea devreme, iar capacitatea lui de învechire ar face să atingă maturitatea peste doi ani, senzația mea a fost că vinul era într-un moment în care expresivitatea lui era deplină. Într-adevăr, este lipsit de aromele complexe ale unui Cabernet Sauvignon, dar este mai catifelat și mai delicat, ceea ce îl face mai elegant. Acum, așa cum convenim la sfârșitul fiecărei sesiuni de degustare fiecare are propriile preferințe, iar pentru mine este mai bine ca degustarea să se încheie cu un vin mai puțin plin.


sursa foto

Vinul a fost asociat cu o brânză pe care am gustat-o în premieră – Irish Ceddar. Brânza Cedar este una cele mai cunoscute din gastronomia engleză și se regăsește în numeroase sortimente. Brânza Cedar este produsă din lapte de vacă iar aroma ei variază de la mediu la intens, în funcţie de gradul de maturare. Brânza pe care noi am degustat-o fusese expusă unei maturări de aproximativ 6 luni (estimarea lui Alin Sântimbrean de la dictionarculinar.ro). Culoarea este intensă, iar gustul plin, care a fost augumentat prin condimentarea cu piper. Din punctul meu de vedere, deși atât vinul cât și brânza au fost vedete pe palierul lor, combinația nu a fost cea mai bună, tocmai pentru că a inclus două ingredinete care, fiecare, își reclama superioritatea. Sau, fiind prima mea întâlnire atît cu Cabernet Franc, cât și cu Irish Ceddar, am preferat să mi le întipăresc în memoria papilelor pe fiecare separat.

Al doilea mod în care Cabernet Franc ne-a fost prezentat, a fost un roze – cupaj Cabernet Franc 80% si Merlot 20%. După cum a spus Mihai Voinea, vinul a fost realizat la cererea finanțatorilor. O decizie de marketing așadar, pentru că, da, vinul este un produs puternic marketizat. Iar acum sunt în trend vinurile roze, cu o culoare pală. S-a dus vremea vinurilor roze aprinse, acum ”se poartă” culorile mai liniștite, cu reflexe argintii. Cum vinul roze este singurul la care vinificatorul poate decide culoarea, aici chiar putem vorbi despre o modă. Vinul a fost unul expresiv, cu o aciditate ușor crescută și cu o aromă mai subtilă decât m-aș fi așteptat. De regulă vinul roze are buchetul unui vin alb și gustul unui vin roșu. Aici, buchetul era mai curând spre un vin roșu, dar acest lucru nu îi știrbea din farmec. Vinul a fost asociat cu o brânză Gouda – Delaco D’Excepție. Gouda este o brânză al cărui nume este dat de orașul olandez unde s-a obținut prima dată și este produsă din lapte de vacă. Ca și cazul Cedar, diferența o face perioada de maturare. Dacă aceasta este scăzută, brânza se asortează mai curând cu bere, în timp după o perioadă de maturare de câteva luni (între 4 și 6) se potriveşte cu un vin cu arome de fructe. Din această cauză, nici această asociere nu a fost cea mai reușită, pentru că ar fi cerut un roze mai fructat, sau un vin alb.

sursa foto

Dacă tot am vorbit despre asociere, cea mai reușită a fost prima. Un Sauvignon Blanc 2016 Petit Fume și un Camembert – Ile de France. Vinul a avut un buchet mai slab decât are, în general, un Sauvignon Blanc. Aromele erau mai mult vegetale și mai puțin fructate, dar faptul că avea o aciditate scăzută, precum și post-gustul intens îl făceau echilibrat. Camambertul a fost servit la temperatura ideală, care a făcut ca exteriorul cu mucegai alb să fie ușor crocant, în timp ce interiorul era moale, spre păstos. Aroma camambertului se echilibra cu cea mai slabă a Sauvignonului, dând ansamblului o notă generală care se imprima în memoria papilelor gustative.

sursa foto

Ultima asocierea de care vă povestesc aici (a doua în ordine cronologică acolo) a fost între Petit Cuvee Blanc 2017 și Havarti. Vinul a fost un cupaj Sauvignon Blanc și Pinot Gris, ambele din 2017. După cum ne-a spus Mihai Voinea cupajul a fost realizat pentru a vinde, în special Pinot Gris-ul. Ca și în cazul Cabernet Francului și la Pinot Gris, piața din România nu este foarte propice cu acest soi, deși el este unul dintre cele mai interesante. Rezultatul a fost un vin cu aroma scăzută, dar cu gust intens fructat și cu un post-gust ușor dulce. Combinația cu Havarti Delaco D’Exceptie, nu a fost rea, dar nici să te impresioneze în mod deosebit.

sursa foto

În concluzie, o seară extrem de reușită al cărei principal câștig este întâlnirea cu un soi care ar merita mai mult promovat în România – Caberbet Franc.

 

Cristi Nedelcu

 

A fi sau a nu fi… Hamlet

Două topuri ale interpretării celui mai important rol din teatrul universal

 

Hamlet este nu doar piesa cea mai cunoscută din toată dramaturgia shakespeareană (chiar din întrega dramaturgie universală), ci și rolul care poate reprezenta vârful carierei unui actor. Deși ideea unui top  nu rimează tocmai bine cu ideea unui act de cultură, ea  poate avea un efect benefic – provoacă discuții.

Evident că este complicat să compari interpretări ale unor actori din epoci diferite, având în vedere că fiecare răspundea sensibilității publicului de atunci. Se dovedește, încă odată, că a vorbi despre Shakespeare, înseamnă, de fapt, a vorbi despre noi. Dar, în fiecare dintre cele două topuri, mi-am propus tocmai să punctez interpretări care au însemnat un anume prag în evoluția înțelegerii celui mai provocator personaj creat de Shakespeare.

 

Cele mai importante interpretări all the times

Am ales trei interpretări de după Al Doilea Război Mondial care au reprezentat tot atâtea schimbări de paradigmă în interpretarea lui Hamlet. Desigur, orice clasament este subiectiv și, prin urmare, poate fi supus criticii. Dar criteriul ales de mine cred că este unul relevant.

  1. Laurence Olivier

În 1948, pentru prima dată în sălile de cinema britanice se auzea monologul ”A fi sau a nu fi”. Acest film regizat de Laurence Olivier avea să stabilească cel puțin două premiere – primul film sonor britanic ce ecraniza piesa și prima  pelicula engleză care a obținut premiul Oscar pentru cel mai bun fim.  Laurence Olivier a primit și premiul Oscar pentru cel mai bun actor, iar filmul a fost răsplătit și cu Leul de Aur la Veneția. Dincolo de toate aceste premii, intrepretarea lui Laurence Olivier a stabilit ceea ce acum este considerat canonul epocii clasice. Hamlet este melancolic, introvertit – tipologia care se impusese de la scrierea piesei și care mai avea să dureze până în anii 60. Asta deși la vremea respectivă puriștii au protestat împotriva tăierilor drastice din text operate de Laurence Olivier, care au înjumătățit practic durata piesei – de la patru ore la două. Acum, însă, aproape nimeni nu mai montează ”Hamlet” integral.

  1. Vladimir Vâsosky

Cel despre care se spune că a fost Bob Dylan al rușilor nu a fost doar poet și interpret, autor al unor cântece care dinamitau convențiile impuse de regimul comunist, ci și unul dintre marii actori ai Rusiei. Yuri Lyubimov, cel care a creat teatrul Taganka, l-a invitat pe Vâsosky să se alăture trupei, iar în 1971 pune în scenă ”Hamlet” cu deja celebrul interpret și actor în rol principal. Trecuseră 7 ani de când Jan Kott scrisese ”Shakespeare, contemporanul nostru”, și noua paradigmă propusă de el se impunea și pe scenele europene. Vâsosky este cel care dă acestei interpretări cotele cel mai incandescente. Hamletul lui este intelectualul în lupta cu un sistem totalitar, care încearcă să îl strivească. Monologul ”A fi sau a nu fi” este elcovent – melancolia și durerea de la Olivier este înlocuită de furie. O furie pe care spectatorii o simțeau în cea mai intimă fibră a lor.

  1. Michael Pennington

890792

Actor, scriitor, regizor, Michael Pennington a fondat, în 1986, alături de Michael Bogdanov, English Shakespeare Company. Este de asemenea societar de onoare al Royal Shakespeare Company. Pennington este reprezentativ pentru actorul care meditează asupra condiției sale. De altfel, el este autorul a numeroase scrieri despre Shakespeare și/sau despre condiția actorului. A jucat în mai multe montări ale lui Hamlet, dar de referință a rămas cea din 1980, în regia lui John Barton la Royal Shakespeare Company. Hamletul lui Michael Pennington pune în evidență altă dimensiune a prințului danez – aceea histrionică. Hamlet își asumă aproape explicit statutul de actor, iar scena ”cursei de șoareci” este cea care dă măsura acestei interpretări. În scena respectivă, Hamlet participă alături de actori la piesa care urmărește să îl dea de gol pe Claudius, se costumează, și chiar îi pune unchiului său sabia în piept, pentru a îi provoca reacția de care avea nevoie.

Cele mai bune interpretări românești

  1. Sorin Leoveanu

Ultimul spectacol al lui Vlad Mugur, avea să vadă premiera în 2001, anul morții marelui regizor, pe scena teatrului din Cluj. Vlad Mugur mai montase un Hamlet de referință în teatrul românesc. Se întâmpla în 1958 când el sosea la Craiova alături de ceea ce avea să se numească Generația de Aur a teatrului românesc. În rolul principal era distribuit Gheorghe Cozorici, iar Hamletul lui avea să rămână de asemenea un reper în teatrul românesc. Dar montarea din 2001, este considerată de mulți critici cea mai bună din spațiul teatral românesc, iar Sorin Leoveanu a dat, ca nimeni altul, expresia temerilor care zguduiau lumea la vremea aceea. Se simțea în aer că este ”ceva putred în Danemarca” și dacă până atunci ”Danemarca” era țara în care se juca Hamlet, acum căpăta un sens mai larg, care avea să fie confirmat de momentul 11 septembrie. Ceva era putred în lume. Deși lipsea monologul ”A fi sau a nu fi” (Vlad Mugur a operat multe modificări de text), Sorin Leoveanu transmitea o acută senzație de forță și fragilitate, un amestec straniu dar care surprindea esența piesei shekespeareene așa cum era receptată de public la începtul anilor 2.000.

  1. Ion Caramitru

tim

Montarea lui Alexandru Tocilescu a avut o poveste lungă și emblematică pentru relația dintre teatru și puterea dinainte de 1989. Spectacolul trebuia pus în scenă la Bulandra în 1982 de Richard Eyre, dar proiectul a căzut și spectacolul a fost realizat de Alexandru Tocilescu. După doi ani de luptă cu cenzura, spectacolul a văzut lumina scenei. Hamletul lui Ion Caramitru a fost echivalentul Hamletului lui Vâsosky – momentul maxim de protest împotriva unui sistem represiv și aberant. După 1990, spectacolul a fost jucat pe marile scene din Europa și a fost unul dintre argumentele care a ajutat la revenirea teatrului românesc în prim planul celui european

  1. George Vraca

În 1941, la Teatrul Național din București, Soare Z. Soare, cel mai important regizor al momentului, punea în scenă Hamlet. Presa va numi spectacolul ”Bătălia celor 3 Hamleți”, pentru că rolul principal era jucat de succesiv de George Vraca, George Calboreanu, și Valeriu Valentineanu. În memoria epocii a rămas intrepretarea lui George Vraca a cărui interpretare a avut în spațiul teatral de la noi rolul pe care l-a avut Hamletul lui Laurence Olivier în plan mondial – a stabilit un canon de înțelegere al acestui rol, canon care va fi modificat abia în anii 60.

 

Acestea sunt doar două topuri în ceea ce privește interpretarea lui Hamlet. Desigur au rămas în afara acestui clasament multe roluri memorabile. După părerea mea, rolul făcut de Adrian Pintea la Craiova în 1996 în spectacolul lui Tompa Gabor, sau interpretarea lui Lars Eidinger în montarea lui Thomas Ostermeier au reprezentat, de asemenea, praguri importante în înțelegerea tragicului prinț danez.

 

Dar, după cum am mai spus, orice clasament în zona culturală este criticabil iar principala sa menire este de a determina discuții și nu neapărat de a impune ierarhii. Dacă aveți alte propuneri pentru aceste clasamente, le aștept în comentarii.

Cristi Nedelcu

 

Posteritatea unui jurnalist fără jurnal

 

 

Într-o discreție care i-a caracterizat  mare parte din viață, astăzi s-au împlinit 99 de ani de la nașterea lui I.D.Sârbu. Ar fi multe de spus despre el, pentru că este unul dintre puținii scriitori din România a cărui biografie este cel puțin la nivelul operei. Ca și în cazul lui Steinhardt, și în cazul lui I.D.Sârbu, opera și biografia se împletesc într-un tot unitar care ne oferă puține momente de autenticitate într-o literatură plină de talente, dar atât de lipsită de caractere.

Născut și crescut printre mineri, om eminamente de stânga trecut prin închisorile comuniste, cu domiciliu forțat la Craiova, refugiat în alcool alături de turnătorii care îl însoțeau în toate excesele bahice, scriitor care a lăsat poate cea mai importantă operă de sertar din literatura română, dar care a și inspirat o altă mare carte (”Cel mai iubit dintre pământeni”), mort cu câteva luni înainte de Revoluție, I.D. Sârbu este dovada a cât de departe poate ajunge soarta atunci când vrea să fie ironică.

I-D-sirbu

De la stabilirea lui forțată până la moarte, I.D.Sârbu a fost supravegheat permanent de Securitate, ofițer de caz fiind un securist care apoi și-a descoperit veleități literare.

În decembrie 1989, când în Craiova se ieșea pe străzi, actorii de la Naționalul Craiovean au ieșit cu un afiș al spectacolului Arca Bunei Speranțe a cărui premieră avusese loc în septembrie, cu puțin timp înainte de moartea lui . Afișul, realizat de Viorel Penișoară Stegaru reprezenta o mână care arăta celebrul semn al victoriei, între degetele căreia era țesută o pânză de păianjen.

Au rămas scrierile lui care în anii 90 au provocat o emoție puternică, dar care acum sunt din ce în ce mai puțin citite, și amintirea unei vieți trăite la maxim de intensitate etică.

 

Cristi Nedelcu

 

 

Iată ce scria I.D. Sârbu în iarna a patra a jurnalului său (1986-1987)

”Nu înțeleg aceste ciclice valuri de crimă şi absurditate ce se abat asupra societăților umane: cruzimile din circul roman, inchiziția, războaiele religioase, lagărele de exterminare, ale lui Hitler şi Stalin: mai nou, revoluția culturală chineză, genocidul cambodgian, masacrele din Liban, atentatele teroriste de pretutindeni.  Constat – nu fără oarecare ruşine cărturărească – cum că majoritatea acestor stupide crime în masă îşi au sursa princeps în câțiva „gânditori” şi politologi de sorginte quasi filozofică. Poporul, în momentele sale de nebunie (sau înnebunire), arde, ucide, dărâmă; dar nu poporul „organizează”, ştiințific sau teologic aceste holocausturi pentru care, numai după zece douăzeci de ani, nu găsim nici o scuză sau explicație. (Dar pe care le repetăm totuşi, dovedind mereu şi mereu că din Istorie, în afară de istorici, nimeni nu vrea şi nu poate să învețe nimic.)  Se pare (trebuie să admitem) că în fiecare om există un călău care doarme, în fiecare partid (care se vrea unic şi scris cu majusculă) există – coexistând alături de lozinca de pace, dreptate şi progres – un întreg arsenal de cnuturi şi pistoale eroice şi că în orice formă de societate (primitivă sau evoluată) există un quantum de crime şi monstruozități ce trebuie trăite, consumate şi plătite.”

Politică, sport și mulțimi

Ne place sau nu, sportul și politica au mereu tangență, pentru că sunt două forme ce reunesc, într-un fel sau altul, energii colective. Doar că prima, de regulă, le reunește pe cele pozitive, iar a doua pe cele negative. De aici,  o relație foarte tensionată a politicienilor cu fenomenul sportiv pe care, în același timp ar vrea și să îl confiște, dar și să îl elimine. Să îl confiște pentru a se folosi de solidaritatea socială pe care o creează, și asta într-o lume tot mai fragmentată, în care emoțiile comune pozitive sunt tot mai rare. Dar, în același timp și să îl elimine, pentru a nu le acoperi gloria. Politica e mereu plină de câte un Nero în devenire.

În 1978 când Virginia Ruzici câștiga titlul la Roland Garros, pe prima pagină în Sportul , articolul de fond era despre ”Marea Adunarea Populară din Capitală”. În 2018, când Simona Halep câștiga același titlu, la Antena 3, Liviu Dragnea declara despre mitingul PSD ce avusese loc în aceeași zi cu finala de la Paris :”A fost un succes. Un succes mai mare decât al Simonei Halep.” O frază cât un articol de primă pagină din urmă cu 40 de ani. Și o mentalitate aproape neschimbată. Aceea că succesul unui sportiv, cât o fi el de important, nu trebuie să umbrească un eveniment politic.

luni.jpg
sursă foto – tolo

 

liviu-dragnea-despre-mitingul-psd-asta-a-fost-mitingul-mic-va-fi-unul-si-mai-mare-in-alta-locatie-532419
sursa foto

 

În același timp, aproape concomitent, politicienii visează să atragă către ei valul de solidaritate socială și emoție pozitivă pe care sportul îl crează.

Când sunt inteligenți o fac cu tact, astfel încât oamenii să nu simtă asta ca o intruziune. Când sunt proști o fac astfel încât provoacă resentimente. S-a întâmplat la Craiova, în Sala Polivalentă, când primarul venit să le premieze pe handbalistele care câștigaseră în premieră un titlu European. S-a întâmplat și pe Național Arena când Gabriela Firea s-a trezit în fața unui stadion care o huiduia pentru că încercase să se urce pe succesul Simonei Halep. Reacția ei, de țoapă opărită, arată că politicienii înțeleg puțin din ce li se întâmplă.

firea-halep
sursa foto

În mod normal, Gabriela Firea ar fi trebuit să o lase pe Simona să își trăiască momentul ei de glorie alături de suporteri și, eventual, să o cheme în altă zi la Primărie, pentru a îi înmâna cheia orașului. În felul acesta, lucrurile erau clar delimitate. Altfel, primarul Bucureștilor a încălcat o cutumă. Iar rezultatele s-au văzut.

Cristi Nedelcu

Cele trei Românii

După mitingul comunist din această seară, în care oameni captivi ai unui sistem care le fură viitorul de 20 de ani au fost târâți cu forța pentru a îi apăra pe cei care îi fură, s-a tot spus că există două Românii. Fals! Există trei Românii.

Prima este România captivă. România prinsă în ghearele hoților care o fură de aproape 30 de ani. Și care, acum, când au început să dea socoteală  pentru toate hoțiile lor, îi scot în stradă să îi apere tocmai pe cei pe care i-au buzunărit. O Românie săracă, dar solidară cu cei care au obligat-o să rămână așa săracă, în timp ce ei s-au îmbogățit.

miting-psd-poze-2_22355800
sursă foto

O Românie captivă a unui complex Stockholm, dependetă de abuzatorii ei și care își dorește să rămămână săracă, dar convinsă că toată vina pentru situația ei o poartă forțe obscure, dar puternice. O Românie tristă, urâtă, și fără nicio speranță.

646x404
sursă foto 

O Românie care face scut în fața lui Dragnea, Olguța, Firea, etc, apărându-le dreptul de a îi fura și umili pe români. O Românie pe care am văzut-o în seara asta în toată micimea ei. Pe care o știam, dar al cărei chip hidos înspăimântă mereu.

35049208_2003405219732627_1009418774572433408_n
sursă foto 

A doua Românie, este România care își dorește normalitatea. Care vrea să fie lăsată să muncească, să câștige bani, să meargă la bere și la Untold, să își poată duce copiii la tenis și balet, să se uite la meciul Simonei Halep și să se bucure din toată inima, sau să se supere când Naționala ratează (încă) o calificare.

lumini_piata_victoriei_protest_5_feb_17_04288600
sursă foto 

O Românie care a asigurat bruma de normalitate de până acum, și care ne-a făcut să sperăm că putem, la un moment dat, să nu mai fim rudele sărace ale UE. O Românie care a simțit cel mai brutal agresiunea pe care PSD-ul a declanșat-o asupra noastră de mai bine de un an. O Românie capabilă să se mobilizeze pentru o idee, pentru că își simte amenințat viitorul. O Românie care a reușit, în ultimul an, să apere o democrație tot mai șubredă.

image-2017-02-1-21574197-0-protest-piata-victoriei-2-586x319
sursă foto

 

Există, însă, și a treia Românie. Formată din cei indiferenți. Care ”se pișe pe el de vot”. Care spun ”toți sunt la fel, nu are rost să ne agităm”. Care în ziua votului au altă treabă sau dau din umeri și spun ”ce rost are?” Care înjură când stau la coadă la administrația financiară, dar nu cred că votul ar putea să rezolve asta. Care nu văd nicio legătură între cei care îi conduc și gropile din asfalt. Care cred că votul, parlamentul și democrația sunt un lux, sau lucruri inutile.

ma-pis-pe-el-de-vot
sursă foto

Dintre cele trei Românii, ultima are cei mai mulți locuitori. Iar vocea lor nu se aude niciodată la alegeri. Iar dacă democrația din România va fi distrusă, așa cum a fost în Turcia sau cum se întâmplă în Ungaria, locuitorii acestei Românii vor purta principala vină. Nu știu dacă atunci vor înțelege, dar chiar dacă o vor face, va fi prea târziu.

Cristi Nedelcu

Picnic la marginea viei

A doua zi de Rusalii mi-a prilejuit una dintre experiențele cele mai interesante legate de degustarea de vin – un picnic la marginea viei. În fiecare an, crama AVINCIS organizează un astfel de eveniment pentru toți colaboratorii săi. Și cum, printre colaboratori se numără și organizatorii evenimentului ”Brânzeturi cum se cuVIN”, am fost în echipa de bloggeri prezenți la party.

33945135_10155986776324442_603082763490295808_o.jpg

Există, în ceea ce privește degustarea unui vin, mai multe abordări. De la cea foarte profesionistă, specifică mai ales concursurilor, până la cea în care vinul este înscris într-o poveste mai amplă, care face din întâlnirea cu vinul o experiență culturală în adevăratul sens al cuvântului. O degustare la o cramă, chiar lângă podgorie, se înscrie în această ultimă categorie. Plimbarea de-a lungul viei, cu un pahar în care se află vinul obținut din acea vie îi dă acestuia altă savoare, cu atât mai mult cu cât, în timpul plimbării afli povestea acelui vin. Pentru că, da, orice vin presupune o poveste, pentru a rămâne în memoria de lungă durată a celui care l-a gustat.

Soții Stoica au știut să transforme o vizită la Crama AVINCIS într-o experiență care îți rămâne în amintire. Gazde perfecte, care au eleganța de a își primi oaspeții și de a îi face să se simtă speciali, soții Stoica au adus aici, în mijlocul dealurilor Drăgășanilor, atmosfera sofisticată a Bucureștilor perioadei interbelice.

Vinul degustat a făcut parte din gama Domnul de Rouă, rebrenduit acum. Dincolo de noua etichetă, în gamă a fost introdus, pe lângă vinul alb și roșu, și un roze.

20180528_110849

Dintre toate, mie cel mai mult mi-a plăcut cel roșu. Un cupaj bine echilibrat, care a dat un vin corpolent, ușor acidulat care lasă un post-gust puternic. De altfel, vinurile de la AVINCIS au această caracteristică de a fi acide, ca de altfel multe dintre vinurile de Drăgășani, ca urmare a solului de aici.

20180528_111720

Până să înceapă turul, degustarea de vin a fost însoțită de brânzeturile din gama Praid, care au dat o savoare în plus momentului.

20180528_105555.jpg

Turul domeniului a cuprins în primul rând prezentarea podgoriei și a modului cum sunt amplasate soiurile de struguri în funcție de zona de însorire. Cum soarele de dimineață are altă putere decât cel de seară, este foarte important pe ce pantă se cultivă un soi alb, sau unul roșu. Toate acestea și multe altele, povestite în timp ce vezi colinele molcome ale Drăgășanilor și guști alene dintr-o Crâmpoșie (unul dintre puținele soiuri autohtone care au scăpat atacului de filoxeră) transformă o după amiază de început de vară, într-un moment special.

Apoi turul domeniului a continuat cu partea de arhitectură, în care am putut vedea un superb conac în stilul neoromânesc (caracteristic întregii Oltenii de sub munte), renovat de unul dintre cei mai importanți arhitecți de la noi, Alexandru Beldiman.

În plus, dincolo de arhitectura propriu zisă, întregul spațiu din jurul conacului a fost gândit astfel încât să poți profita la maxim de plimbare și relaxare – pergole de trandafiri care se oglindesc în piscină, alei umbrite unde poți citi liniștit, o livadă în devenire, în care deja cireșele te îmbie, o minigrădină ornamentală cu lavandă, un punct de belvedere în care o cascadă în miniatură completează în mod fericit peisajul.

După tur a urmat masa, pregătită de asemenea cu rafinament. Preparatele au fost astfel gândite, încât să nu estompeze gustul vinului, ba dimpotrivă să îl pună în evidență.

Atmosfera a fost întreținută de formația Alex Porro & Band, care a scos un album cu muzica inspirată de vinul de la AVINCIS.

Cum Garden Party ul este organizat în a doua zi de Rusalii, de la eveniment nu puteau lipsi călușarii. Dansul lor ritualic (atât de controversat în rândul antropologilor, încât a dat naștere celor mai bizare intrepretări) chiar a avut efect – au adus un soare puternic deasupra întregii petreceri.

20180528_123147

Și așa, sub razele puternice ale unui soare care anunță un an bun pentru vin s-a încheiat acest picnic la marginea viei.

Cristi Nedelcu