Bacul și viralul

19642696_825252694300593_7024960253104785925_n

 

Eram la volan, veneam de la redacție când l-am văzut. Mi s-a părut foarte bună poanta și la semafor am oprit în spatele lui, am făcut poza și am postat-o pe facebook. Banal.  Asta facem zilnic. Mark Zuckerberg ne-a modificat într-atât comportamentul, încât ni se pare normal să împărtășim ceva care ne place/ne șochează/ne marchează celor din lista noastră de prieteni. Eu cel puțin o fac uneori. Nu foarte des, dar nici rar. Iar gluma era reușită. Băiatul scăpase de la BAC și voia cumva să se elibereze de tot stresul pe care nu neapărat examenul în sine îl pune pe un elev, cât tot circul mediatic care înconjoară acest examen și la care, trebuie să recunoaștem, presa și rețelele de socializare au o contribuție esențială. Și a decis să plimbe gluma asta prin oraș. Ca și cum ar fi pus o memă pe facebook.

Am făcut poza în jurul orei 18. Nu am o listă de prieteni prea numeroasă, dacă este să judecăm după standardele unora – sub 900. De obicei o fotografie pe care o postez are câteva zeci de likeuri și rar o distribuire sau două. Asta a strâns într-o oră cam 40 de distribuiri. Până seara se făcuseră 350. A doua zi de dimineață erau deja 700, apoi ritmul a crescut – 1.000, 2.000, etc. Creștere exponențială. În 24 de ore s-au făcut aproximativ 5.000 de distribuiri ale fotografiei și, cel puțin pe pagina mea, peste 500 de comentarii. Cele mai multe, în același ton ”Cum de ai luat bacul, când nu știi să scrii?”. ” Vai de mama ei de școala! Iei bacalaureatul și ai carențe la exprimare în limba română. Oare cum o fi trecut prin școală?”  ”… viitorul trist al ROMÂNIEI!!! …să ferească „Ă-L” de sus sa pici pe mana unui astfel de ….medic, judecător, politician. etc!!!” (diacriticele sunt adăugate de mine)

 

Câteva au remarcat că era o glumă, iar autorul a intervenit și a spus asta explicit. Fără prea mare succes. Oamenii erau prea dornici să (se) remarce o greșeală de altfel mult prea evidentă. De ce? Primul impuls este să spui că oamenii nu sunt în stare să recunoască o glumă, chiar atunci când aceasta le scoate ochii. Dar am face aceeași greșeală pe care au făcut-o ei, când s-au grăbit să îi strige tânărului că nu ar fi trebuit să promoveze bacul pentru că nu știe să scrie. Adevărul este mai nuanțat. Oamenii reacționează la lucrurile care le confirmă așteptările. Iar facebookul nu face decât să accentueze gradul de conformitate. Căutăm și distribuim știrile sau informațiile care ne întăresc convingerile. Or, în ceea ce privește examenul de bacalureat, convingerea noastră generală este că elevii de azi nu mai învață. Sunt multe elemente care au contribuit la această convingere. În primul rând obsesia națională din fiecare vară legată de procentul de promovabilitate. Aproape fiecare ministru al educației sau fiecare inspector școlar general fac din procentul de promovare la bacalaureat un titlu personal de glorie.  Apoi media. Știrile, în special cele de televiziune, vânează tinerii care râd și spun nonșalanți că nu au făcut nimic la examen, că oricum nu le folosește la nimic. Și să nu uităm perlele care făceau deliciul internetului (anul acesta trebuie să recunoaștem că subiectul a fost mai puțin exploatat, și au început chiar să se audă voci care spun că nu este nici de râs, nici fair să exploatăm aceste erori ale elevilor), dar și al presei.

Toate acestea ascund incapacitatea noastră de a discuta serios și de a găsi soluții pentru o problemă reală – școala nu răspunde în momentul de față nici nevoilor societății, și nici așteptărilor elevilor. Aceștia o resimt ca inutilă și opresivă, iar societatea simte că tinerii care părăsesc băncile școlii nu sunt deloc pregătiți pentru ce îi așteaptă mai departe. De fiecare data când se discută despre asta, toți sunt de accord că materia este stufoasă, depășită și programele ar trebui schimbate. Rezultatul este de fiecare data același – nimeni nu face nimic pentru a schimba ceva. Copiii sunt puși să memoreze scheme și rețete fixe care ucid orice creativitate. La matematică trebuie să rezolve integrale, matrici, ș.a.m.d., dar nu știu să înțeleagă cum se calculează dobânda la un împrumut bancar. La limba română trebuie să memoreze comentarii inutile al căror singur efect este că îi va îndepărta de plăcerea lecturii. Cred că cei mai mulți dintre noi încă mai au coșmaruri cu întrebarea ”Ce a vrut să spună poetul cu aceste versuri”? Iar exemplele pot continua  la nesfârșit.

Revenind la viralul de la care am pornit. Nu știu câți dintre cei care nu au înțeles gluma tânărului au fost la fel de indignați de faptul că actualul ministru al învățământului spune ”bacaloreat” și că vorbește despre ”procentul de promovabilitate” (în loc de procentul de promovare). Unii dintre ei poate chiar l-au votat.

Dar e mai simplu să te uiți superior la elevii care termină acum școala, decât critic la cei pe care i-ai desemnat să te conducă.

Cristi Nedelcu

Dragostea între trupuri și suflete chinuite

Psihanaliza este una dintre sursele principale de combustie pentru filmele românești. Dacă este să numim doar ”Poziția copilului” sau ”Ana, mon amour” și ar fi suficient ca argument. Am văzut destul de puține filme est europene pentru a putea spune dacă acest lucru este valabil și în restul statelor din fostul bloc sovietic, dar ”Despre trup și suflet” al lui Ildikó Enyedi, considerat de mulți filmul verii, se înscrie în această direcție. Un film în care relațiile dintr-un cuplu pot fi folosite ca obiect de studiu într-o facultate de psihologie.

Ildikó Enyedi poate fi numită deja o veterană a filmografiei maghiare. Filmele ei au atras atenția din 1989 când filmul ei ”Secolul meu XX” a participat la Festivalul de la Cannes și a fost recompensat cu premiul ”Camera d Or”. A făcut filme nu foarte des, dar de fiecare dată a atras atenția asupra lor. Acum, cu ”Despre trup și suflet” a obținut Ursul de Aur la Festivalul de Film de la Berlin. Ildikó Enyedi seamană cu Radu Jude, Cristi Puiu sau Cristi Mungiu, în sensul că preferă să facă filmul de la un cap la altul – scenariul și regia.

Povestea este una mai puțin obșinuită, atât prin decorul în care ia naștere – un abator – cât și grație protagoniștilor – două personaje nevrotice, cu vârste, experiențe de viață, poziții și așteptări de la viitor total diferite. Ele se regăsesc într-un fel straniu, descoperind că au același vis. Aici este una dintre reușitele filmului, pentru că nu exploatează acest filon nici în cheie supranaturală (ori suprarealistă), nici într-una absurd. Nu. Povestea curge natural, chiar dacă are o premisă ieșită din comun (care va constitui și materialul pentru final, de altfel). Este cumva în sensul realismului magic, în care gesturi comune și situații obișnuite au ca motor fapte ieșite din comun.

on-body-and-soul-522189l-1600x1200-n-9975bfdb

Ildikó Enyedi alege să spună povestea celor doi într-un ritm destul de lent, dar cu o evoluție care suplinește lipsa de suspans. Finalul are o întorsătură de situație ușor forțată, care iese cumva din ritmul general al filmului, dar fără ca acest lucru să fie supărător.

În ceea ce privește interpretarea, turul de forță îi aparține Alexandrei Borbély cea care reușește un personaj între Dustin Hofmann în Rain Mann și Isabelle Huppert în Erika Kohut (din ecranizarea de către Michael Haneke a romanului ”Pianista” a Elfriedei Jelinek ). Un personaj nevrotic, care sub imperiul emoției nou descoperite face tot posibilul să își depășească nevroza, o controlează aproape matematic încercând să își construiască accesul la o lume care îi este interzisă.

on-body-and-soul-913139l-1600x1200-n-fe2bd71f
Alexandra Borbély în rolul Mariei

Nu știm motivul, bănuim doar o trauma din copilărie. Aici este unul dintre atuurile scenariului, care din câteva situații ne dă o direcție să înțelegem personajul fără a fi prea explicit. Principalul element prin care Maria este caracterizată este privirea. Ea vede detalii care celorlalți le scapă, și care structurează altfel realitatea, făcând-o de multe ori de nesuportat. Modul de filmare susține această perspectivă, prin cadre de detaliu sau prin unghiuri de filmare neașteptate (în special reflexii sau filmări la nivelul solului). De altfel, filmul Ildikó Enyedi are ca primă calitate, vizualul. Deși nu caută în mod ostentativ picturalul, este o peliculă care spune o poveste și prin imagine, fără ca relația imagine-text să fie pleonastică.

Personajul masculin, Endre (Géza Morcsányi) este mai curând liniar, lipsit de profunzime. Trauma lui este vizibilă și rămâne la nivelul fizic. Evoluția lui potențată de interacțiunea cu Maria, pentru că scenele sale de singurătate sunt plate, spre deosebire de cele ale Mariei care transmit tensiunea pe care personajul o trăiește în raport cu realitatea agresivă.

on-body-and-soul-421565l.jpg
Géza Morcsányi în rolul lui Endre

Dincolo de câteva scene voit șocante, în care sângele este exploatat la maxim (și care a făcut ca filmul să fie încadrat la audiență +18) ”Despre trup și suflet” este un film sensibil despre fragilitatea omului, dar și despre capacitatea lui de a își găsit împlinirea în cele mai neașteptate momente sau locuri.

 

Cristi Nedelcu

Cum (nu) s-a dus dezvoltarea orașelor din Oltenia pe(ste) Apa Sâmbetei

”De ce este România altfel” și-a intitulat Lucian Boia una dintre lucrările sale care a provocat foarte multe dispute și polemici. Dacă țara noastră este ”altfel” față de țările din regiune, putem spune că în interiorul României, Oltenia este ”altfel” decât restul regiunilor. Și nu ne referim la diferențele firești dintre zonele unei țări, ci la unele importante, care uneori marchează evoluții economice și sociale.

Am vorbit altă dată despre substratul arhaic al zonei, care, poate paradoxal, a favorizat, în unele situații, explozii individuale de modernitate ce redescoperă și valorifică această bogăție de semne și semnificații.

Acum mă voi referi la un alt aspect, care ține, însă, de aceeași zonă mentalitară ce poate avea uneori efecte directe asupra unor aspecte extrem de concrete din viața noastră de zi cu zi. Este vorba despre dezvoltarea urbană a orașelor Olteniei, care urmează un tipar aparte.

După cum se știe principala condiție pentru apariția unei așezări este apa. Ea oferă elemente importante care facilitează viața – consum, irigație pentru agricultură, apărare, comerț, iar exemplele pot continua. Așa cum scria Adrian Majuru o așezare își definește forma și structura în funcție de apa pe al cărei curs s-a dezvoltat. Inclusiv rețeaua de străzi este definită astfel. ” Poziţia faţă de apă condiţionează dispunerea şi forma tramei stradale, care poate fi impărţită în: tramă longitudinală (străzile principale sunt orientate paralel apa), tramă în pieptene (tipica pentru oraşele fluviale cu port/oraşe port; datorită deschiderii la apă, acest tip de organizare furnizează accese multiple spre cheiul portului), tramă axială (tipică pentru oraşele situate pe intersecţia unui drum important cu apa; se disting printr-o stradă principală ce duce spre pod, perpendiculară pe apă, celelalte străzi formând un sistem ortogonal suprapus acestei direcţii majore) sau tramă peisagistică (specifică oraşelelor cu o topografie extrem de dificilă care a generat o formă unică, cu expresie plastică individuala în care apa e parte integrantă” (”Apa în relaţia cu aşezările umane – aspecte teoretice şi perspective personale”.

Tot Adrian Majuru trece în revistă potențialul pe care aceste cursuri de apă le au în ceea ce înseamnă dezvoltarea urbană – de la potențialul economic/industrial, la cel turistic și cel de agrement, până la potențialul peisagistic și afectiv.

Să vedem acum cum au valorificat orașele Olteniei aceste tipuri de potențial și cum și-au construit dezvoltarea urbană în raport cu râurile pe care s-au născut.

Craiova – Jiu

Relația dintre Craiova și Jiu este, dacă ar fi să folosim, un termen din relațiile interpersonale, una ”la distanță”. Râul curge la câțiva kilometri buni de intrarea în oraș și, pe malurile lui, nu s-a dezvoltat nimic. Nici zonă portuară, nici parcuri de agrement, nici zona turistică. Nimic. Orașul crește în celelalte direcții, ignorând râul care i-a dat viață.

 

pod podari large-b
Jiul la Podari. sursa foto – podari.ro

Craiova a crescut mult nu doar față de vatra istorică a orașului, care acum reprezintă centrul vechi, ci și față de cum arăta orașul acum 20 de ani, să spunem, imediat după Revoluție. La vremea aceea, platformele industriale mărgineau orașul. Acum, orașul s-a dezvoltat mult peste vechile granițe, intrând practic peste câteva dintre comunele limitrofe. Dintre toate ieșirile orașului (bariere cum erau numite odinioară) trei nu au respectat această regulă – cele care duc spre comunele Podari, Bucovăț și Breasta. Toate trei înseamnă treceri peste Jiu. În fiecare dintre aceste cazuri nici comunele, nici orașul nu s-au apropiat de râu, care rămâne cu o zonă destul de mare neamenajată, ceea ce este cel puțin surprinzător. Asta în condițiile în care unul dintre poduri, cel de la Breasta, a fost construit în 1896, perioadă în care orașul Craiova se moderniza. Practic, podul s-a născut odată cu Bănia modernă. Dar orașul nu a profitat de acest lucru.

dfhsdths0222
Podul de la Breasta în 1896. sursa foto – imagoromaniae.ro

Desigur, faptul că în apropierea acestor localități, cursul Jiului nu a fost regularizat este un motiv important pentru care dezvoltarea urbană nu s-a putut face pe aceste direcții, dar chiar lipsa aecstei amenajeri spune ceva despre cum a fost gândită expansiunea orașului.

În cazul Craiovei, fuga de cursul de apă pe care orașul s-a dezvoltat, este și mai evidentă dacă luăm în calcul două aspecte. În primul rând lipsa aproape totală a oricărei inițiative de folosire în scop turistic a cursului de apă, deși în alte părți au fost amenajate fie ștranduri, fie mini-porturi de agrement. Spun aproape, pentru că în zona Podari a existat o inițiativă a unui afacerist, Dinel Staicu, prin care era folosit un teren de pe malul Jiului pentru a se construi un fel de complex care să exploateze în scop turstic relicve ale comunismului. Dar acesta nu folosea Jiul decât ca decor și nu ca actor principal în întregul ansamblu. Al doilea aspect, mult mai elocvent îl reprezintă amplasarea depozitului de deșeuri a câțiva pași de acest curs de apă. Este un caz rar, dacă nu unic, de dezvoltare urbană, în care un oraș își amplasează groapa de gunoi aproape de cursul său de apă.

Slatina – Olt

Podul peste Olt de la intrarea în Slatina are o poveste extrem de interesantă. Mult timp râul a marcat granița dintre Oltenia și Muntenia iar trecerea peste el se făcea cu ajutorul podurilor plutitoare. (de altfel și Jiul se trecea la fel, dovadă toponimul comunei Podari de lângă Craiova). Abia în 1845 se contruiește primul pod stabil, de lemn și el, pentru ca în 1889 să se înceapă contrucția unui pod de fier, care reperezenta o perfomanță inginerească. După podul de la Cernavodă, era a doua construcție de acest fel din țară, și semnul că România intra definitiv în zona civilizației industriale.

 

923_001
sursa foto – vechiul-regat.blogspot.ro

Ar fi fost de așteptat ca Slatina să beneficieze de această construcție și să se dezvolte spre Olt. Nu a fost deloc așa, și orașul s-a dus spre dealul la poalele căruia curge râul. Slatina și-a edificat o platformă industrială importantă, care nu are nici măcar o singură componentă legată de râul care trece pe lângă ea. La fel ca și în cazul Craiovei, nici potențialul turistic sau cel de agrement nu a fost folosit. Există o plajă amenajată în apropierea unei limbi de pământ și un club nautic, dar este departe de potențialul pe care Oltul îl are.

Râmnicu Vâlcea – Olt

Este orașul care s-a ”lipit” cel mai mult de rău, dar fără să îi depășească granița. Trama stradală  este una longitudinală și, spre deosebire de Craiova și Slatina, unde orientarea străzilor nu are nicio legătură cu râul din apropiere, în Râmnicu Vâlcea este clar că ele s-au dezvoltat în principal de-a lungul Oltului. În rest, aceeași reticență de a construi poduri peste râu și de a îl îngloba în oraș.

575243ba04c2c67b9d456ce5a0aebfec
Râmnicu Vâlcea. sursă foto – pinterest

Severin – Dunăre

Severinul este cel mai important oraș port din Oltenia. Dacă analizăm după modelul propus de Adrian Majuru, orașul se află într-o fază pe care localitățile similare din Occident au parcurs-o în anii 60-70. Aceasta implică ”o separare spaţială accelerată şi marcantă între oraş şi apă şi arii de dezvoltare industrială în locaţii depărtate de nucleul urban’’. Numai că, în cazul acestora, după anii 80 se intră într-o altă fază, și anume aceea în care  malul de râu și apa capătă o altă valoare urbană, care asigură satisfacerea unor alte nevoi ale locuitorilor – spații de agrement, peisajul pe care malul apei îl oferă, chiar spații de dezvoltare imobiliară care să folosească apa și malul ei ca element de atracție, etc. Nimic din toate astea în Severin. Orașul este separat de Dunăre prin linia ferată care îi blochează astfel coborârea spre malul fluviului.

Fabrica-de-vagoane-Astrarail-Drobeta-Turnu-Severin-si-Caracal--6093922047_3_huge
sursa foto – fotografieaeriana.eu 

 

Pentru a încerca o explicție, trebuie să ne întoarcem la rolul simbolic al apei în civilizația tradițională românească. Fiind legată de viață, apa este prezentă în toate ritualurile importante, în special în cele de trecere. De la forța malefică pe care o capătă apa cu care este spălat mortul până la slobozirea apei, toate riturile care marchează cea mai importantă trecere a omului, sunt însoțite de acest element vital. În tradiția populară românească există o reflectare a Râului Styx, cel care separa cele două lumi – cea văzută și cea nevăzută, și anume Apa Sâmbetei. Conform lui Romulus Vulcănescu, Apa Sâmbetei dă tărcoale Pământului și coboară în spirală în fundul Iadului ca o apă nefastă, malefică. Peste acest substrat pre-creștin s-au suprapus elemente creștine, și chiar unele împrumutate de la evrei.  Chiar numele acestei ape ar veni, de la ei, deoarece în mitologia lor există un râu, Sanbation, care nu curgea sâmbăta, pentru că, în confomitate cu credința acestora, era zi lăsată de Dumnezeu pentru odihnă.

După cum am spus și cu altă ocazie, Oltenia este una dintre zonele în care gândirea de tip magic a continuat să rămână prezentă în mod constant, indiferent de evoluția economică. Modernitatea a pătruns la nivel superficial, în timp ce relațiile și structurile continuă să fie puternic influențate de acest gen de gândire. Într-o astfel de logică râul care trece pe lângă o localitate reflectă în plan material Apa Sâmbetei, iar trecerea ei este simțită ca încălcarea unui tabu. Localitatea trebuie să privească în altă parte decât în zona de peste râu, deoarece acesta este granița dintre cele două lumi, iar zona aceea nu este una prielnică. Este motivul pentru care orașele Olteniei ”fug” de apele pe malul cărora s-au născut.

Cumva putem spune că dezvoltarea lor s-a dus pe Apa Sâmbetei, pentru că nu au îndrăznit să o încalce.

Cristi Nedelcu

Apă vie, apă moartă

Sapă, frate, sapă, sapă,

până când vei da de apă.

Ctitor fii fântânilor, ce

gura, inima ne-adapă.

Lucian Blaga

unnamed
foto Cristian Bassa

Civilizația rurală românească a investit apa cu proprietăți magice, lucru cât se poate de firesc dacă avem în vedere faptul că existența unui curs de apă a fost definitorie pentru înființarea oricărei așezări. În Oltenia, care are o relație aparte cu substratul ei arhaic din care i se trag exploziile de modernitate (am mai scris despre asta), apa este cu atât mai prezentă în toate ritualurile care definesc comunitatea.

Cursurile de apă în jurul cărora se nasc aşezările aveau proprietăţi magice. Ele erau, într-un fel, imaginea din lumea reală a Apei Sâmbetei. În tradiţia populară românească, acest rău este echivalentul Styxului din mitologia greacă. El izvorăște de sub Pomul Vieții (aflat în Rai), curge colectând toate apele de pe Pământ, şi, după ce înconjoară pământul de 7 ori, intră în Sorbul Pământului și se varsă în Iad. Aşadar, apa curgătoare pe firul căreia se născuse aşezarea este reflectarea în lumea reală a hotarului dintre cele două lumi. Este, poate, şi motivul pentru care în Oltenia toate localităţile se dezvoltă cu spatele la apa curgătoare pe malul căreia au luat naştere. Şi nu e vorba doar despre commune. Oraşele importante ale Olteniei (Craiova, Slatina, etc) au întors spatele râurilor ca şi cum s-ar fi temut să treacă această graniță simbolică. În timp ce, de exemplu, în Ardeal, unde oraşele au fost mai curând ridicate urmând modelul vestic, râurile au fost înglobate în aşezare, care s-a dezvoltat pe ambele maluri.

Fântănile şi izvoarele au şi ele aceleaşi proprietăţi. Aproape fiecare mânăstire, în special cele din Oltenia de sub munte, are în apropiere un izvor tămăduitor. De asemenea, fântânile care se regăseau la răscruciurile satelor, sau pe câmp erau purtătoare ale unor semnificaţii magico-religioase. Fântâna înseamnă viaţă, iar multe obiceiuri sunt legate de ea. De lăsatul secului, în unele sate din Oltenia se păzesc şi acum fântânile, semn al importanței lor pentru comunitate. Caloianul este un alt ritual pre-creştin, prin care este invocată ploaia şi care are fântâna ca element central (aici se aruncă idolul a cărui moarte se speră că va aduce ploaia). Unul dintre mijloacele prin care cineva poate căpăta iertarea păcatelor este să construiască o fântână. Iar exemplele pot continua.

Am scris acest preambul pentru a încerca să dau dimensiunea proiectului “Fântânile Olteniei” pus la punct de către un antropolog, Cristina Irian, şi doi artişti fotografi, Dorian Delureanu şi Cristian Bassa. Expoziția asociată acestui proiect este găzduită în această perioadă la Muzeul Olteniei.

unnamed (3)
Florin Ridiche – directorul Muzeului Olteniei, Dorian Delureanu, Cristina Irian și Cristian Bassa la deschiderea expoziției (foto Lucian Anghel)

Proiectul desfășurat sub patronajul Muzeului Țăranului Român, presupune cartografierea fântânilor și izvoarelor din toată regiunea, fotografierea lor și întocmirea unei hărți electronice care să le conțină. În plus, sunt strânse mărturii, povești și tot ce însoțește fântână în cultura tradițională.

În timpul călătoriilor lor prin Oltenia, cei doi artişti fotografi au realizat imagini cu fântânile din Dolj şi Mehedinţi. (este primul pas al proiectului). Fotografiile au fost realizate color (Dorian Delureanu) şi alb negru (Cristian Bassa). Diferenţele de abordare nu se opresc aici. Cristian Bassa încearcă să redea aspectul documentar, insitând asupra ansamblului şi încadrării fântânilor în locul căreia îi aparţin, Dorian Delureanu are o abordare mai modernă, căutând uneori efecte de peisaj, sau detalii care oferă o perspectivă inedită asupra obiectului fotografiat. Din îmbinarea celor două abordări rezultă o imagine caleidoscopică asupra acestui fenomen.

După cum a povestit Cristina Irian ”Proiectul a luat naștere prin colaborarea și la inițiativa Muzeului Țăranului Român. Un rol principal l-a avut Bogdan Iancu și el din Oltenia la fel ca Dorian și Cristi. Anul trecut am făcut primele trasee în Dolj și Mehedinți și dorim ca anul acesta să continuăm proiectul în celelalte județe. Prin proiect ne propunem să cartografiem Oltenia cu apele ei până la izvoare. Oltenia este un spațiu care conține multe monumente de acest tip. Este foarte important ca aceste izvoare și fântâni să fie trecute pe o hartă electronică. Ea arată vechile drumuri comerciale ale Olteniei, locurile unde drumurile vechi se întretaie cu cele noi. Am vorbit cu un bătrân fântânar din satul Puțuri care mi-au spus că fântânile ca și oamenii au o viață a lor. O fântână dacă este bine întreținută poate să dureze și 100 de ani. Noi am întâlnit fântâni mai vechi de un secol, cum este fântâna lui Jean Mihail care anul acesta face 119 ani.”

Fântânile Olteniei mor. Ca urmare a nepăsării oamenilor, pentru care apa și-a pierdut semnificația magică, dar și ca urmare a unei jumătăți de secol de agricultură comunistă care a distrus pânzele freatice de suprafață.

De aceea proiectul celor trei este fabulous. Grație lui va fi salvat, măcar în memorie un tezaur bogat al vieții de odinioară de la noi

Povestea fântânilor din Oltenia are și un post scriptum interesant. După intrarea în Uniunea Europeană, România a fost obligată să asigure pentru mediul rural condiții similar celor din urban. În primul rând apă curentă și canalizare. Prin urmare în majoritatea comunelor a început sarabanda proiectelor de introducere a rețelelor de apă. Rezultatele sunt însă departe de cele scontate de oficialii europeni. Cel puțin în Dolj, o mare parte din apa regăsită în rețelele comunale nu este potabilă (detalii aici și aici). Rezultatele sunt de multe tragice, înregistrându-se cazuri de copii care au ajuns la spital (amănunte aici). Nimeni nu a declanșat o anchetă să vadă cum s-au făcut aceste lucrări, dar nu despre asta discutăm aici. Ci despre rezultatul faptului că modernismul a eliminat un tip de gândire magic cu altul modern, rationalist și logic. Surprizător, rezultatele nu sunt atât de reușite. Cel puţin nu la noi.

Cristi Nedelcu

 

Niciodată

 

16298399_733344390158091_6618359274225447279_n
sursă foto

Niciodată, în istoria postdecembristă a României, un număr atât de mic de persoane nu a făcut, în timp atât de scurt, un rău atât de mare, unui număr atât de mare de persoane.

Câțiva oameni, incredibil de puțini, au reușit, cu decizii hoțești, luate la ceas de seară, și cu o atitudine agresivă și arogantă, să scoată în stradă mai mulți români decât au ieșit vreodată în ultimele două decenii.

S-a vorbit despre două Românii. Sunt două, da. Dar România din stradă nu este împotriva celeilalte Românii. România din stradă este împotriva unui grup de hoți. Dacă îi numărăm, aceștia sunt incredibil de puțini. Îi putem număra pe degetele de la o mână. Și atunci de ce s-a ajuns aici? Pentru     că acest grup a ajuns la putere prin minciună și șantaj. Se amintește mereu că actuala putere este aleasă democratic. Votul a fost liber și corect exprimat, dar, am uitat toată manipularea care l-a precedat? Toate acele fake news care circulau în spațiul public cu o lejeritate incredibilă și toate intoxicările nu aveau cum să rămână fără efect. Cine crede că poți ajunge la guvernare bazat pe minciună, și apoi să guvernezi corect se înșeală. Minciuna nu poate să dispară pur și simplu. Pentru că ea îl face pe cel care a folosit-o să se poziționeze într-un raport fals cu ceea ce se întâmplă în jurul lui. Și rămâne în acest raport mereu. Un raport care îl face să vadă conjurații acolo unde sunt proteste pașnice și interese ascunse acolo unde sunt cerințe legitime.

Sunt două Românii. Una care simte că îi este furată democrația și alta care crede că ceea ce se întâmplă acum nu e treaba ei. Nu sunt una împotriva alteia. Poate doar paralele.

Când grupul care a provocat această criză o să dispară, ne vom minuna cum s-a ajuns aici.

Și când ne vom întreba asta să nu uităm de rolul pe care minciuna l-a jucat. Între democrație și adevăr este o legătură foarte strânsă.

Cristi Nedelcu

Societatea deschisă fața în față cu limba de lemn

 

media-spoonfeeding-cartoon

Explozia de ură, minciună și manipulare care însoțește și încearcă să  demonizeze protestele din ultimul timp nu vine din neant. Ea este rezultatul unor ani întregi de construire a acestui  discurs, cu instrumente preluate din arsenalul comunist al limbii de lemn. ”Discursul de lemn este un discurs cu sens unic – el nu admite replică” scria Franoise Thom în volumul care avea să definească această realitate totalitară. Iar un astfel de discurs a proliferat în ultimii ani. La început timid, apoi, pe măsură ce instrumentele de propagare a lui deveneau tot mai la îndemână, iar mijloacele de sancționare dispăreau, tot mai agresiv, ajungând la această dimensiune. 90.000 de oameni ies în stradă, iar pe un post de televiziune cineva spune nonșalant ”Au fost 15.000 de pițipoance oengiste, mai puține ca la mall”. Oamenii se organizează pe rețelele de socializare, într-un efort admirabil, și se trezesc acuzați că ar fi ”vânduți”.

De fiecare dată, acuzațiile sunt rizibile și provoacă în cel mai bun caz amuzamentul unui om care gândește cu propria minte. Par atât de absurde, încât nu știi cum să le combați. Îți vine să crezi că bunul simț e suficient. Nu este. Pentru că ele vin dintr-un sistem care le-a dovedit funcționalitatea – cel comunist.  Nu credibilitatea unor astfel de afirmații contează, ci tonul și determinarea cu care sunt spuse. Repetată în acest mod, o minciună va sfârși prin a deveni adevăr pentru cel dispus să creadă acest lucru din start.

”Nu poți lupta și împotriva cuvintelor și împotriva sensurilor lor” descoperea Steinhardt în beciurile Securității.  Peste ani, mecanismul este redescoperit și folosit cu același succes. Primul cuvânt care a făcut carieră în acest mod a fost ”băsist”. Este tipul clasic de argument greșit din punct de vedere al logicii, care apelează la argumentum Ad Hominem. Cu alte cuvinte, ideile omului sunt anulate din start, și el în sine este supus unei judecăți fără să aibă posibilitatea să se apere. ”Ești băsist” înseamnă că nu ai niciun drept să vorbești, că opiniile tale nu contează și că, în general, tu nu contezi. O persoană supusă unei astfel de etichetări ar trebui să facă un efort argumentativ de genul ”nu sunt băsist, dar chiar dacă aș fi, asta nu înseamnă că nu trebuie să îmi ascultați argumentele”. Un demers sortit eșecului. Pentru că nu poți lupta, în același timp, și  împotriva cuvintelor și împotriva sensurilor lor.

Discursul comunist funcționa așa. Identifica un termen care era conotat cu toate atributele negative (”troskyst”, ”deviationist”, etc), apoi acel cuvânt era aruncat asupra adversarilor ca o bâtă. Efectul era devastator. Petru Dumitriu descrie în ”Ne întâlnim la judecata de apoi” câteva ședințe de partid care funcționau în modul descris mai sus. Așa a funcționat și la noi. Cine nu se supunea logicii și discursului promovat de aripa reactionar-stângistă (o alianță sui-generis care implică un partid – PSD –  și mai multe organisme de presă, care fie gravitează în jurul, fie îl conduc) era lovit direct cu această catalogare și redus la tăcere. Dialogul devenea imposibil. De altfel, nici nu era dorit. Propaganda nu are nevoie de dialog, sau mai bine spus îl mimează.

Odată depășit ”istoric” acest termen, a fost nevoie de un altul. Au fost testate mai multe, dar cel mai util s-a dovedit a fi cel de ”soroșist”. Adept al lui Soros. Avantajul acestui termen este acela că face apel la faptul că suntem înclinați să dăm crezare teoriilor conspiraționiste. Discursul acesta ”anti-sosoșist” a venit pe un teren deja pregătit. Ca în ”1984” al lui Orwell, oamenii erau deja condiționați de acele ”minute de ură”. Discursul ”anti-sosoșist” repetă câteva formule stereotipe, cu valoare de incantație.

Foarte puțini dintre cei care cad pradă acestui discurs știu cine este George Soros. Și mai puțini dintre ei știu cine a fost mentorul lui,  Karl Popper, și mai ales, ce vrea să spună acest concept atât de hulit de societate deschisă. Deși, toate aceste informații se află la un click distanță. Oamenii nu ar avea altceva de făcut decât să își dorească să iasă din această paradigmă a urii și a lipsei de cunoaștere. Căci, societatea deschisă despre care vorbea fondatorul raționalismului critic, tocmai asta postulează.

Principalele concepte pe care Popper  le-a susținut teoretic, iar Soros practic, și care definesc societatea deschisă sunt

Umanitarismul – compasiunea pentru semenii noștri

Individualismul – indivizii sunt mai importanți decât grupul sau statul din care fac parte. Drepturile individuale nu vor fi sacrificate în favoarea intereselor de stat sau de grup.

Egalitarismul – indivizii trebuie să fie egali în fața legii, iar legea trebuie să nu discrimineze indivizii după apartenența la un grup sau altul.

Protecționismul – funcția principală a statului ar trebui să fie protejarea indivizilor împotriva abuzurilor care ar putea veni din partea unor indivizi mai puternici sau mai bine înarmați decât alții.

Contractualismul – statul ar trebui să funcționeze ca o înțelegere între indivizi care își garantează reciproc drepturile.

Care dintre aceste concepte amenință un stat liberal, care își respectă cetățenii și pune bunăstarea lor pe primul loc? Niciunul. Și atunci? De ce această ură împotriva ”ong-iștilor lui Soroș”?

Conflictul de acum care împarte societatea românească în două este unul civilizational. A demonstrate-o foarte bine Barbu Mateescu. Dar este mai mult de atât. Este conflictul între două modalități de a privi relația dintre limbaj și adevăr. Primul, cel al stângii reacționare, privește limbajul ca un instrument care trebuie folosit pentru cauză chiar împotriva adevărului, sau, mai ales împotriva lui. Al doilea este modul de folosire al limbajului pentru a exprima realitatea așa cum reiese ea din percepția comună.

Oamenii ies în stradă și pentru că simt derapajele unui astfel de mod de a folosi limbajul.

După ce Trump a câștigat alegerile în SUA au crescut în mod exploziv vânzările romanului lui Orwell ”1984”. Cred că și editorii de la noi ar trebui să fie pe fază.

Cristi Nedelcu

Democraţia străzii

 

Închisorile au fost deschise

Dar din ele nimeni n-a ieşit

Unii chiar s-au spânzurat de vise

Alţii chiar s-au îngropat în zid

Mircea Dinescu – Cântec de lampa stinsă

Democraţia nu este despre cum majoritatea poate decide orice, fără a ţine cont de minoritate. Nu se reduce la cifre, şi la procente. Democraţia este despre cum cetăţenii decid cine şi în ce direcţie să conducă societatea. În mod sigur oamenii nu vor fi niciodată toţi de aceeaşi părere, iar direcţia generală este dată de majoritate. Asta, nu înseamnă, însă, că această majoritate poate legitima orice. Nu poate legitima încălcarea legii, sau a drepturilor pe care toţi am convenit că le respectăm. Asta ar trebui să se întâmple într-un stat de drept. Un primar, chiar ales el cu o majoritate zdrobitoare, nu poate spune unui profesor să nu pună absenţă unui copil care întârzie la şcoală, pentru că nu acesta este atribuţia lui. El are altele (multe altele) pe cap. Un ministru al justiţiei nu poate să îi spună unui judecător ce soluţie să dea într-un dosar chiar dacă (sau mai bine spus, mai ales dacă) îl judecă pe şeful lui de partid.

 

16174750_10210727596478755_5138611071898974447_n
sursă foto

Tot ce am spus mai devreme par truisme, pe care aproape îţi este jenă să le reaminteşti. Şi totuşi. Când zeci de mii de oameni ies în stradă pentru a apăra astfel de adevăruri evidente, este un semn că, din păcate, democraţia la noi nu este aşa de stabilă cum ne-am fi dorit, sau cum ne aşteptam. În anii 90, stalinistul convertit la democraţie Silviu Brucan ne dădea douăzeci de ani să învăţăm cum stau lucrurile în această nouă orânduire. La vremea  aceea ne-am înfuriat, apoi am făcut tot ce ne-a stat în putere în următoarele patru cincinale pentru a-i da dreptate. Mai este puţin şi vom numără treizeci de ani de la Revoluţie. Şi Puterea continuă să facă abuzuri de neînţeles chiar şi pentru cineva obişnuit cu „democraţia originală” de pe malurile Dâmboviţei. Ceea ce pare a nu fi înţeles actuala Putere (dar se pare că este o constantă a celor care acced la ea) este faptul că votul care i-a fost acordat nu este un cec în alb. „Ne-au votat oamenii” nu înseamnă „putem să facem ce vrem”.

16265597_10208088323387364_6030332170361804550_n
sursă foto

Istoria post-decembristă a fost marcată de multe momente în care oamenii au ieşit în stradă, începând cu acel miting anti-FSN din 28 ianuarie 1990, urmat de contra-manifestaţia care avea să anunţe mineriadele de mai târziu.

 

bucuresti-28-ianuarie-1990-e1453905300478
sursă foto

Şi, dacă ne uităm în urmă, putem spune că de fiecare dată când vocea străzii avea dreptate, Puterea reacţiona nervos şi disproporţionat. Ca atunci când cineva este prins cu mâţa în sac. În plus, bagajul de acuze la adresa protestatarilor este surprinzător de redus. De când minerii povesteau cum au găsit la sediul PNŢCD „droguri, arme, bani falşi şi maşini automate de scris”, nimic nu s-a mai inventat. Cei care ies în stradă să apere o idee sau un principiu devin, automat, „plătiţi” (de data aceasta „tariful” prezentat la una dintre televiziunile de casă PSD era 50 de lei de manifestant şi 30 de lei), neapărat de cineva din străinătate.

Discursul naţionalist-agresiv devine din nou la modă, sau mai bine spus revine în prim-plan, pentru că el nu a dispărut niciodată din peisajul politicii româneşti. Încurajat de un context în care spaimele xenofobe devin tot  mai prezente pe mapamond, acest tip de discurs a fost confiscat de o Putere care îl foloseşte fără scrupule pentru interesul ei, sau mai bine spus, pentru interesul unui grup restrâns care crede că prin vot a căpătat acces la orice resurse şi la permisiunea de a face orice.

Încet, încet, politica se întoarce la anii 90, când strada era una dintre principalele voci care menţineau linia democraţiei în România. S-au schimbat destul de multe din punct de vedere social şi tehnologic, dar taberele sunt cam aceleaşi – puterea cu capacitatea ei de manipulare şi represiune şi oamenii din stradă cu forţa dată de încrederea în principiile pe care le susţin.

Meciul se joacă!

Cristi Nedelcu