Is this the real life? Is this just fantasy?

Sunt versurile cu care începe unul dintre cele mai controversate cântece din toate timpurile – Bhoemian Rhapsody – care a spart multe dintre barierele muzicale de până atunci. Nu este de mirare că producătorii au ales acest titlu pentru filmul care să îi celebreze pe Freddie Mercury și trupa Queen.

Bhoemian Rhapsody este un film care are capacitatea să te ducă într-un adevărat carusel emoțional și să te facă să simți cu adevărat ce a însemnat muzica celor de la Queen. Am văzut filmul după ce strânsesem câteva impresii și toate convergeau în jurul ideii că filmul este excepțional ca regie și grație interpretării excepționale a lui Rami Malek, dar care șchioapătă serios la capitolul regie. După ce l-am văzut, am înclinat să dau dreptate celor care au spus asta, sau măcar să recunosc că scenariul nu se ridică la nivelul regiei sau al prestației lui Rami Malek. Acesta ne face să înțelegem mult din ceea ce a însemnat Freddie Mercury prin gesturi sau priviri. Nu întotdeauna replicile îl ajută.

Spectatorul iese din sală bulversat în special grație muzicii, iar scena de final te face să simți aproape pe stadion, printre spectatorii care au avut șansa acelui concert unic.

Bhoemian Rapsody  m-a dus cu gândul la un alt film despre o legendă rock – The Doors al lui Oliver Stone cu Val Kilmer în rolul lui Jim Morrison. În ambele filme protagoniștii, Val Kilmer, respectiv Rami Malek fac roluri memorabile. Și, de asemenea, scenariștii ambelor filme și-au luat o serie de libertăți față de realitate pentru a sublinia ceea ce ei credeau că merită subliniat din caracterul personajului. Iar pentru unii scenariști/regizori filmul biografic nu trebuie neapărat să respecte cu strictețe acuratețea istorică a evenimentelor. Dacă în cazul filmului lui Oliver Stone aceste deviații de la adevărul istoric au provocat protestele celorlați membri ai trupei The Doors, în cazul filmului Bhoemian Rapsody , inventarea episodului în care Freddie Mercury părăsește trupa nu a avut urmări. Diferența esențială dintre cele două filme este că Oliver Stone s-a concentrat pe artistul Jim Morrison și pe traumele lui care l-au urmărit întreaga viață și care i-au fost și sursă de inspirație și izvor al autodistrugerii, Dexter Fletcher și Bryan Singer par a se concentra mai mult pe muzica celor de la Queen.

Aici este și unul dintre punctele slabe ale filmului Bhoemian Rhapsody. Fanii trupei așteptau un film despre Freddie Mercury și au primit un film despre muzica lui și a celor de la Queen. Fapt anunțat, de altfel, din titlu. Fragmentele cele mai reușite din întregul film sunt două – cel care redă procesul de creație al piesei în jurul căreia s-a construit albumul A Night at the Opera și reconstruirea legendarului concert Live Ad care i-a prilejuit lui Fredy Mercury ceea ce toți criticii sunt unanimi în a aprecia ca fiind una dintre cele mai bune prestații live din toate timpurile ale unui solist. Ideea producătorilor de a încheia filmul cu acest concert lasă spectatorul să iasă de la film cu o impresie foarte puternică, dar îl văduvește de povestea piesei The Show Must Go On care și ea a contribuit la legenda Freddie Mercury.

Una peste alta, Bhoemian Rhapsody este un film de la care ieși puternic impresionat, dar care, după ce te mai gândești la el te face să îți pui câteva întrebări legate de cum ar fi putut să fie mai bun decât a fost.

Cristi  Nedelcu

Reclame

The girl with the broken smile

Povestirea de mai jos am scris-o pornind de la câteva graffiti din Craiova. Spuneam în postarea precedentă că încă nu știu cum se va concretiza seria ”povestiri de pe zidurile Craiovei”. Se pare că am deja un răspuns la întrebarea asta. Cel puțin unul.

 

27710244_198449574232993_7367878535958850503_o

 

Clădirea scorojită privea absentă strada pustie prin ferestrele cârpite și murdare. Rămăsese printre puținele nerenovate de pe strada aceea, care acum făcea parte din ceea cu mândrie numeau localnicii Centrul Vechi. Nu era vechiul centru, era vechea periferie a orașului, dar mahalaua asta scăpase de furia demolărilor ceaușiste și, ca prin miracol, și de avântul înoitor al îmbogățiților de după Revoluție. Așa că, fiind tot ce mai amintea de gloria de odinioară a orașului înfloritor de la poalele celor 5 coline, edilii o botezaseră pompos ”Centru Vechi” și o populaseră cu câteva cafenele care încercau să imite spiritul non-conformist al altor orașe.

 

45

Trecea mereu pe lângă clădirea ce odată fusese o vilă impunătoare, o fotografiase de câteva ori așa cum făcea cu tot ce era vechi în orașul acesta care își distrugea istoria cu o plăcere inconștientă. Ultima dată o fotografiase când zărise acel graffiti ”Din februarie, pentru totdeauna”. I se mai întâmpla să fotografieze graffiti, probabil ca reminsicență a unei idei mai vechi a ei, niciodată terminată, acea de a face un album cu graffiti din oraș. Chiar dezvoltase la vremea aceea o teorie, despre vârstele unui oraș în funcție de inscripțiile de pe zidurile ei. Teoria se încadra în ceea ce ea numea, destul de pompos, psihologie urbanistică. O fotografiase din reflex, apoi sigur ar fi uitat de ea, dacă, a doua zi, trecând prin dreptul aceluiași zid, nu ar fi văzut că inscripția dispăruse. Fotografiase zidul pentru a fi sigură și acasă verificase. Da, într-adevăr. Totul era la fel. Aceeași casă, aceleași ferestre, aceeași ușă, totul neschimbat. Cu o singură excepție – inscripția dispăruse fără urmă.  ”Din februarie, pentru totdeauna”. Se amuzase teribil. Pentru totdeauna ăsta durase mai puțin de 24 de ore și dispăruse ca luat de vânt. Apoi și-a dat seama că zidul nu fusese vopsit. A verificat din nou cele două poze. Da. Totul era identic. Chiar și pata aceea din colț, chiar și tencuiala căzută la mijloc, în dreptul literelor ”ari”. Și atunci, cum dispăruse scrisul? Se gândise ceva la asta, apoi, deși nu avusese nicio explicație logică, uitase.

Nu era pentru prima dată când lucruri inexplicabile i se întâmplau. Cumva era în acord cu ceea ce citise undeva, nu mai reținea unde. ”Realitatea nu este realistă”. Așa era. Cel puțin realitatea ei era destul de haotică și năbădăioasă. Cuprindea lucruri care se trăgeau unele după altele într-o înșiruire ciudată, de neînțeles pentru alții, dar cu care ea se obișnuise. Da, chiar se obișnuise cu asta. De fapt îi plăcea, deși uneori îi dădea viața peste cap. Probabil prima dată i se întâmplase în copilărie. O copilărie de care își aducea aminte cu nostalgie deși se desfășurase poate în cei mai grei ani ai comunismului, în care totul era cenușiu, apăsător, dur și fără orizont. Dar ea nu simțea asta. Ei îi apăreau uneori păsări colorate la geam în toiul iernii și le hrănea cu te miri ce, din moment ce până și frimiturile de pânie erau prețioase. Ea găsea într-o librărie uitată de cartier discuri cu vreo formație la modă, sau poze colorate cu actori despre care nu era voie să vorbești. Ea se întâlnea cu oameni prin parc cu care vorbea și despre care nimeni nu își mai aducea aminte a doua zi. Învățase să nu spună nimănui despre aceste mici întâmplări, pentru că simțise că oamenii ar fi privit-o ciudat.

Cumva simțise că realitatea ei nu era aceeași cu a oamenilor din jur. Poate singura dată când cele două realități fuzionaseră fusese în acele zile de decembrie, când oamenii ieșiseră în tricouri afară să se bucure împreună, așa cum nu se vor mai bucura niciodată, iar vremea îi ascultase cuminte timp de două zile. După care venise ninsoarea, cursese sânge și din nou cele două realități se separaseră. Ea își văzuse de drumul ei, fără a le spune celor din jur ce vedea, pentru că ar fi crezut-o ciudată.  Oricum era o ciudată pentru ei. Își văzuse de viața și de fotografiile ei, și se obișnuise cu lucrurile care i se întâmplau, aparent, doar ei.

Cam așa s-a întâmplat și acum. Poate ar fi uitat întâmplarea, dacă, peste o săptămână, într-un gang în care nu mai știa cum și de ce intrase nu ar fi văzut inscripția ”Te iubesc, Oana”. S-a amuzat din nou, gândidu-se dacă Oana era cea care semna mesajul, sau destinatarul ei. Mai ales că numele era scris cu altă culoare decât celelalte cuvinte. Abia acasă și-a adus aminte de prima inscripție. A doua zi de dimineață a fugit acolo. Inscripția dispăruse.

Ciudat, prima întrebare care i-a venit în minte nu a fost ”cum?”, ci ”de ce?”. Cum se întâmpla asta nu i se părea important. Făcea parte dintre întrebările pe care învățase să le ignore, pentru că nu erau importante. În schimb, ”de ce?” i se părea a fi adevărata dilemă. De ce scrisese el (ea) pe zid această declarație de dragoste, la o săptămână de când cei doi își juraseră că vor rămâne împreună pentru totdeauna. Era o declarație aparent banală, dar care, pusă în legătură cu cea de acum o săptămână, și, mai ales cu faptul că aceste inscripții păreau durabile, dar nu rezistau decât 24 de ore, căpăta alt sens. Un sens, pe care, nu știa foarte bine de ce, dar i se părea că ea era cea chemată să îl descifreze.

A fost momentul în care a intrat în această nebunie, care se încheia acum, chiar sub ochii ei, într-un mod atât de surprinzător, încât nu ar fi crezut niciodată că el este posibil.  A început să urmărească aceste inscripții. Nu știa când apăreau, și, mai ales, nu știa cum de le găsea. Pur și simplu le căuta la întâmplare, dar îi ieșeau în cale. Le strângea cu aviditate, de parcă strângea părțile unei comori pe care nimeni nu o vedea, deși era sub ochii tuturor.

Timp de câteva săptămâni a făcut doar asta. Uitase de casele vechi din oraș și căuta doar urme ale acestei povești. Știa că era era brunetă, că el era înalt. Că lui îi plăcea rockul, iar ei romanele rusești. Că părinții ei nu prea erau de acord cu dragostea lor, dar că ei nu îi păsa. Că lui, uneori, îi mai fugea ochii după alte fete, iar pe ea o durea asta. Și așa, încet-încet s-a gândit că, de fapt, povestea pe care o urmărea, după care alerga prin tot orașul, căutând inscripițiile și găsindu-le în cele mai ciudate locuri, era povestea ei, care se repeta straniu cu alte personaje.  Personaje pe care chiar dacă nu le vedea, le înțelegea și le simțea de parcă ar fi stat alături de ele.

Strângea fotografii cu povestea de dragoste a celor doi necunoscuți și se gândea la povestea de dragoste pe care o credea îngropată demult. O trăise la puțin timp după terminarea liceului, când încă nu știa încotro să o apuce. La confuzia acelor ani, se adăugase și confuzia ei, dacă nu cumva una nu o generase pe alta. Nu mai știa cum îl întâlnise. Își amintea doar că, deodată, era lângă el, și că se plimbau împreună pe străzile întortocheate ale orașului, și admirau casele vechi. Da, de atunci dura pasiunea ei pentru casele vechi. Nu se mai gândise la el demult. Părea că îl uitase, deși amintirea lui nu dispăruse, ci se ascunsese undeva, în străfundurile minții și sufletului ei. Și, cu gândul la dragostea ei pierdută, începuse un fel de goană după aceste inscripții, de fapt după dragostea pe care o vedea povestită pe aceste ziduri. Le fotografia, le așeza în ordine și căuta să refacă povestea lor de dragoste. Începuse să înțeleagă și să știe. Când erau fericiți scria ”Visăm în spațiu divin”, și credeau că întreg universul e al lor.

 

20180404_125730

Când filosofau după o noapte de dragoste și scriau pe un stâlp, ”Ești un fir de praf în univers”, când se certau, probabil pentru că ea era geloasă sub fereastra unui apartament dintr-un bloc construit prin anii 60 băiatul nota trist ”I lost my happiness”. Sau fata? Nu, mai curând el. Cumva simțea că el scria majoritatea acestor graffiti. Nu fata. Fata era și atât. Era motorul gândurilor lui și sursa lui de inspirație.

Poate că fata nici nu era de acord cu ceea ce făcea el. Cu faptul că le scria povestea pe ziduri. Ca atunci, când el, iubitul de acum două decenii, le citise prietenilor lui scrisoarea pe care ea i-o trimisese. Își aduse aminte de asta și respirația i se tăie. Fusese șocată că el putuse să facă un astfel de gest. Acolo erau cele mai intime gânduri ale ei. Ezitase să le recunoască până și față de ea. Iar el, le citea celorlalți, ca pe un exercițiu literar. Nu era un exercițiu literar. Era viața ei, era sufletul ei. Era ea. Ea îi scria mult și de fiecare dată el îi spunea că are talent. Dar nu crezuse niciodată asta. Și după ce se despărțiseră, renunțase să mai scrie. Îi ajungea aparatul de fotografiat. A privit încă odată inscripția ”I lost my happiness”. Poate era tot fata, care se simțea trădată și care alegea să strige asta. Toate acele graffiti erau strigăte. Strigăte ale unei iubiri care se consuma în acest oraș și pe zidurile acestui oraș. O iubire despre care doar ea știa. Și cei doi îndrăgostiți.

Totul până într-o seară. Seara unei zile care nu anunțase nimic deosebit. Alergase prin oraș și era destul de obosită. Se înserase, când a zărit inscripția. Literele negre, erau mai mari ca de obicei. Și ferme. Cumva s-a gândit că acestea nu se vor mai șterge. Erau scrise să rămână. Și spuneau finalul acestei povești. ” look for the girl with the broken smile”. Băiatul plecase. Iar fata rămăsese. Așa cum rămăsese și ea atunci singură pe malul mării, ascultând valurile care încercau să o consoleze. A rămas privind inscripția până s-a întunecat de tot. Apoi a plecat spre casă, dar cu inima grea. A doua zi de dimineață a alergat în părculeț. Inscripția era acolo, neatinsă. A privit-o îndelung încercând să înțeleagă ceea ce vedea. Literele erau aceleași. Nimic nu se schimbase. Poate doar modul cum cădea lumina pe ele. Dar asta nu schimba mare lucru. Literele formau aceleași cuvinte ” look for the girl with the broken smile”.  Inscripția rămăsese. Fata rămânea cu „broken smile”. Acum nu mai avea nicio îndoială că întreaga poveste fusese spusă de ea și că cei doi se despărțiseseră. Iar zâmbetul acelei fete, frânt în sute de bucăți era, era de fapt propriul ei zâmbet al celei care urmărise această poveste cu aparatul la gât. Era zâmbetul care se spărsese atunci, în urmă cu mai bine douăzeci de ani, pe malul mării, unde el o părăsise fără nicio explicație, fără nicio speranță, fără nicio logică.

Iar povestea asta, întinsă acum ciudat și neașteptat pe zidurile unui oraș care atunci o primise și o adăpostise pentru a se vindeca de răni pe care nu dorea să le recunoască, era de fapt povestea ei, ce se repeta de parcă ar fi vrut să îi demonstreze că destinul are un număr limitat de cărămizi cu care construiește zidurile oamenilor.

Își aranjă aparatul la gât mai bine și porni mai departe. În urma ei, încet, inscripția se ștergea de pe perete. Dar ea era deja departe, și nu mai putea vedea asta.

 

Cristi Nedelcu

”Înainte era mai bine”

 – varianta pentru librării –

 

 

librarie

Una dintre funcțiile pentru care folosesc eu facebookul este aceea de a arăta prietenilor din lista mea imagini care îmi atrag atenția, într-un fel sau altul. Așa s-a născut, de exemplu, seria ”Povestiri de pe zidurile Craiovei” (care sper să aibă cumva o continuare, dar încă mă gândesc la asta).

Imaginea cu librăria din comuna Galiciuica mi-a atras atenția pentru că, de obicei, o face orice artefact dinainte de 89, rămășiță a unei istorii pe care noi, ca popor, nu ne-am asumat-o și nici nu părem dispuși să o facem.

Am postat fotografia ca un semn de aducere aminte a unei epoci în care propaganda și culturalizarea de masă se confundau într-o formă al cărei fond nu era niciodată de găsit.

Spre deosebire de alte imagini similiare, aceasta a avut ceva mai mare impact, fiind distribuită și de oameni care nu se află în lista mea. Deși de obicei nu fac asta, acum am urmărit puțin distribuirile și am descoperit că receptarea generală fusese în registru nostalgic. Ceva în genul ”Ce bine era pe vremuri”

Cineva care a distribuit postarea scria cam așa

 

Ce ziceau acum o sută și ceva de ani Poporaniștii că vor răspândi învățătura de carte la sate? Uite că ei au devenit istorie cu proiectul lor cu tot , fiindcă acum sunt la mare , foarte mare preț popiniștii care, ,mai mult ca sigur vor inaugura aici o Casă de cultura LGBT anume pentru emanciparea tineretului sătesc în lumina nobilelor idealuri ale corectitudinii politice”.

 

Ce legătură este între lăsarea în paragină a unui spațiu care odinioară a fost librărie și LGBT sau corectitudinea politică, numai mintea îmbârligată, precum și frustrările celui care a scris comentariul ne-ar putea lămuri.

Altcineva face o

 

Paradigma comparativa,,,”

…..pe timpul lui ceasca , toata lumea citea romane , ziare , eseuri sau chiar si poezie…

…..se mergea la scoala obligatoriu …

ASTAZI…

……nimeni nu mai citeste nimic

….scoala este la „optiuni ,, personale…

===Dar se traieste bine,, sunt de toate si toata lumea este libera sa se plimbe…

…………MORALA……

Cittul dauneaza grav societati !”

 

În general, tonul celor care au receptat și distribuit fotografia este acesta. Înainte de 1989, era mai bine, din punctul ăsta de vedere – oamenii citeau mai mult. Este adevărat, și tirajele cărților stau mărturie. Dar cei fac această comparație pot merge mai departe. În anii 50, mulți dintre cei care au făcut pușcărie politică au mărturisit că au învățat pe de rost sute de versuri, iar asta i-a salvat. Ieșiți din închisoare, nu au mai avut același apetit pentru versuri. Dar nu s-au gândit să spună ”acolo era mai bine, pentru că am învățat mai multe versuri decât în libertate”. Este vorba doar despre compensare. Situația seamănă cu ceea ce se întâmplă cu un om când acesta își pierde unul dintre simțuri – celelalte se acutizează pentru a prelua rolul celui pierdut. Așa și cu societatea. Când pierde din libertățile de bază, încearcă să compenseze în alte direcții. De aceea, de multe ori, perioadele cele mai grele din punct de vedere istoric, sunt prolifice pentru creatori.

Da, se citea mai mult înainte de 1989, dar multe dintre cărțile esențiale ale culturii universale nu ne erau permise, iar cărțile care se publicau aveau de înfruntat marea problemă a (auto)cenzurii. Câte dintre cărțile de atunci au trecut proba timpului și mai spun ceva cititorului de azi? Mult prea puține.

Mă întorc la imaginea librăriei părăsite dintr-o comună din județul Dolj. Nu doar în Galiciuica s-ai închis librării. Și în București s-a întâmplat asta, și în Timișoara, și în Craiova. Explicațiile sunt multe – comerțul de carte se mută în online, editurile se plâng că își recuperează greu banii de la librării, scriitorii se plâng și ei că librăriile au tarife foarte mari pentru a le expune cărțile, iar editurile nu fac suficiente activități de promovare.

Ar fi multe de spus despre piața de carte din România și despre librăriile de la noi, care, pentru a supraviețui, trebuie să capete și un rol social, adică să își depășească simpla condiție de magazin.

Cât despre cei care se plâng că înainte de 89 se citea mai mult, când au cumpărat ultima dată o carte? Studiile arată că un român cheltuie, în medie, 3 euro pe an pentru a cumpăra cărți. Cele mai multe cărți vândute sunt cele pentru copii. Cu cât înaintează în vârstă, cu atât interesul pentru lectură scade. Cumva aceste statistici se pot corela cu media de vârstă a spectatorilor TV, fapt vizibil și din reclamele care sunt targetate pe un anume segment de vârstă. Cu alte cuvinte, ironia face ca persoanele care sunt nostalgice după vremurile dinainte de 89, să participe în mod direct la partea negativă a statisticilor despre care vorbeam mai devreme.

Că doar e mai simplu să te plângi că nu mai citește nimeni, decât să cumperi o carte și să o citești.

Cristi Nedelcu

Nu s-au putut ei organiza, cât am putut noi boicota

 

r

Cine pierde și cine câștigă după referendum

 

După cum spuneam, rezultatul referendumului nu schimbă concret nimic în legislația de la noi privind căsătoria și familia. Lucrurile sunt la fel cum ar fi fost și dacă refrendumul ar fi trecut. Dar, pe scena social-politică au avut loc câteva mutații care vor avea efect în viitor.

În primul rând, BOR și-a pierdut aura de instituție care poate controla atât de mulți oameni încât să influențeze alegerile. Această aură se baza, în mare parte, pe sondajele care creditează, de fiecare dată, Biserica printre instituțiile cu cea mai mare încredere în rândul românilor. Doar că, și sociologii știu asta, dintre toate entitățile care sunt amintite în aceste sondaje, Biserica este singura în care instituția nu este suma indivizilor care o compun. Dacă în loc de Biserică s-ar măsura încrederea în cler, sau în conducerea BOR, rezultatele ar fi dezastruoase pentru biserică. Asta pentru că, în ultimii 30 de ani, BOR nu a reușit să se apropie de oameni și nu a fost niciodată prezentă în marile dezbateri ale societății. BOR s-a mulțumit doar să contabilizeze și să monetizeze (din plin) o poziție pe care o consideră cuvenită de drept dar care, în timp, s-a deteriorat substanțial.

Faptul că acum nu a reușit să impună agenda publică și să facă dintr-o temă un mijloc de a îi mobiliza pe oameni, arată precaritatea ei. Practic,  BOR și-a pierdut principala armă de negociere cu puterea politică, prin care obținea de obicei fonduri consistente. Probabil de acum înainte politicienii se vor gândi mai mult când vor da bani către biserică, pentru că știu că aceasta nu poate plăti în voturi, așa cum credeau ei.

În al doilea rând, se vede că PSD nu mai are capacitatea de odinioară de a aranja un vot așa cum își dorește. Deși Guvernul a creat premisele unei fraude de proporții, pe teren lucrurile nu au putut fi mișcate în direcția dorită de Dragnea & comp. Cauzele sunt diverse. Marii sforari ai partidului – Cosmâncă, Mitrea, Miky Șpagă, etc au ieșit din peisaj, iar cei care le-au succedat la conducerea partidului nu au capacitatea lor de organizare a unui  furt electoral. Și din acest punct de vedere, PSD este un partid fără resurse umane. Apoi, societatea a evoluat – comunicarea este mult mai ușoară, grație rețelelor sociale, și, în general a internetului iar frauda mai ușor de descoperit. Cu alte cuvinte, ceea ce mergea acum 10 ani, sau chiar atunci când Liviu Dragnea fura voturi la referendum, nu mai merge acum.  De asemenea, pentru a reuși să fure suficient de multe voturi, PSD trebuia să își motiveze cumva primarii fără de care orice încercare de acest fel este sortită eșecului. Iar pentru primari miza referendumului era destul de nebuloasă. Cu atât mai mult cu cât mai vin două rânduri de alegeri – europarlamentare și prezidențiale – unde vor trebui să scoată oamenii la vot mai mult cu forța. Altfel spus, primarii și-au conservat forțele pentru seria de alegeri ce urmează, și în care alegerile locale (care îi interesează pe ei direct) sunt abia peste doi ani.

În al treilea rând, politicienii din opoziție care au încercat să folosească ceea ce au crezut că va fi un val de populism, s-au înșelat. Nu au câștigat nimic din voturile celor care s-au prezentat la referendum, dar au pierdut din voturile celor care au lipsit. La fel greșesc și cei care vor să scoată din rezultatele acestui referendum ideea că românii au devenit peste noapte susținători ai comunității LGBT. Peste jumătate din români sunt, de fapt, apatici. Nu îi interesează (aproape) nicio temă prezentă în spațiul public.  Cum prezența la vot a fost cam de 20%, iar de regulă la vot vin aproximativ 45%,  doar 25% dintre alegători au boicotat efectiv referendumul. Iar aceștia au făcut-o, în cea mai mare parte, pentru că tema era artificială și menită să abată atenția de la ceea ce îi interesează cu adevărat. Dar, dacă referendumul ar fi fost organizat pentru a se acorda drepturi comunității LGBT, nu pentru a se limita, prezența ar fi fost mai scăzută.

Referendumul nu a demonstrat că românii sunt mai toleranți, ci doar că Dragnea a greșit grav când a ales această temă pentru a lansa perdeaua de fum de care avea nevoie. Partea interesantă, este că, aducând în discuție această temă, și eșuând, PSD și CpF au creat premisele ca drepturile LGBT să fie mai curând acceptate decât dacă referendumul nu ar fi fost organizat.

În fine, CpF  își anunță intenția, așa cum era de așteptat, de a deveni un jucător pe scena politică. Dovadă – comunicatul dat spre finalul zilei de dumincă, atunci când eșecul se conturase, comunicat prin care se aruncă întreaga responsabilitate asupra partidelor. Cele 4 milioane de voturi nu vor fi contabilizate nici de PSD, nici de PNL,  ALDE sau PMP, ci de CpF care va începe să vorbească tot mai răspicat în numele acestor români și va încerca să impună pe agenda publică subecte ultra-conservatoare (dreptul la avort, introducerea unei taxe suplimentare pentru familiile fără copii, stoparea politicii de contracepție, etc).  Dragnea a crezut că poate folosi CpF în interesele lui, dar, în realitate, a fost invers. El a fost folosit de CpF (ca toți cei care au susținut referendumul) și a creat o forță care se va mai manifesta pe scena publică (poate chiar politică) de la noi.

 

Cristi Nedelcu

 

Referendum și plebiscit

Trahanache: (şi mai rugător) Să trecem la plebicist! (îl întoarce binişor de umeri cu faţa spre adunare.)

Toţi: (cu putere) Da! La plebicist! La plebicist!

Farfuridi: (soarbe o dată şi cu aerul resignat) Ce ziceam dar? La 1864, vine, mă-nţelegi, ocaziunea să se pronunţe poporul printr-un plebicist… Să vedem însă mai-nainte… să ne dăm seama bine de ce va să zică… de ce este un plebicist…

Ionescu: Ştim ce este plebicistul! Mersi de explicaţie!

(…)

Farfuridi: Iată dar opinia mea. (în supremă luptă cu oboseala care-l biruie.) Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale… Din această dilemă nu puteţi ieşi… Am zis!

(O scrisoare pierdută, III, 1)

 

Dacă este să ne luăm după dex, cele două cuvinte, referendum și plebicist, acoperă arii semantice similare

REFERÉNDUM, referendumuri, s. n. Consultare directă a cetățenilor, chemați să se pronunțe, prin vot, asupra unui proiect de lege de o deosebită importanță pentru stat sau asupra unor probleme de interes general. – Din lat. [ad] referendum, fr. référendum. (dexonline)

PLEBISCÍT, plebiscite, s. n. Consultare prealabilă a cetățenilor, care urmează să se pronunțe prin „da” sau „nu” asupra unui proiect de lege sau a unui act de stat de o importanță deosebită. [Pl. și: plebiscituri] – Din fr. plébiscite. (dexonline)

 

În realitate istoricii și sociologii sunt de acord că există o diferență importantă între cei doi termeni. La români termenul „plebiscit” a căpătat o conotație negativă, și înseamnă chemarea la urne a electoratului în cadrul unui vot care nu respectă standardele democratice (libertate, egalitatea votului, informare corectă).

” Printr-un plebiscit, masele populare, supuse dezinformării și manipulării anumitor grupuri de interese, impun reprezentanților lor aleși (Parlamentul) anumite hotărâri de moment, prin presiune și un „vot de mase” inițiat „de jos în sus” (dictatură populară). Plebiscitele sunt utilizate, de obicei, pentru a oferi putere sporită unei anumite guvernări: deși, aparent, plebiscitul are loc „la inițiativa cetățenilor indignați”, adevăratul inițiator „din umbră” este puterea politică (guvernul), care dorește să-și legitimeze unele acțiuni excepționale, nedemocratice, printr-un vot popular masiv.” (wikipedia)

 

De unde a căpătat cuvântul ”plebiscit” acest sens, opus celui de ”referendum”? Din  istorie. Până acum, românii au fost chemați de 12 ori la referendum sau plebiscit. Aici aveți o scurtă istorie a lor. După cum se vede, niciuna dintre consultările populare nu a fost inițiată de marele mase de votanți. De fiecare dată a fost vorba despre decizii luate de un grup aflat la cârma țării la momentul respectiv, care a dorit să își legitimeze decizia politică printr-un vot popular. Și, de fiecare dată (mai puțin referendumurile de demitere ale președintelui Traian Băsescu) rezultatul a fost în sensul dorit de acel grup politic. Ceea ce ne spune ceva despre reflexele democratice ale românilor. Pur și simplu ei au votat de fiecare dată ceea ce liderii politici au propus. Referendumul a devenit plebiscit.

plebiscit1
fotografie făcută la Plenița după plebiscitul din 24.02.1938

De notat faptul că, dintre conducătorii care i-au chemat pe români la urne să le valideze politica, doi (Ion Antonescu și Nicolae Ceaușescu) au sfârșit în fața plutonului de execuție, și doi (Alexandru Ioan Cuza și Carol II) în exil.

Să mai spunem că niciodată în istoria României nu s-a organizat un referendum pentru a se adopta unul dintre drepturile fundamentale ale omului. Și să dăm doar trei exemple.

Robia

Țările Române au fost printre puținele formațiuni statale europene care au păstrat sclavia până la mijlocul secolului 19. Romii au fost dezrobiți în două etape – 1855 în Moldova și în 1856 în Țara Românească, printr-o lege. Românii nu au fost chemați să își spună părerea în legătură cu aceste legi. Dacă ar fi fost, poate aveam o mare surpriză și România ar fi fost și acum stat sclavagist.

Drepturile femeilor

În tradiția românească, femeile au fost mereu lipsite de drepturi. Nu aveau voie să semneze acte civile, nu aveau voie să dispună de proprii bani fără încuviințarea soților, nu aveau dreptul să studieze, nu aveau dreptul să voteze. Niciodată nu s-a organizat un referendum pentru a se decide dacă femeile trebuie să aibă aceleași drepturi ca bărbații. Drepturile în cauză au fost acordate, treptat, sub presiunea ideilor din Occident ( ca și în cazul dezrobirii romilor). Dacă acordarea acestor drepturi ar fi depind de votul românilor, care ar fi fost rezultatul?

Problema evreiască

Prima Constituție a României, cea din 1866, condiționa acordarea cetățeniei române de apartenența la religia creștină, ceea ce excludea minoritatea evreiască. Practic, oamenii care se născuseră pe teritoriul țărilor române erau excluși doar pentru că aveau altă religie decât majoritatea. A fost una dintre marile probleme ale României până după al doilea război mondial. Nu ne mai întrebăm de ce nu s-a organizat vreodată un referendum prin care să se decidă ca evreii să aibă aceleași drepturi cu românii, pentru că știm ce rezultat s-ar fi obținut.

Pe scurt, de-a lungul istoriei, românii nu au decis niciodată prin vot adoptatea vreunuia dintre drepturile și libertățile fundamentale ale omului. De ce? Pentru că românii nu au avut niciodată, cu adevărat, un iluminism. Mai exact, acest curent nu a avut niciodată anticlericalismul sau raționalismul din Franța. Ca urmare a condițiilor istorice, iluminismul românesc (dezvoltat în special în Ardeal) a fost centrat pe problema națională.

Se vorbește, în aceste zile, foarte mult despre tradiție, tradiționalism. Cum arăta societatea tradițională românescă la 1800? O societate sclavagistă, în care femeile erau complet lipsite de drepturi și în care minoritățile religioase erau, în cel mai bun caz, tolerate. După cum se vede, tradiția este valoare, dar nu când vorbim despre drepturi și libertăți. De aceea, invocarea ei cu atâta osârdie când vine vorba despre familie trebuie privită cu circumspecție.

Nu am scris nimic în acest articol despre subiectul referendumului din 6/7 octombrie, pentru că, cine gândește la rece, vede că acest subiect nu există. Fie că referendumul trece, fie că nu, nu se va schimba nimic din punct de vedere legislativ. Lucrurile vor rămâne așa cum sunt. Se va schimba altceva. Dacă referendumul trece, tabăra conservatoare va căpăta și mai mult aplomb (deja îl are prin invocarea celor 3 milioane de semnături neverificate de nimeni) și va începe un nou asalt asupra libertăților (interzicerea avortului, interzicerea divorțului, etc). Cu alte cuvinte, România va intra pe linia țărilor teocratice. Pentru că laicitatea statului și libertățile individului sunt cuceriri relativ recente în istoria noastră și nu fac parte din tradiția atât de mult invocată.

Așadar, pe 6/7 octombrie românii nu sunt chemați la referendum. Sunt chemați la plebiscit. Pentru un subiect care, așa cum s-a mai întâmplat în istorie, este împotriva ideilor de libertate și progres.

Cristi Nedelcu

Așteaptă-te oricând la orice

Interviu cu Mihai Măniuțiu, regizorul spectacolului ”Aias. Eseu despre demență”

Stagiunea Teatrului Național ”Marin Sorescu” din Craiova s-a deschis cu premiera ”Aias. Eseu despre demență”. Un spectacol realizat de Mihai Măniuțiu, pornind de la textul lui Sofocle, pe care Anca Mănuțiu l-a modificat substanțial. Un spectacol de o factură aparte, în care textul este redus la minim, iar ideile teatrale (multe și, uneori, prolixe) sunt exprimate, în cea mai mare parte, prin mișcare. Teatrul coregrafic este mai puțin întâlnit la noi și, de aceea, spectacolul lui Măniuțiu supune actorii unui efort considerabil nu doar fizic, ci și de coordonare, iar spectatorii unui efort de descifrare și interpretare al mesajelor. Interviul următor a fost realizat ”la cald” la doar câteva minute după ce aplauzele se stinseseră.

maniutiu

 

Domnule Mănuțiu, de ce ați optat pentru formula acesta de teatru dans?

De fiecare dată când montez un spectacol caut să fac ceva nou. În fiecare loc unde mă duc vreau să fac lucrurile altfel decât până atunci. Nu îmi place să mă repet în formulele pe care le folosesc și, așa cum spuneam mai demult, îmi place să debutez de fiecare dată. La Craiova, de exemplu, revin după 20 de ani. Prin urmare vreau să debutez din nou aici și am încercat să aduc o formulă nouă, care să îi provoace pe actori și să îi scoată din zona de confort.

42271873_10204957755059533_1267800760104517632_o.jpg
scenă din ”Aias. Eseu despre demență” – foto Florin Chirea

Ultima dată ați pus în scenă Craiova ”Timon din Atena”, spectacol cu impact la vremea aceea. Cum ați găsit trupa actuală a teatrului craiovean față de cea de acum două decenii?

Am regăsit o parte dintre vechii actori dar și unii noi. O trupă în formă cu care am putut lucra foarte intens. Este o echipă foarte unită și a tras foarte tare, mai ales că i-am adus într-o formulă dificilă, aceea a teatrului coregrafic, a teatrului dans.

Cum ați ales textul? Este un proiect mai vechi al dumeavoastră, sau ceva la care v-ați gândit acum pentru colaborarea cu teatrul craiovean?

E un proiect vechi, la care mă gândesc de mult dar am așteptat să știu că este locul potrivit. Și, când am făcut audițiile, am spus că aici este locul nimerit să fac ”Aias. Eseu despre demență”, textul la care mă gândeam împreună cu soția mea de ceva timp. Ca urmare am ales Craiova pentru acest spectacol. Cu atât mai mult cu cât aici aveam și mijloacele și forța să pot susține un asemenea scenariu.

42123604_1809073829213841_6714051223961468928_o
scenă din ”Aias. Eseu despre demență”. Foto – Albert Dobrin

 

După cum spunea soția dumneavostră la conferința de presă, ați lucrat mult pe textul lui Sofocle din care ați eliminat orice referire la zei.

 Da, am scos referirile la o mitologie la care publicul nu mai are acces. Am eliminat, cum ar veni, toate acele texte care au nevoie de note de subsol. Acestea sunt pentru lectură. Poți înțelege textele respective, doar dacă te duci și citești explicațiile. Așa că am eliminat notele de subsol. În felul acesta a rămas doar ceea ce e general valabil pentru firea umană.

Dar, făcând acest lucru, ați modificat mare parte din sensul textului. La antici unul dintre elementele principale era predestinarea, reprezentată chiar de zei. Oamenii erau doar jucării în mâinile lor. Aici era o mare sursă de tragism – lipsa posibilității oamenilor de a scăpa de propriul destin, de ceea ce decideau zeii.

Evident. Tocmai de acea l-am și intitulat ”Aias. Eseu despre demență”. Este un eseu în care am încercat să surprind ce este general valabil în natura umană, și a rămas neschimbat de mii de ani. Iar răul, înclinarea noastră spre război, spre distrugere face parte din noi, oricât am dori să negăm asta. Și nu se va sfârși niciodată. Vor fi perioade mai bune, perioade mai echilibrate, dar răul se poate întâmpla mereu. Asta am vrut să subliniez. Așa cum spune și textul ”Așteaptă-te oricând la orice”.

Spectacolul are multe imagini puternice și multe metafore teatrale. Vă așteptați ca publicul să le recepteze pe toate și mai ales să le descifreze în cheia în care le-ați gândit dumneavostră?

Mă aștept în primul rând să fie atras de ele. În momentul în care un spectacol întră în memoria unui spectator, descifrarea nu trebuie să fie instantanee. Dacă spectacolul farmecă și atrage este suficient ca fiecare să distileze și să își ia din el lucrurile de care are nevoie. Iar asta, evident, cere timp.

42143654_1809071879214036_8600027610526777344_o
scenă din ”Aias. Eseu despre demență”. Foto – Albert Dobrin

Și va înțelege, poate, lucrurile diferit decât le-ați spus dvs.

Sigur că da. Fiecare spectator are filtrul lui, evident, și prin acest flitru va trece tot ceea ce reține din spectacol. În felul acesta el va descifra poate diferit față de intenția mea. Dar, pentru a se ajunge la această etapă, el trebuie să rețină spectacolul, să fie atras de el.

După premieră i-ați spus unuia dintre actori citându-l pe Alecsandri ”V-am dat un teatru, păstrați-l”. Sunteți genul de regizor, care după premieră nu mai intervine pe spectacol?

 Spectacolul așa rămâne cum este acum. Nu mai adaug nimic, nu mai scot nimic, nu mai schimb nimic. Odată cu premiera, pentru mine munca la un spectacol s-a încheiat.

Vă gândiți la un nou proiect, sau vă luați un răgaz să sedimentați emoțiile de la acesta?

 Nu, deja am în cap mai multe planuri. Am un proiect care va începe în ianuarie în Statele Unite. După aceea, voi continua la Nottara, la Teatrul din Galați și așa mai departe. Proiecte sunt multe, dar fiecare are momentul lui când va fi pus în practică.

Cristi Nedelcu

Graffiti și artă modernă în Salonic

Salonicul este  orașul cu cele mai multe graffiti pe care l-am văzut până acum. Se întâlnesc peste tot – pe orice perete, pe vitrinele magazinelor, pe uși, în apropierea monumentelor istorice, pe trotuare, oriunde. Și sunt diverse. De la taguri realizate de writeri experimentați sau de toy-eri, până la throw-up și bomb unele adevărate opere de artă.

20180911_143746
Graffiti lângă Biserica Rotundă, unul dintre monumentele importante ale Salonicului

Și aici am vrut să ajung. Este graffiti artă? Sau doar un act de vandalism? Poate fi artă, dar conform legii de la noi este contravenție și se pedepsește cu amendă și cu obligația de a curăța suprafața ( buffing). Nu știu cum este legea în Grecia, dar artiștii stradali de acolo nu par foarte deranjați de autorități. Întâmplător, sau nu, cuvântul provine din limba greacă (γραφειν „graphein” – ”a scrie”). Iar Salonicul este un oraș pe care artiștii stradali au scris.

 

În ziua în care am văzut orașul-grafitti, am văzut și o expoziție de artă modernă și contemporană în cadrul Târgului Internațional Salonic. Și am avut astfel ocazia să compar cele două forme de exprimare artisitică. Pentru că, da, graffiti rezistă alăturării artei moderne. Ce le aseamănă? Libertatea autorului, dorința de a se exprima dincolo de restricții și  norme, nevoia de impact și de a provoca privitorul. Din întreaga expoziție de artă modernă (care se întindea pe mai multe etaje) am reținut câteva lucrări și artiști. Și am privit lucrările lor cu retina încă impresionată de graffiti văzute pe stradă.

Basilios Poulos

Născut în 1941 din părinți greci care au emigrat în SUA, Basilios Poulos este un nume întâlnit frecvent în cercurile artistice din Statele Unite și din Europa. S-a impus în anii 70, marcați de experimente dintre cele mai diverse, care căutau să pună arta plastică pe un nou drum. A avut burse de studii la Universitatea Rice și la Centrul Guggenheim, a avut un studio în Manhattan, unde a colaborat cu Galeria Andre Emmerich. Stilul lui Basilios Poulos este o combinație între cubism și expresionism abstract. Practic tablourile sale se află la confluența dintre Picasso și Pollock.

basilios poulos
Basilios Poulos – Greek Bridge Series

Lucrările sale se regăsesc în toate marile muzee de artă contemporană precum și în colecții private. Lucrarea prezentată în cadrul expoziției de la Salonic face parte din Greek Bridge Series, prin care artistul a încercat să redescopere tărâmul părinților săi. În aceste lucrări Basilios Poulos a recunoscut și influența lui Matisse, în special în privința coloritului.

Martial Raysse

Expoziția cuprinde de asemenea lucrări care i-au aparținut lui Alexandre Iolas, unul dintre cei mai mari galeriști și colecționari de artă din Grecia. Printre aceste lucrări se numără un portret al lui Marlyn Monroe realizat de Martial Raysse, cea care alături de alți artiști ca Arman, Yves Klein, François Dufrêne, Raymond Hains, Daniel Spoerri, Jean Tinguely, Jacques Villeglé a fondat, în anii 70, grupul Nouveaux Réalistes.


martial rayse
Martial Raysse  – Marlyn Monroe

Lucrările lui Martial Raysse au fost de asemenea influențate de Andy Warhol. În 2011 lucrarea  Last Year in Capri s-a vândut cu aproape 7 milioane de dolari la o licitație, ceea ce face din Martial Raysse cel mai bine vândut artist în viață francez.

Vasso Katraki

Una dintre cele mai cunoscute personalități ale artei moderne din Grecia, Vasso Katraki a fost nu doar o mare artistă ci și o conștiință  a Greciei. Născută în 1914, Vasso Katraki a intrat în 1936 la Școala de Arte din Atena. În timpul facultății expune afișe anti-fasciste, iar în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial face parte din mișcarea de rezistență. (EAM). După lovitura de stat din 1967 care aduce la putere în Grecia junta militară, Vasso Katraki este arestată și exilată pe insula Lemnos de unde va fi eliberată opt luni mai târziu în urma unor proteste internaționale. Vasso Katraki este cel mai important nume al gravurii elene. În 1955 a început să realizeze o serie de gravuri în gresie care îi vor aduce recunoașterea internațională. Deși pe parcursul vieții a avut o singură expoziție personală, lucrările ei au fost premiate la mari bienale de artă din întreaga lume (Veneția, Lugano, Tokyo).

 

Lucrările prezentate la expoziția de la Salonic sunt parte a unei serii în care artista  recuperează arta preistorică, apropiindu-se de fondul arhaic uman. Este același demers artistic pe care l-a întreprins și Brâncuși când a creat ”Cumințenia Pământului”. Gravurile sunt simple, sobre cu linii care amintesc de desenele de la Altamira sau din Peștera Măgura.

Yiannis Moralis

Exponent de marcă al Generației 30 (o mișcare inovatoare în pictura greacă), Yiannis Moralis a studiat la Paris, Roma și Atena. La întoarcerea în Grecia a fondat alături de alți artiști greci, Armos art group, care s-a lansat în Atena la mijlocul anilor 50.

20180911_185034
Yiannis Moralis – Erotika

Lucrarea expusă la Salonic intitulată Erotika face parte dintr-o serie în care artistul a stilizat corpurile goale cuprinse într-o îmbrățișare până aproape de abstractizare. Dacă ne referim din nou la Brâncuși este același drum pe care el l-a parcurs când a creat Sărutul.

Nikos Engonopoulos

Pictor și poet, Nikos Engonopoulos a fost, de asemenea, unul dintre exponenții Generației 30 și cel mai important pictor suprarealist elen. După studiile din Atena a debutat cu o expoziție în 1938. În paralel cu pictura a fost și un poet remarcabil. În același an în care a deschis prima expoziție a tradus un volum de versuri de Tristan Tzara, iar apoi și-a publicat propriile versuri.

20180911_185241

Tabloul prezentat la expoziția de la Salonic este un melanj de suprarealism cu artă naivă, în care lipsa perspectivei este completată de o aglutinare a unor teme și modele (marea, eroul, casa cu coloane antice, etc).

Și pentru că am vorbit de o comparație între graffiti și arta modernă, și am văzut ce le aseamănă, să remarcăm și ce le separă. Graffiti este un mod de expresie artistică în care rigorile formaliste sunt destul de însemnate. Din acest punct de vedere, street-artistul este supus unei constrângeri la fel cum se întâmpla cu meșterul popular care reproducea aceleași modele arhetipale fără să poată inova. Graffiti este o formă de artă pop, una care exprimă protestul în fața normelor sociale, dar protestul se oprește aici. Îi lipsește dimensiunea adâncă, explorarea abisului uman și forțarea limitelor formale ale artei pe care le întâlnim în arta modernă.

Cristi Nedelcu