Povestea vorbii (1)

De astăzi inițiez o rubrică despre cuvinte. Cuvinte pe care le folosim sau le auzim frecvent și a căror poveste, poate, o știm, sau poate nu. Asta pentru că ele au o viață a lor, se nasc, dispar sau își schimbă sensurile fără ca noi să prindem de veste. Astăzi despre un cuvânt care, aparent, este din argou.

 

Caterinca

 

Cum a ajuns ”șarmanta Catherina” să însemne luarea cuiva în râs

 

Termenul de ”caterincă” este folosit acum doar în argou, și mai exact în cel al adolescenților și înseamnă a lua pe cineva în râs, ”a își bate joc”. De fapt, dacă este să fim exacți, termenul de ”caterincă” nu presupune neapărat ca o persoană să fie ținta derâderii. Dacă se spune ”am făcut caterincă de…”, atunci da, o persoană este vizată. Dar dacă expresia folosită sună ”a fost o caterincă generală”, atunci expresia are altă conotație, care nu mai implică neapărat existența unei victime a acestui adevărat bullying.

Caterinca devine chiar o marcă a unui mod de viață, afișată ostentativ.

”Caterinca e modul meu de viață

Dacă ai destulă voință ia și învață,

Când viața ți-o trage fără încetare

Dă-i și tu la fălci sau între picioare.”

C.Zale

Dar dicționarele dau acest sens ca fiind unul secundar. Sensul principal, deși nimeni nu îl mai folosește astăzi este acela de flașnetă.

CATERÍNCĂ ~ci f. înv. Orgă portativă acționată de o manivelă și folosită de muzicanți ambulanți; flașnetă. /<ucr. Katerynka

Termenul provine din limba ucraineană, dar și acolo este acum aproape dispărut. Nimeni nu îl mai folosește, ci este preferat termenul de sharmanka. Flașnetele au apărut în secolul XVII, dar s-au răspândit în toată Europa în secolul XIX și începutul secolului XX. În spațiul rusesc, cuvântul katerinka a pătruns odată cu o melodie care era interpretată la acest instrument. Cuvintele cântecului începeau cu „Charmante Catherine”. ”Șarmanta” Catherina a dat numele nu doar al cântecului, ci și al instrumentului a care era cântat, printr-un procedeu stilistic numit sinecdocă.

Flasnetarul

Iar din spațiul rusesc, a pătruns la noi unde a fost folosit cu acest sens până târziu, în perioada interbelică.

Un alt lucru interesant este că în limbile rusă și ucraineană cuvântu care l-a înlocuit pe ”katerinke” vine din aceleași versuri. Doar că termenul care a preluat sensul a fost primul, cel de ”șarmantă” care a devenit ”sharmanka.”

Și dacă tot am văzut versurile de mai devreme legate de ce înseamnă acum ”caterincă”, iată și unele cu sensul vechi.

Trecea în cîrjă sprijinit
Pe ulița pustie,
Și-n caterincă, ostenit,
El învîrtea necontenit
O veche melodie.

Era un cîntec ce-l știam
De-acasă, dintr-o sară…
Cum l-ascultam pierdut la geam,
Mi se părea că mă vedeam
La noi, acasă, iară…

Șt.O. Iosif – Romanță

Interesant este că în dicționarele de la noi originea cântecului este considerată a fi germană (Heimann Hariton Tiktin, marele lingvist roman, membru al Junimii este cel care dă această origine), în timp ce sursele ucrainiene dau melodia ca fiind franțuzească. Cert este că și acum melodia mai poate fi ascultată pe străzile Berlinului la cei care cântă la caterincă spre amuzamentul turiștilor.

Când s-a produs alunecarea de sens? Probabil tot în perioada interbelică, pentru că atunci flașnetele încă se mai întîlneau (mai țineți minte ”Titanic Vals”).Cum a avut loc acesta schimbare de sens? Argoul este un limbaj care folosește frecvent personificarea. De multe ori lucruri, situații sau persoane sunt denumite cu nume de obiecte, găsindu-li-se trăsături comune. Iar flașneta, cu melodia ei repetitivă a fost asociată cu luarea cuiva în derâdere.

Cristi Nedelcu

Reclame

Ei, când vor să vorbească, fluieră

Știți filmele acelea românești în care personajul principal mânâncă ciorbă o jumătate de oră într-o bucătărie de apartament din care se vede doar faianța și un frigider vechi? În care tehnica principală de filmare este planul-secvență ce pare interminabil?

 

la gomera

Ei, la fel ca în bancul cu măgarul lui Vasile, La Gomera nu seamănă deloc cu așa ceva. Filmul are nerv, dinamism, un scenariu foarte bine scris, care nu lasă spectatorul să se plictisească. Iar tensiunea filmului este obținută din twisturile acțiunii care fac cu ochiul spectatorului invitându-l să ghicească ce va urma, cine sunt băieții buni și cine sunt băieții răi. Iar pentru cinefilii care sunt mult prea obișnuiți cu filmele noului val românesc, La Gomera le face de câteva ori cu ochiul, trimițându-i către ”Polițst, adjectiv”. De fapt, se poate chiar considera un sequel al acestuia.

Structura scenariului, pe capitole, seamănă cu filmele de debut ale lui Cristi Mungiu – ”Occident” și Nae Caranfil ”E periculoso sporgersi”. Doar că aici Porumboiu nu revine asupra acțiunii, ci o duce ma departe de fiecare dată, dar schimbând accentul de pe un personaj pe altul.

Singurul punct slab al scenariului este graba cu care introduce în acțiune elementul în jurul căruia se contruiește întreaga intrigă – limbajul fluierat din insula La Gomera (”el silbo”). De fapt nu este vorba despre un limbaj, ci despre o tehnică de codificare ce folosește fluieratul, un fel de Morse.

Vlad Ivanov joacă în stilul pe care deja l-a impus – un personaj rigid, care își ascunde foarte bine trăirile, și care vrea să lase impresia că deține controlul chiar și atunci când, evident, situația îl depășește. Catrinel Marton (Menghia) este o surpriză plăcută. După un început mai nesigur, interpretarea ei devine tot mai convingătoare și face plauzibil un personaj care, altfel, ia decizii destul de puțin explicabile. În schimb, turul de forță îl are Rodica Lazăr – o procuroare dură, fără scrupule care încalcă legea pentru a o apăra și o respectă pentru a o ocoli. Rodica Lazăr joacă extrem de convingător acest swing între lege și fărădelege.

Imaginea este, de asemenea, una care îți rămâne pe retină, astfel încât La Gomera nu este doar o acțiune filmată, iar coloana sonoră are și ea un rol important, chiar în acțiune, pentru că oferă câteva mici indicii celor care încearcă să decâlcească în avans firul acțiunii.

Toate acestea, plus faptul că o parte din acțiune se petrece în locuri mai puțin obișnuite – Insulele Canare, Singapore, fac din La Gomera un film atipic pentru peisajul românesc și care merită văzut.

Cristi Nedelcu

Listening to jazz now, I’m happy

Listening to jazz now, I’m happy

sun shining outside like it was my lifetime achievement award.

Așa începe un poem al scriitorului chicano-american Jimmy Santiago Baca. Într-adevăr, jazzul aduce bucurie și transmite un puternic sentiment de libertate. Poate părea paradoxal, având în vedere că originea lui este în muzica foștilor sclavi. Sau poate tocmai de aceea.

Cea de-a treia ediție a Craiova Jazz Festival a oferit publicului craiovean ocazia de a se întâlni cu această muzică și cu energia pe care o atrage.

Din cele patru concerte, eu am reușit să ajung la două, dar a fost suficient încât să îmi doresc să nu ratez ediția viitoare. De data aceasta concertele s-au desfășurat în Sala Filarmonicii, deși poate nu ar fi fost lipsit de interes ca în program să fi fost cuprinse și câteva recitaluri în cluburi, pentru că jazzul nu poate fi rupt de club.

Primul concert la care am fost a adus pe scenă bandul Ayra Jazz. Concertul a început într-o notă mai reținută, atât din partea publicului, cât și a formației. Poate și faptul că se desfășura pe scena unei filarmonici a fost de natură să inhibe publicul. Apoi, lucrurile au început să se dezmorțească, în special ca urmare a prestației solistului de la saxofon și a celui de la tobe. De altfel, ”dialogul” dintre pian și tobe a fost unul dintre momentele de mare impact.


ayra1.jpg
Ayra Jazz Band. Foto – Adrian Sora

Și varianta jazz a melodiei ”Mociriță cu trifoi” a fost gustată de public, semn că jazzul poate găsi resurse nebănuite, inclusiv în zona de folclor. (Apropo, am căutat ce înseamnă cuvântul ”mociriță” și am găsit cu greu doar explicația pentru ” mocíră” – Loc mlăștinos, noroios; mocirlă – din maghiarul ”mocsár”).

Concertul s-a încheiat în aplauzele publicului, care și-ar fi dorit ca seara să continue.

A doua seară, la concertul susținut de Ana Mardare, Nidia Moculescu și Tudy Zaharescu Jazz & Soul Project, lucrurile au stat cu totul diferit. Grație aplombului solistei Ana Mardare, publicul a fost antrenat prin primele clipe, astfel încât pe parcursul întregii seri lumea a cântat, a dansat, a aplaudat și s-a simțit așa cum trebuie să te simți la un concert de jazz, unde cuvântul de ordine este libertatea și buna dispoziție.

tudy
IAna Mardare, Nidia Moculescu și Tudy Zaharescu Jazz & Soul Project. Foto – Adrian Sora

Cântecele alese au fost dintre cele mai diverse – de la compoziții proprii ale lui Tudy Zaharescu, până la piese din repertoriul lui James Brown sau Whitney Houston.

După cum am spus, am văzut doar două dintre cele patru concerte ale Festivalului de acest. Am lipsit de la deschidere și de la închidere, și regret acest lucru, pentru că sunt convins că și acestea s-au ridicat la nivelul celorlalte.

La fel de convins sunt de faptul că Festivalul de Jazz este un câștig pentru peisajul cultural al Craiovei și că merită să veniți să vedeți edițiile viitoare.

Cristi Nedelcu

In Bocca Al Lupo

 

Călătorind prin melodii, youtube mi-a scos în cale o melodie care mi-a atras atenția. In Bocca Al Lupo interpretată de Wendy McNeill. Originară din Canada, artista și-a creat un stil aparte, în care acordeonul joacă rolul central.

Cântecul despre care să povestesc pornește de la una dintre întâmplările sângeroase ale Americii sfârșitului de secol XIX și început de secol XX. Este povestea celui mai mare episod de linșaj public din istoria americană care, surpinzător, nu a fost îndreptat împotriva unor americani de culoare (așa cum ne-am aștepta, cunoscând climatul epocii), ci impotriva unor imigranți italieni, mai exact sicilieni.

Acest lucru a fost provocat de asasinarea șefului poliției din New Orleans, David Hennessy. El devenise o figură foarte respectată în oraș, ca urmare a măsurilor de combatere a infracțiunilor ce se înmulțiseră în ultima perioadă. Cea mai cunoscută acțiune a lui fusese arestarea lui Giuseppe Esposito, un sicilian căutat în Italia, printre altele, pentru că răpise un turist englez căruia îi tăiase urechile. Esposito este expulzat în Italia unde este condamnat la închisoare pe viață.

În seara zilei de 15 octombrie 1890, când se întorcea acasă, David Hennessy este împușcat, după toate aparențele cu o lupara. Aceasta, după cum se știe, era arma preferată a mafiei siciliene, iar numele îi vine de la un mic orășel din Sicilia, unde a fost folosită pentru prima dată.

Asasinarea șerifului are un puternic ecou și oamenii cer imediat ca făptașii să fie pedepsiți. Este momentul în care sentimentele anti-italiene explodează pur și simplu, bine alimentate și de politicienii care căutau să obțină capital electoral prin instigarea la ură (nu s-a schimbat mare lucru de atunci și până acum, nu?). De exemplu, primarul, Joseph Ansoetegui Shakspeare (tristă asemănare de nume) că orașul a devenit a devenit locul în care sosesc „…the worst classes of Europe: Southern Italians and Sicilians…the most idle, vicious, and worthless people among us.” New Orleans începuse să fie numit chiar ”Mica Sicilie”. Același primar cere poliției să îi aresteze pe toți italienii pe care îi găsește pentru că aceștia erau sigur implicați în asasinat. În 24 de ore, 45 de sicilieni ajung după gratii, de la politicieni la vânzători ambulanți. Nu mai conta decât apartența lor la un grup etnic. Numărul crește până la câteva sute. În final, 19 sunt reținuți și acuzați de conspirație și uciderea șerifului.

A urmat un proces foarte dificil. Din cei 19 care fuseseră reținuți, 9 au fost inclupați. Câteva sute de persoane au refuzat să facă parte din juriu, sau nu au fost acceptate de avocații italienilor. Cu greu au fost găsite 12 persoane dispuse să accepte sarcina de jurați. Mărturiile sunt lipsite de consistență și, prin urmare, lipsesc probele care să îi acuze acuzați. Întărâtați de politicienii care stabiliseră deja cine sunt vinovații, oamenii cred că jurații au fost cumpărați, iar martorii intimidați.  În final, pe 14 martie 1891, dintre cei 9 sicilieni judecați pentru uciderea lui David Hennessy, șase au fost achitați, iar pentru 3 juriul nu a luat nicio decizie, prin urmare procesul urma să se reia. Nici cei 6 nu au fost eliberați, pentru că, deși juriul stabilise că sunt nevinovați pentru acuzația de omor, poliția intenționa să stabilească alte acuzații. Prin urmare, sunt duși înapoi în arest. Decizia juriului a provocat o explozie de indignare în rândul populației. Prin urmare, oamenii au decis să facă ei dreptate. Aproape întregul oraș, în frunte cu notabilitățile au dat năvală în închisoare, și i-au scos pe acuzați de acolo. Pe doi i-au fost spânzurați, pe nouă i-au împușcat, iar opt au reușit să scape.

Atacul a produs o puternică emoție în întreaga Americă. New York Times a publicat un adevărat rechizitoriu la adresa politcienilor locali pe care i-a acuzat de provocarea acestui linșaj. Incidentul a avut, de asemenea, serioase urmări internaționale – Italia a rupt relațiile diplomatice cu SUA și în presă au început chiar să circule zvonuri că cele două țări sunt pe picior de război. Dar, dincolo de toate acestea, atacul de la New Orleans și uciderea celor 11 sicilieni a avut un efect profund asupra mentalității americane și nu numai. Termenul de ”Mafie” s-a răspândit peste tot, iar stereotipul italianului mafiot a devenit omniprezent în mentalul americanilor și nu numai.

Cântecul preia un personaj, La Merica (un joc de cuvinte transparent), din romanul  ”Accordion Crimes” al scriitoarei americance E. Annie Proulx (mai cunoscută pentru povestirea Brokeback Mountain care a stat la originea filmului despre legătura erotică dintre doi cowboy) .

Povestea începe cu un fabricant de acordeoane din Sicilia care vine în America în căutarea norocului. El se va număra printre cei 11 sicilieni linșați de oamenii furioși pe decizia Tribunalului. Acordeonul ajunge pe alte mâini și trece de la un proprietar la altul, de-a lungul întregului continent American, străbătând Louisiana, Iowa, Texas, Maine, Illinois, Montana, și Mississippi. Fiecare dintre proprietarii acordeonului are o poveste tragică, astfel încât instrumentul își capătă pe bună dreptate numele de Accordion Crimes. Povestea seamană, întru-câtva cu cea a  lui Borges ”Întâlnirea”, acolo unde doi oameni se ucid într-un duel cu cuțitele nu pentru că ar avea neapărat ceva de împărțit, ci pentru că armele purtau în ele o veche dușmănie, iar oamenii care le mânuiau erau contaminați  de ea.

Wendy McNeill mută accentul pe soarta imigrantului care vine în America în căutarea unei vieți mai bune și sfârșește ucis din cauza unui val de xenofobie. Acordeonul își păstrează un rol important, dar, așa cum spun și versurile ”even a best accordion can`t save an unlucky man”. Chiar și titlul melodiei este o ironie amară legată de șansă. În limba italiană ” In Bocca Al Lupo” (”în gura lupului”) este urarea pe care artiștii și-o fac înainte de a urca pe scenă. Superstiția artiștilor cere să nu spui ”succes” sau ”baftă”, pentru că atunci vei avea ghinion. Și atunci se urează contrariul, tocmai pentru a avea noroc. Francezii spun ”merdre”, englezii ” Break a leg”, iar spaniolii ”mucha mierda”.

Iar la urarea ” In Bocca Al Lupo”, răspunsul este ”crepi il lupo” – ”fie ca lupii să moară”

Cristi Nedelcu

Nora Iuga – gânduri despre poezie.

 

 

 

nora iuga1
Nora Iuga, la Craiova, în dialog cu Ana Paraschivescu. Foto – Petrișor Militaru

 

 

O întâlnire cu Nora Iuga este o sărbătoare a spiritului, pentru că ai ocazia să cunoști pe cineva care trăiește poezia. Nu o gândește, nu o simte, ci pur și simplu o trăiește. Pentru Nora Iuga, poezia este un mod de a fi. De aici și refuzul ei de a o conceptualiza.

” Poezia este certată cu logica. Atunci când poezia vrea sa explice, toată substanța ei este distrusă. De aceea, important este ca fiecare să descopere esența poeziei.”

Acest refuz de a înlocui actul de creație al poeziei cu unul de gândire asupra creației, precum și convingerea ei că aceste două acțiuni nu pot să coexiste simultan, fac din poezia Norei Iuga una în permanent schimbare. Poeta recunoaște asta și chiar este mândră cu această capacitate de a își schimba permanent rețetele poetice.

Cu ocazia întâlnirii de la Craiova, am cules câteva dintre gândurile ei, despre poezie și nu numai.

Despre poezia socială

”Nu m-am gândit niciodată să impart poezia în socială sau de alt fel. În momentul în care îți propui o poezie eficientă, care să schimbe omul și modul lui de gândire, atunci nu mai ești tu. Eu cred că adevărata poezie este cea în care vorbești despre tine, despre sfințenia și prostituția ta. Atunci ajungi la oameni, pentru că ei se recunosc în tine. Și, în felul acesta, poți să schimbi omenirea.”

Despre premii și burse

”Premiile sunt destul de măsluite. Uneori cred că nominalizații care se regăsesc în fiecare an pe lista celor din care se aleg laureații ar trebui sa fie mai mândru decât laureații. Pentru că de multe premiul este conjectural, dar nominalizarea frecventă arată că, de fapt, contezi. Într-adevăr, un premiu te încurajează, dar ascunde și o capcană – îți poate da impresia ca ești o celebritate când nu ești așa.

În schimb, bursele și întâlnirile cu publicul sunt mult mai importante. Evenimentele din țară îți dau posibilitatea să vezi câtă lume te apreciază și te citește. Dacă iei un premiu poți sa te îndoiești de valoarea ta, pentru că, așa cum am spus, uneori ele se dau pe alte criterii. Dar când ai în fața ta o sală plină, asta pentru un scriitor este foarte important. Publicul îți dă cel mai mult. Îți dă bucuria de a trai.

De asemenea, bursele din străinătate sunt foarte importante, pentru că îți dau posibilitatea de a te întâlni cu oameni de peste tot și de a descoperi noi feluri de a scrie. Înveți enorm prin aceste burse, iar modul tău de a scrie se îmbunătățește simțitor. Eu nu cred în atelierele de creative writing. Poetul devine poet prin el însuși. Nu se poate învăța să fii poet, pentru că poezia este o explozie. Dar prin dialogul cu oamenii din alta parte, prin contactul cu scrisul lor, poți învăța multe.”

Despre anii în care a fost interzisă.

”În 1971 am fost interzisa 8 ani. Imediat după Tezele din Iulie, mai mulți poeți și scriitori au fost interziși, pentru că publicaseră cărți care erau incommode. Eu publicasem în 1970 ”Captivitatea cercului” și m-am numărat printre cei interziși. Unii au scăpat cu doi sau trei ani. La mine au fost opt.

Ani în șir m-am gândit de ce am fost pusă pe listă, pentru ca știam ca nu am scris nimic împotriva regimului. Nu am avut nicio clipă intenția sa scriu o poezie politică. Acum cred că titlul „Captivitatea cercului” poate sa fie de vină. Și apoi am recitit versurile mele de atunci și mi-am dat seama că, fără ca eu să vreau, ele erau subversive. Iată o poezie din acest volum

Dar cu umbrelele ce facem?

Când fiecare salută, ne murdărește spinarea

Și apa nu curge seara

Și cei cu ochelari își bat pisicile

Până la zbârnâitul ceasornicului

La slujbă sunt preoți speciali cu sfintele taine sub scuturi,

Și păianjenii între două replici capturează un copil nebărbierit

Dragul meu semen numărul unu

Azi nu te primesc în pat

Pentru că plouă

Și vreau să îmi spăl adresa cu sângele azvîrlit în obraz”

Despre cuvinte

”Când ma gândesc la un obiect eu nu văd în minte obiectul în cauză, ci văd cuvântul care îl desemnează. Când mă gândesc la scaun, eu nu văd un scaun, ci cuvântul scaun. Eu văd cuvintele scrise, nu obiectele care le desemnează. De aceea, pentru mine, joi este un cerc. Pentru că este un cuvânt din care disting cercul literei O. Și când rostesc cuvântul ”joi” mă gândesc la cuvântul francez ” joie” – ”bucurie”. Și, în aceeași secundă, în mintea mea se suprapun imaginile de ”rotund” și ”bucurie”, care dau un pepene. Deci pentru mine, ziua de joi este un pepene.”

 

O astfel de întâlnire cu Nora Iuga îți relevă o față a poeziei pe care nu ai cum să o cunoști altfel. Și atunci versurile ei capătă altă consistență, și altă încărcătură. Pe care nu le poți explica, și nici nu trebuie. Le poți simți.

Cristi Nedelcu

Câteva mituri despre școală

caricatura-azi-la-scoala
sursa desen

A trecut emoția legată de începutul unui nou an școlar, dar spațiul public este, în continuare, poluat de o serie întreagă de mituri legate de învățământul românesc. Prin urmare, am decis să trec în revistă câteva dintre acestea. Pentru că

Pe vremea lui Ceaușescu se învăța carte.

Pe vremea lui Ceaușescu școala începea formal pe 15 septembrie. Apoi, două săptămâni elevii (de liceu, dar în ultimii ani începuseră și cei de generală) erau duși la muncă agricole. Se intra la clasă în luna octombrie. În plus, vara erau obligatorii alte două săptămâni de muncă forțată.

Profesorii erau lipsiți de acces la orice noutăți în materia pe care o predau și se aflau sub controlul total al secretarului de partid și al securistului din școală care tăiau și spânzurau inclusiv în probleme legate de materia predată la clasă.

Științele umaniste erau complet politizate. Istoria se transformase într-o farsă, în care orice eveniment important din trecutul țării trebuia să aibă legătură cu Ceaușescu. Filosofia nu exista, totul fiind înlocuit cu rudimente de marxism leninism, care se reduceau tot la citate din Ceaușescu. În literatură mari scriitori ca Ionescu, Eliade, Noica erau interziși, iar profesorii nu cutezau să ne spună nimic despre ei. Laboratoarele erau dotate la nivelul anilor 60, informatica (ce atunci apărea) era total ignorată.

Examenul de bacalaureat era o formalitate. Asta și pentru că examenul de admitere la facultate era dur. Dar nu pentru toți. De exemplu copiii activiștilor de partid, ai securiștilor și, în general al nomenclaturiștilor, intrau pe pile chiar în condițiile unui examen de admitere dificil. Așa s-a născut zicala ”Copiii șefilor noștri vor fi șefii copiilor noștri”.

 

Școala românească este performantă pentru că dă olimpici.

Acest mit se bazează în primul rând pe faptul că informațiile despre performanțele elevilor din România la olimpiadele internaționale nu sunt puse în context. Știm când câștigăm noi o medalie de aur, dar nu și ce fac alte țări. De exemplu, Olimpiada Internațională de Matematică se organizează din 1959, la inițiativa României și, la început a fost doar o afacere a țărilor socialiste din estul Europei. Celelalte țări au intrat mai târziu în joc. Din 59 și până acum, România a ocupat de 5 ori locul 1, iar Ungaria de 6. În ultimii 30 de ani, China a câștgat de 19 ori locul 1.

Două dintre olimpiadele internaționale la care elevii participă sunt la materii care nu se regăsesc în curiculum din liceu – Olimpiada de Lingvistică și Olimpida de Științele Pământului.  Prima a fost creația lui Solomon Marcus (așa cum Olimpiada Internațională de Matematică fusese creația lui Nicolae-Victor Teodorescu), care a introdus în România aplicații ale matematicii în lingvistică, iar cea de de-a doua este un concurs interdisplinar

Rezultatele olimpicilor români nu au nicio legătură cu nivelul general al școlii românești. Ele sunt produsul câtorva profesori și elevi, și nu se reflectă deloc în rezultatele majorității elevilor care termină un liceu. Dovadă rezultatele slabe pe care elevii români le obțin, în fiecare an, la testele PISA.

În plus majoritatea olimpicilor pleacă din țară, pentru că aici nu există infrastructura de cercetare care să le permită să își valorifice potențialul.

Așadar, nu școala produce olimpici, ci câțiva profesori, iar școala nu beneficiază de pe urma rezultatelor lor.

Liceele ”bune” au profesori buni.

Numim licee ”bune”, liceele unde se intră cu medie foarte mare la admitere și unde se obțin medii mari la bacalaureat. Sunt liceele la care se înghesuie toți să își dea copiii pentru că acolo este un mediu concurențial puternic . Aceste rezultate nu sunt produsul profesorilor, ci al elevilor. Sau mai bine spus al meditațiilor plătite de părinți. Nivelul profesorilor este la fel ca la toate școlile, ba uneori chiar mai scăzut. Ai mai multe șanse să găsești un profesor care își face meseria așa cum trebuie la școli de cartier, sau în mediul rural, acolo unde părinții nu își permit să plătească atâți bani pe meditații.

Acest mit ascunde de fapt o segregare pe criterii economice pe care toți o vedem,dar la care închidem ochii.

 

”Dascălii” trebuie să aibă vocație.

A fi profesor este o meserie ca oricare alta. Dacă vrem performanță în domeniu, avem nevoie de profesioniști în educație. Nimeni nu cere de la un mecanic auto să aibă vocație și să își facă meseria indiferent de condiții. În schimb profesiorilor le cerem asta. Și nu mă refer aici la condițiile materiale, ci la cele de pregătire profesională. A termina o facultate de fizică, matematică, sau limbi străine nu te califică automat să fii profesor. Înainte era acel modul pedagogic. Acum se numește DPPD, și este un departament separat. Dar cursurile lui sunt la fel de inutile ca odinioară. Profesorilor le lipsește practica pedagogică, nimeni nu le spune cum trebuie să gestioneze o clasă. Învață asta pe propia piele. Profesorii, de fapt, se califică la locul de muncă. Unii mai bine, alții mai puțin bine. Prin urmare posibilitatea ca un absolvent de facultate să devină profesor ține mai mult de șansă, decât de existența unui sistem care să permită asta.

Acestea sunt doar câteva dintre miturile care se plimbă nestingherite în discuțiile despre școală. Le mestecăm, le ducem mai departe și, în felul ăsta, ne construim o idee falsă despre ce înseamnă, de fapt, învățământul de la noi.

 

Cristi Nedelcu

Început de toamnă cu festival de jazz

Când vorbim despre jazz, ne gândim imediat la libertate, improvizație, spirit ludic și energie. După cum se știe, jazzul apare la începutul secolului XX în New Orleans. Fiind un gen muzical extrem de viguros și prolific, din el se desprind numeroase stiluri – de la ragtime, în care pianul joacă rolul central, și Dixieland, caracterizat printr-o tehnică mai riguroasă, la stilul New Orleans, unde fantezia este debordantă, sau stilul Chicago unde trompeta devine pionul principal. Iar acestea sunt doar câteva dintre fețele unei muzici care de peste un secol se reinventează mereu.

 

festival de jazz

Cumva toate acestea ar părea în contradicție cu repertoriul unei filarmonici, unde muzica clasică impune rigoare și respect pentru canoane.

Și totuși, de trei ani, Filarmonica Oltenia încheie vara cu un festival de jazz care demonstreză că nu există contradicție între cele două moduri de a înțelege muzica.

Anul acesta, Craiova Jazz Festival va începe marți 10 septembrie printr-un concert susținut de Oltenia Big Band. Bandul condus de Dorin Măciucă este unul extrem de versatil, dovadă stilurile diverse pe care le abordează – swing, blues, bebop, Dixieland, modal jazz, latin-jazz-fusion, cuban-brazilian jazz.

A doua seară îi va avea ca invitați pe cei de la Arya Jazz Band, care vor interpreta melodii incluse pe albumul „LIVE SESSION:GO!”.

A treia seară de festival va aduce în fața publicului craioveran pe Ana Mardare și Tudy Zaharescu Jazz&Soul Band. Unul dintre cele mai cuoscute banduri din jazzul românesc, acesta are un repertoriu bogat care cuprinde   funk, R&B, motown standard jazz, reggae şi soul

Festivalul se va încheia vineri seara, 13 septembrie, cu un spectacol susținut de Cico’s Jazz Orchestra din Germania Feat. Oltenia Big Band. Cico’s Jazz Orchestra este condusă de Horia Dinu Nicolaescu. Născut în Craiova şi stabilit în Germania din 1971, este un nume cunoscut în lumea jazzului, susținând concerte la toate marile festivaluri de profil.

Biletele şi abonamentele s-au pus în vânzare la agenţia Filarmonicii „Oltenia” Craiova, din Calea Unirii Nr. 16, tel. 0251.414.698, luni – vineri, orele 10:00 – 18:00. Preţuri bilete: 40 lei; 10 lei (elevi, studenţi, seniori); preţ abonament: 100 lei / 4 seri.

 

Cristi Nedelcu